România se va schimba cu adevărat atunci când drepturile ne vor fi respectate fără a avea nevoie de relații sau intervenții speciale, iar încrederea se va extinde dincolo de cercul nostru apropiat

sursa foto: Inquam Photos

Când relațiile țin locul instituțiilor

Aflăm cât de bine funcționează o instituție abia atunci când intrăm în ea fără recomandare, fără relații și fără un număr de telefon la care să apelăm. În România, încrederea există, doar că are o rază scurtă de acțiune. Avem încredere în familie, în câțiva prieteni, în colegul pe care îl cunoaștem, în medicul recomandat de un apropiat sau în funcționarul despre care ni s-a spus că „este un om bun”. Dincolo de acest cerc începe precauția. Nu ne bazăm pe procedură, ci pe persoană. Nu pe instituție, ci pe contact. Nu pe dreptul garantat de lege, ci pe relația care ne-ar putea ajuta să-l obținem.

Aceasta este neîncrederea structurală: nu nemulțumirea trecătoare față de un guvern, un partid sau un lider, ci convingerea mai adâncă potrivit căreia regulile nu se aplică tuturor la fel, meritul nu este întotdeauna suficient, iar instituțiile nu pot fi lăsate să funcționeze singure. O asemenea societate nu este inertă. Dimpotrivă, poate fi uimitor de inventivă. Oamenii improvizează, construiesc rețele, găsesc scurtături și rezolvă. Numai că tocmai extraordinara noastră capacitate de a ne salva individual îi permite sistemului să rămână slab. Altfel spus, ne descurcăm atât de bine pe cont propriu, încât sistemul nu mai este obligat să funcționeze pentru toți.

O țară de oameni corecți care nu au încredere unii în alții

România pare alcătuită din oameni care se consideră, fiecare în parte, mai buni decât societatea pe care o formează împreună. Cercetarea prezentată în „România între lumi. Valorile angajaților români” surprinde această ruptură dintre felul în care ne vedem și felul în care îi judecăm pe ceilalți. În autoevaluare, așezăm sus încrederea, onestitatea, competența, colaborarea, responsabilitatea și progresul. Ne vedem corecți, capabili și dornici să evoluăm. Când îi evaluăm pe colegi, devenim mai rezervați. Când ajungem însă la „români”, portretul se schimbă radical. În prim-plan apar câștigul financiar, recunoașterea, confortul, siguranța și promovarea, în timp ce încrederea, integritatea, dreptatea, responsabilitatea și adevărul coboară în ierarhie.

Pe scurt: eu sunt onest, ceilalți urmăresc banii; eu sunt competent, ceilalți avansează prin relații; eu sunt de încredere, ceilalți români, mult mai puțin. Cu cât ne îndepărtăm de omul concret, cu atât judecata devine mai aspră. Eu sunt în regulă, colegii mei, în general, la fel. Problema începe cu „românii”, cei pe care nu-i cunoaștem personal, categorie din care ne retragem discret tocmai când o judecăm. România este coruptă, dar noi doar ne-am adaptat. În România, regulile sunt pentru toți, iar excepțiile sunt, de fiecare dată, ale noastre. România funcționează pe relații, dar telefonul nostru privea, firește, o situație specială. Neîncrederea structurală începe aici: fiecare ar respecta regulile dacă ar avea certitudinea că și ceilalți le respectă. Numai că „ceilalți” gândesc exact la fel. Și astfel ajungem să fim, fiecare separat, mai buni decât România pe care o construim împreună.

Fiecare își rezolvă cazul. Nimeni nu repară sistemul

Adevărata forță a valorilor se vede nu între oamenii care se cunosc, ci între cei care nu se vor mai întâlni niciodată. În cercul apropiat, suntem solidari, generoși și cooperanți. Ne mobilizăm pentru familie, ajutăm un prieten, rezolvăm pentru un coleg, sunăm o cunoștință. Energia noastră relațională este impresionantă. Ea slăbește însă atunci când omul din fața noastră nu mai are un nume, ci un număr de ordine. În cercul apropiat funcționează încrederea. În fața instituției începe suspiciunea. De aici apare una dintre particularitățile societății noastre: relația personală nu completează instituția, ci ajunge să-i țină locul. Nu ai încredere în concurs? Cauți o recomandare. Nu ai încredere în spital? Cauți un medic „prin cineva”. Nu ai încredere în administrație? Cauți omul care „știe acolo”. Nu crezi că legea îți va proteja dreptul? Cauți persoana care poate deschide ușa. Individual, comportamentul este perfect rațional. Când ai o problemă urgentă, nu începi prin a reforma statul, ci încerci să o rezolvi. Colectiv însă, această logică produce un paradox: relațiile ne salvează pe fiecare în parte, dar scutesc instituțiile de obligația de a funcționa pentru toți.

