Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Cei 7 cavaleri ai Apocalipsei. Războiul lui Nicolae, Ilie, Ion, Vasile, Iulian, Tudor şi Ştefan

Nicolae Ceaușescu - Getty

(Foto: Guliver/Getty Images)

/…/ S-a întors şi obrazul celălant (sic!) de parcă am fi fost Isus Cristos ! /…/

Umanismul nu înseamnă pactizare sau capitulare în faţă cu duşmanii, umanismul înseamnă apărarea poporului, integrităţii ţării şi socialismului ! /…/ Te rog, transmite-le ordinul meu! Acţionează în calitate…în situaţie de luptă ! /…/ Va rămâne în vigoare practic până după Anul Nou” (Nicolae Ceauşescu, Bucureşti, Teleconferinţa din 17 decembrie 1989)

Vă raportez tovarășul Ceaușescu! Capul a trei coloane intră acum în Timișoara. /.../ Raportez încă o dată! Am ordonat să se tragă foc!” (Ion Coman, Timișoara, în timpul Teleconferinței din 17 decembrie 1989)

Este alarmă! Tragem fără somaţie! Este stare de război, nu de necesitate!” (Nicu Ceauşescu, Sibiu, imediat după încheierea Teleconferinţei din 17 decembrie 1989)

Duşmanii „poporului, integrităţii ţării şi socialismului”

Cristina Lungu avea 2 ani în decembrie 1989. A murit în noaptea de 17/18 într-un spital din Timişoara, unde a fost transportată după ce fusese împuşcată în apropierea restaurantului „Stadion” din Calea Girocului. Părinții ei se îndreptau spre casă atunci când asupra lor s-a tras de pe clădirea unui institut de proiectări din zonă. Nu erau implicaţi în ciocnirile cu trupele de represiune începute cu o zi înainte şi nu făceau parte din grupul de demonstranţi. Glonţul a lovit-o în vreme ce se afla în braţele tatălui său, iar aceeaşi rafală a rănit-o şi pe mama ei. Nu vă grăbiţi să spuneţi că Lungu Cristina a murit pentru că a avut ghinionul să se afle în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit. Ea nu a murit nici pentru că aşa i-a fost scris, ci pentru că, fără să o știe, se afla într-o zonă de război. Iar zona de război se numea, în 17 decembrie 1989, „Timişoara”, „România”. Cineva pusese în mişcare, în acea zi, un angrenaj monstruos care, pentru a putea fi justificat ulterior, avea nevoie de facto de această „stare de război”. Şi de aceea, începând cu 17 decembrie, Cristina Lungu şi toţi ceilalţi români care s-au ridicat pentru libertate, au fost distribuiţi în rolul „duşmanului extern” care ne atacă „prin surprindere” ţara. Iar ei habar nu aveau că fuseseră desemnaţi ca ţinte pentru întregul arsenal defensiv al RSR.

Cei care au dat ordinele, din birourile lor de la Bucureşti, aveau un plan de urmat, unul care să le permită să păstreze puterea, care le adusese privilegii fără limită, cu orice preț. Iar preţul nu a fost niciodată prea mare pentru ei. Chiar şi cel care presupunea târârea ţării într-un război nedeclarat şi total ilegal, sau putea duce la uciderea unui copil de doi ani, era perfect justificabil. Astăzi, unii dintre cei care au executat cu bună ştiinţă ordinele criminale trăiesc printre noi și încearcă să ne convingă să căutăm vinovaţii în altă parte. Cât mai departe de propria noastră ţară, pe care ne spun cu un tupeu formidabil că au apărat-o atunci. De cine? De noi? Acesta ar fi răspunsul corect la întrebarea pe care le-am tot pus-o ani de zile şi la care nu pot răspunde decât cu aberaţii şi minciuni: „comploturi internaţionale”, „ruşi”, „americani”, „unguri”, „agenturi”, „turişti”, „CIA”, „KGB” etc.

Cât despre angrenajul pus în mişcare atunci, în 17 decembrie 1989, el nu s-a mai oprit până când nu au fost difuzate la televizor imaginile cu şeful lui, ciuruit de gloanţe lângă un zid. După moartea comandantului lor suprem „patrioţii” (pe care îi ştiam de 50 de ani sub numele de „securişti”, care au devenit subit „apărători ai ţării” pe 17 decembrie 1989 şi s-au transformat în „terorişti” după 22 decembrie 1989) au profitat de amnistia anunţată la televizor. Au lăsat armele, şi-au ascuns urmele şi s-au pierdut în mulţime. Dar asupra acestei chestiuni voi reveni. 

Adevărul, dacă adevărul este ceea ce dorim să ştim, dureros şi neplăcut, este însă acela că „vajnicii apărători ai ţării” din decembrie 1989 l-au apărat pe Nicolae Ceauşescu de micuţa Cristina Lungu. Şi exact din acest motiv ea a murit lovită de un glonț tras dintr-un Kalaşnikov românesc. Adevărul este că Lungu Cristina avea 2 ani. Doi ani. Şi nici o vină că s-a născut în ţara condusă de ei.

CSAT-ul lui Ceauşescu. Câinii războiului

Pe 27 decembrie 1989, sub semnătura lui Ion Iliescu, preşedinte al Consiliului Frontului Slavării Naţionale, apărea în Monitorul Oficial al României Decretul-lege nr. 1/1989. Printre prevederile lui figura, la punctul 2, una care privea un organism al statului comunist despre care puţini români auziseră: Consiliul Apărării Republicii Socialiste România. Se menţionează explicit desfiinţarea lui prin abrogarea prevederilor legii nr. 5/1969. O întrebare bună este cum de supravieţuise acest enigmatic Consiliu al Apărării RSR până pe 27 decembrie, în contextul în care prin comunicatul CFSN din seara zilei de 22 decembrie 1989 era anunţată „dizolvarea tuturor structurilor de putere ale clanului Ceauşescu”? Un răspuns la fel de bun este că în acelaşi mod în care a supravieţuit şi Securitatea până pe 31 decembrie 1989. Prin omisiune. 

Consiliul Frontului Salvării Naționale

Decretul-lege nr. 1/1989 privind abrogarea unor legi, decrete și alte acte normative

Text publicat în M.Of. al României.

„Consiliul Frontului Salvării Naționale d e c r e t e a z ă:

Articol unic.-

Sînt și rămîn abrogate următoarele legi, decrete și alte acte normative:

1.Toate decretele prin care s-au acordat titluri și ordine ale României lui Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena.

2.Legea nr. 5/1969 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România. /…/”

Dar ce era acest Consiliu al Apărării şi de ce era el atât de important, încât să fie necesară desfiinţarea lui explicită prin articol separat ? Pentru a răspunde trebuie să ne întoarcem în timp, în anul 1968. Mai precis în acel celebru august 1968.

Pentru Nicolae Ceauşescu invazia coordonată de sovietici în Cehoslovacia nu a fost doar prilejul lansării unei abile opere de propagandă, în ideea că el este liderul „naţionalist şi patriot care s-a opus ruşilor”, propagandă mincinoasă din care s-a hrănit următorii 20 de ani, ci şi un moment de profundă angoasă. De frică. Nu ştiu dacă imaginea evocată de Mihai Pacepa, a unui Ceauşescu în pijama, speriat şi incoerent, în noaptea în care la Bucureşti au ajuns primele ştiri despre desantul sovietic la Praga, este o licenţă literară sau realitatea. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că spaima a fost cât se poate de reală şi nu simulată. Atunci a murit de frică.

Urmarea concretă a acelei nopţi de spaimă a fost regândirea întregii strategii de apărare a RSR. Aşa a apărut doctrina „războiului întregului popor pentru apărarea patriei” (de fapt a lui Ceauşescu personal, dacă citiţi atent legislaţia), aşa au apărut „gărzile patriotice” şi aşa s-a pus în mişcare proiectul „cetăţii asediate RSR”. Cuplat cu o puternică propagandă naţionalistă şi cu militarizarea tuturor aspectelor vieţii sociale, acest proiect a dus treptat la crearea unei dictaturi de tip nord-coreean, irespirabilă, autistă, violentă şi impermeabilă oricărei tentative de reformă. Supuşi îndoctrinării încă din şcoală, românii au trăit următorii zeci de ani în interiorul acestei obsesii paranoice a „duşmanului extern la pândă”, obsesie care le-a fost inoculată zi de zi, ca o otravă insidioasă, în cele mai diverse forme. Abia când disperarea a ajuns la limită şi când instinctul de supravieţuire a fost depăşit de nevoia de libertate au reuşit să treacă de ea. Dar nu pentru mult timp.

Doctrina de apărare despre care vorbeam, modificată radical după „experienţa cehoslovacă”, a fost concretizată teoretic prin apariţia legii nr. 14/1972 privind „organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România”. Pentru şirul de evenimente început în 17 decembrie 1989 relevant este articolul 6 din textul legislativ, cel care descrie situaţia în care putea fi declarată „starea de război” şi anume „numai în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socialiste România sau împotriva unui alt stat față de care Republica Socialistă România are obligații de apărare mutuală”. Nimic surprinzător. Din moment ce era de aşteptat ca România să nu întreprindă vreun act de agresiune militară, singura ipoteză în care putea să se afle în război era aceea în care ar fi fost atacată.

Marea Adunare Națională – MAN

PREȘEDINTELE CONSILIULUI DE STAT

Nicolae Ceaușescu

București, 29 decembrie 1972.

Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România

În vigoare de la 31 martie 1973 până la 10 iunie 1996, fiind abrogat prin Lege 46/1996 și înlocuit de Lege 46/1996; Lege 73/1995

Art. 6

„/../ Starea de război poate fi declarată numai în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socialiste România sau împotriva unui alt stat față de care Republica Socialistă România are obligații de apărare mutuală armate prin tratate internaționale, dacă s-a produs situația pentru care obligația de declarare a stării de război este statornicită.” 

Acelaşi articol din lege stabilea explicit şi singurele organe ale puterii de stat abilitate cu declararea stării de război: „Marea Adunare Națională, iar în intervalul dintre sesiunile acesteia, în caz de urgență, Consiliul de Stat, proclamă în interesul apărării țării, a ordinii publice sau a securității statului, starea de necesitate în unele localități sau pe întreg teritoriul țării, declară mobilizarea parțială sau generală ori starea de război”. Rezultă destul de clar că în afara celor două organisme menţionate nu exista o altă opţiune pentru a ajunge la „starea de război”. Sau exista?

Se pare că da, dacă citim mai departe textul menționatei legi şi dăm, la Capitolul II, articolul 8, peste numitul Consiliu al Apărării, care, ce să vezi, conform literei j) „în caz de atac armat prin surprindere, ia de îndată toate măsurile necesare pentru respingerea atacului și apărarea țării”. Deci „în caz de atac prin surprindere”, acest Consiliu al Apărării nu mai avea nevoie să obțină nici girul Marii Adunări Naționale, nici pe cel al Consiliului de Stat, pentru a „conduce nemijlocit operațiunile de luptă și de mobilizare a întregului potențial uman și material al țării”.

Ideea nu era deloc lipsită de logică. În ipoteza unei invazii prin surprindere asupra teritoriului naţional (ipoteză considerată cea mai probabilă în toate scenariile de după 1968) nu aveai timp să convoci toate celelalte organisme decizionale, ci aveai nevoie de unul singur, care să poată aplica rapid şi eficient măsurile de apărare. Un CSAT. Dar, pe lângă forma organizatorică, aveai nevoie în primul rând de oamenii care să poată îndeplini ordinele, să le transmită şi să se asigure că ele sunt urmate. Cine erau ei?

Ne-o spune articolul 4 din legea nr. 5/1969 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România: „Consiliul Apărării se compune din: a) președinte: - secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român; b) membri: - președintele Consiliului de Miniștri; - ministrul forțelor armate; - președintele Consiliului Securității Statului; - ministrul afacerilor interne; - ministrul afacerilor externe;- președintele Comitetului de Stat al Planificării; - alți membri desemnați de Comitetul Central al Partidului Comunist Român și numiți prin decret de către Consiliul de Stat; c) secretar: - șeful Marelui stat major.”

Marea Adunare Națională - MAN

Legea nr. 5/1969 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România

În vigoare de la 14 martie 1969 până la 27 decembrie 1989, fiind abrogat prin Decret-lege 1/1989 și înlocuit de Lege 39/1990;

Art. 4

„Consiliul Apărării se compune din: a) președinte: - secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român; b) membri: - președintele Consiliului de Miniștri; - ministrul Forțelor Armate; - președintele Consiliului Securității Statului; - ministrul Afacerilor Interne; - ministrul Afacerilor Externe;- președintele Comitetului de Stat al Planificării; - alți membri desemnați de Comitetul Central al Partidului Comunist Român și numiți prin decret de către Consiliul de Stat; c) secretar: - șeful Marelui Stat Major.”

În decembrie 1989 Consiliul Apărării RSR avea următoarea componenţă: preşedinte - Nicolae Ceauşescu (secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român); membri - Ilie Ceauşescu (secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei şi adjunct al ministrului Apărării Naţionale), Constantin Dăscălescu (prim-ministru al Guvernului), Vasile Milea (ministrul Apărării Naţionale), Tudor Postelnicu (ministrul Afacerilor Interne), Iulian Vlad (ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului), Ion Stoian (ministrul Afacerilor Externe), Gheorghe Gomoiu (membru CC al PCR), Ioan Totu (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi Aprovizionării Tehnico-Materiale); secretar – general-maior Ştefan Guşă (şeful Marelui Stat Major al Armatei). Cei mai puternici oameni din România. De ce?

Pentru că, citite în oglindă, textele de lege care stabileau atribuţiile în domeniul apărării naţionale în vigoare la 17 decembrie 1989 duc la următoarea concluzie: atribuţiile conferite Consiliului Apărării erau supradimensionate, rezultând că celelalte organisme din domeniu nu făceau decât să-i îndeplinească directivele şi hotărârile. Iată cum, formal, în acele zile, Nicolae Ceauşescu se afla la conducerea unui „supra-stat” format din 10 oameni, toţi din cercul intim al puterii, care puteau oricând să decidă intrarea în „stare de război” a României, fără să existe nici un alt filtru decizional şi nici o posibilitatea de a-i opri sau controla. S-a folosit Nicolae Ceușescu de această pârghie a puterii absolute?

Eu susţin că da. Dar nu direct, deoarece el nu a convocat Consiliul Apărării în acele zile, cum nu a convocat nici celelalte organisme care i-ar fi putut gira genul acest de decizie radicală. Nici nu avea nevoie. El avea nevoie doar de „formă”, nu și de „fond”. Era singura modalitate în care putea declara „starea de război”, fără să o facă publică. Avea nevoie de acest război declarat unui inamic extern inexistent, pentru a păstra puterea. Avea nevoie de august 1968. A pretins că se pregăteşte o invazie („prin surprindere”, adică singura variantă pe care o putea acoperi legal, în caz că se punea problema, prin Consiliul Apărării) împotriva României şi că evenimentele de la Timişoara sunt doar începutul acestui atac. Astfel a putut mobiliza împotriva timişorenilor ieşiţi în stradă, şi ulterior şi împotriva restului românilor, toate componentele sistemului naţional de apărare, de la Securitate şi Armată, până la gărzi patriotice şi enigmatica reţea „R”.

Dar dacă pe Ceaușescu nu îl interesa o decizie formală luată prin convocarea Consiliului Apărării (de altfel, în ultimii ani, conducea acest organism practic singur, prin emiterea de directive în calitate de comandant suprem, fără a-l mai întruni nici măcar pentru consultare) ceea ce îl interesa în cel mai înalt grad era ca membrii ministerelor de forță (Interne, Securitate și Armată), să-i gireze scenariul și să-i execute ordinele în consecință. Şi exact asta au făcut. Coman (fost și el ministru al Apărării și membru al Consiliului), Milea, Postelnicu, Vlad, Guşă şi fratele Ilie au primit ordinele verbal, au ştiut că sunt ilegale, au ştiut că nu există nicio „invazie”, că nu vin nici ungurii, nici ruşii şi că la Timişoara nu există „diversioniştii” care precedau „atacul prin surprindere”. Dar le-au urmat şi executat, ca şi cum toată situaţia ar fi fost reală. O complicitate cinică şi în deplină cunoștință de cauză. O crimă fără precedent. Prima oară în istoria națională când conducătorii țării au declarat formal război propriului popor. Și au scăpat fără să li se impute vreodată asta.

Cum altfel se explică faptul că, deşi Nicolae Ceauşescu vorbeşte constant (în şedinţa CPEx, în teleconferinţa care i-a urmat şi în zilele următoare) despre „starea de necesitate”, ordinele date (înarmarea întregului personal al Securităţii şi Miliţiei Timişoara cu muniţie de război, trecerea Ministerului de Interne şi al DSS în situația de mobilizare totală, declanşarea la nivelul întregii Armate a măsurilor corespunzătoare indicativului „Radu cel Frumos”, mobilizarea generală a gărzilor patriotice şi a activului de partid, instituirea la nivelul întregii ţări, nu numai la Timişoara, a stării „de alarmă”, stabilirea judeţenelor locale ale partidului, aflate în directa subordine a Consiliului Apărării, ca sediu al coordonării acţiunilor de luptă, conform prevederilor din legea 14/1972 etc) corespund de fapt „stării de război” ? A fost Nicu Ceauşescu singurul care a înţeles exact despre ce era vorba şi care a spus-o explicit? Cu siguranţă că nu. Toţi au înţeles (de la Iulian Vlad la ultimul securist şi de la Vasile Milea la ultimul militar), încă din momentul primirii ordinelor, că „starea de necesitate” era o acoperire ficţională, iar ceea ce li se cerea exceda orice cadru legal şi orice realitate. De fapt, li se cerea să-i împuşte pe români ca şi cum ar fi fost invadatori „unguri” sau „ruşi”. Şi, după cum știți, au făcut-o. Acum doar încearcă să ne convingă că în decembrie 1989 românii chiar au fost unguri și ruși. Ca să fie totul acoperit frumos.

Ce să caute Armata pe străzile oraşelor din România înarmată cu muniţie de război în „starea de necesitate” ? Era cutremur ? Inundaţie? Altă catastrofă naturală? Nici în cazul acela, în care armata putea fi mobilizată, conform prevederilor legale în vigoare, nu se ieşea cu tancurile şi TAB-urile şi cu muniţie de război. Să fim serioşi. Orice român cu pregătire militară medie o ştia. Ordinele erau „de război”. Unul pe care ştiindu-l ilegal, toţi cei care urmau să-l conducă, nu mai aveau altă şansă decât să-l câştige. Altfel ajungeau în faţa plutonului de execuţie, indiferent de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Vezi cazul Milea.

Această ipoteză, a războiului declarat românilor de proprii conducători în decembrie 1989, ale cărui angrenaj „legal” l-am expus mai sus, nu este un exerciţiu teoretic. O confirmă cronologia evenimentelor şi desfăşurarea lor ulterioară. Iată doar câteva din data de 17 decembrie 1989:

17 decembrie 1989:

Ora 06.00: Nicolae Ceauşescu îi ordonă lui Vasile Milea să scoată armata în stradă pentru „intimidarea manifestanţilor”.

Orele 07.00-10.00: Sosit în trombă la sediul CC al PCR şi foarte nervos Nicolae Ceauşescu îi cere lui Silviu Curticeanu să convoace imediat Consiliul de Stat. Intenţia lui este de a obţine o acoperire formală pentru a „rezolva situaţia de la Timişoara”. Se răzgândeşte după o nouă discuţie cu Milea, Postelnicu şi Vlad, care îl asigură că „stăpânesc situația”.

Ora 10.00: Nicolae Ceauşescu îi informează pe membrii Biroului Permanent al CC al PCR că situaţia de la Timişoara a fost rezolvată.

Orele 11.00-13.30: În urma reluării demonstraţiilor de la Timişoara şi a ciocnirilor dintre manifestanţi şi forţele de ordine, Ceauşescu emite noi directive pentru Milea, Vlad și Postelnicu. Ministrul Apărării le comunică imediat telefonic către toate unitățile din subordine: „Armata intră în stare de luptă. La Timișoara este stare de necesitate”.

Ora 14.00: Nicolae Ceușescu îl convoacă la sediul CC al PCR pe Ion Coman, preşedintele Comisiei pentru probleme de apărare a MAN, fost membru al Consiliului Apărării şi fost ministru al Apărării. Îi ordonă să plece la Timișoara și să acționeze „în numele” lui. Va fi însoțit de o grupă operativă condusă de generalul Ștefan