Ne salvăm individual, dar sistemul rămâne pe loc

Adaptarea este o formă de inteligență, dar poate fi și motivul pentru care nimic nu se schimbă. Datele despre valorile de evoluție surprind bine acest paradox. Cei mai mulți români se descriu prin progres, flexibilitate, implicare și capacitate de adaptare. Când evaluează însă societatea, adaptabilitatea rămâne puternică, în timp ce progresul, inovarea, gândirea independentă, cunoașterea, curajul și rezolvarea problemelor pierd teren. Cu alte cuvinte, suntem o societate care se adaptează mai repede decât se transformă. Când școala publică nu funcționează, cine își permite alege una privată. Când sistemul medical nu inspiră încredere, plătește încă o dată sau pleacă în altă țară. Când administrația este greoaie, caută un intermediar. Când oportunitățile lipsesc, pleacă definitiv. Sunt alegeri raționale și, uneori, singurele posibile. Împreună însă, produc un efect neașteptat: reduc presiunea pentru reformă. Cel care poate ocoli sistemul depinde mai puțin de schimbarea lui. Adaptarea devine astfel o supapă. Frustrarea se descarcă individual, presiunea colectivă scade, iar sistemul este lăsat să funcționeze mai departe aproape neschimbat. Ne-am perfecționat atât de mult arta de a ne salva singuri, încât sistemul își poate permite să nu ne salveze pe niciunul. De aici și întrebarea cheie: dacă noi, cetățenii, am devenit experți în adaptare, cine își mai asumă transformarea? Răspunsul privește direct partidele politice. Pentru că instituțiile ajung să semene cu oamenii pe care partidele îi aleg și cu regulile pe care le tolerează.

Nu poți reforma statul cu partide care refuză să se reformeze

De peste trei decenii încercăm să schimbăm justiția, sănătatea, educația și administrația fără să schimbăm suficient organizațiile care controlează accesul la putere: partidele politice. Vrem spitale profesioniste, dar schimbăm conducerile odată cu majoritatea rezultată din recentele alegeri. Cerem stabilitate în educație, dar aproape fiecare ministru vine cu propria reformă, lăsându-i succesorului plăcerea de a o reforma din nou. Cerem meritocrație în administrație, dar acceptăm încă ideea că victoria în alegeri aduce nu doar dreptul de a guverna, ci și pe acela de a împărți funcțiile.

Putem avea spitale excelente, primării performante, școli bune și funcționari excepționali. Putem construi insule de competență, dar insulele nu formează singure un continent.

Partidele votează legile, aprobă bugetele, aleg miniștrii, stabilesc prioritățile și influențează numirile în funcțiile publice. Pot proteja instituțiile sau le pot ocupa. Pot întări regulile sau le pot transforma în excepții. Pot duce o reformă până la capăt sau o pot trimite, cu toată solemnitatea democratică, într-o comisie din care să nu mai iasă niciodată. România își poate moderniza temporar unele instituții fără să-și reformeze partidele. Nu poate însă reforma statul în profunzime. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, instituțiile ajung să semene cu organizațiile politice care le conduc: cu oamenii pe care acestea îi aleg, cu regulile pe care le respectă și cu abaterile pe care le tolerează.

Partidele conduc țara așa cum se conduc pe ele însele

Un partid nu devine democratic, meritocratic și transparent în ziua în care ajunge la guvernare. Duce cu el în instituții propriile reguli, reflexe și slăbiciuni. Dacă funcțiile din partid sunt ocupate prin înțelegeri și nu prin competiție reală, partidul va organiza la fel și concursurile pentru funcțiile publice. Dacă obediența valorează mai mult decât competența, aceeași ierarhie va fi exportată în administrație. Dacă banii partidului sunt opaci, transparența guvernării va rămâne un exercițiu de comunicare. Iar dacă eșecul nu este sancționat, instituțiile vor învăța să ascundă greșelile, nu să le corecteze. Mecanismul se vede în gesturi aparent obișnuite. Un director performant este schimbat după alegeri. Mesajul: rezultatele contează, dar apartenența contează mai mult. Un concurs pare scris pentru candidatul deja ales. Mesajul: procedura există; competiția, mai puțin. Un profesionist dispare odată cu schimbarea majorității. Mesajul: instituția nu are memorie, ci doar proprietari temporari. După suficiente asemenea episoade, cetățeanul nu mai bănuiește că sistemul este nedrept. Nu mai are nevoie de presupuneri, pentru că îl vede funcționând zi de zi.

Alegerile dau puterea, nu proprietatea asupra statului

Reforma partidelor nu va veni de la o generație miraculoasă de politicieni fără orgolii, interese sau ambiții. Acea generație nu vine, iar dacă ar veni, probabil și-ar descoperi orgoliile până la primul congres. Politica înseamnă competiția dintre partide pentru a ajunge la guvernare. Problema apare atunci când partidul câștigător folosește puterea nu doar pentru a aplica un program, ci și pentru a controla instituțiile, a împărți funcțiile și a schimba regulile în propriul avantaj. Un partid reformat ar începe prin a practica în interior ceea ce pretinde statului. Ar organiza competiții reale, al căror rezultat nu este decis înaintea votului. Și-ar selecta candidații după criterii publice de competență, integritate, experiență și rezultate. Ar permite criticarea liderului fără ca autorul criticii să dispară de pe liste. Și-ar face transparente finanțarea, furnizorii și interesele economice, ar limita concentrarea puterii și ar sancționa eșecul, în loc să-i mute pe cei responsabili dintr-o funcție în alta. Și, mai ales, ar separa funcțiile politice de cele care cer competență profesională. Este firesc ca ministrul să fie politic: aplică un program și răspunde pentru el. Dar managerul spitalului nu trebuie să reprezinte filiala, directorul școlii nu trebuie evaluat după prezența la campanie, iar specialistul unei agenții naționale nu ar trebui să-și actualizeze CV-ul după fiecare schimbare de guvern. Niciun manager performant al unei companii publice nu ar trebui demis pentru singurul său defect profesional, pentru că a fost numit în mandatul precedent.

Partidele se reformează greu și anevoios pentru că cei chemați să schimbe regulile sunt, adesea, chiar beneficiarii lor. Dar chiar dacă procesul de transformare este greoi și lent nu înseamnă că este imposibil. Competiția internă, presa, societatea civilă și alegătorii pot ridica treptat costul netransparenței, al incompetenței și al abuzului. Nu avem motive pentru optimism naiv, dar nici pentru resemnare. Partidele nu se schimbă pentru că noi ne dorim asta și sperăm să se întâmple. Se schimbă atunci când refuzul schimbării începe să le coste. Alegerile dau dreptul de a guverna, dar nu dau drept de proprietate asupra statului.

Încrederea începe acolo unde nu mai trebuie să cunoști pe cineva

Un partid demonstrează că s-a reformat nu atunci când ajunge la putere, ci atunci când acceptă limitele propriei puteri. Neîncrederea structurală nu dispare prin discursuri despre încredere. Ea începe să scadă atunci când oamenii constată, în mod repetat, că regulile funcționează și fără relații personale. Când un concurs este deschis, deși partidul are propriul candidat. Când un director performant rămâne în funcție, deși a fost numit de ceilalți. Când o instituție independentă poate lua o decizie incomodă fără să-i fie schimbate conducerea, legea și, eventual, definiția independenței. Când cea mai bună ofertă câștigă, chiar dacă firma respectivă nu cunoaște pe nimeni. De aici începe reforma: când meritul contează, regulile nu se schimbă în timpul jocului, iar puterea poate fi contestată. Încrederea în cei pe care nu îi cunoaștem nu este optimism, ci rezultatul întâlnirilor repetate cu instituții care funcționează: medicul ne tratează fără o recomandare specială, funcționarul ne respectă drepturile fără un telefon „de sus”, iar instituția își face datoria fără intervenția partidului.

România nu duce lipsă de oameni onești și competenți, dar duce lipsă de suficiente situații în care aceștia să constate că onestitatea și competența funcționează și în afara cercului apropiat. Când cetățeanul nu mai crede că dreptul poate fi respectat fără protecție, nu mai încearcă să schimbe sistemul, ci doar să se apere de el. Cine are bani cumpără alternativa. Cine are relații găsește intermediarul. Cine poate pleca își construiește viața în altă parte. Ceilalți se adaptează sau se refugiază în furie. Iar statul rămâne impecabil în organigramă și tot mai absent din viața noastră.

Viitorul poate începe însă altfel: cu partide care înțeleg că victoria le dă dreptul să guverneze, nu să ocupe statul. Și cu instituții care aplică aceeași regulă tuturor, astfel încât să putem avea încredere nu doar în oamenii pe care îi cunoaștem, ci și în cei pe care nu va fi nevoie să-i cunoaștem vreodată. România se va schimba cu adevărat atunci când drepturile ne vor fi respectate fără a avea nevoie de relații sau intervenții speciale, iar încrederea se va extinde dincolo de cercul nostru apropiat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp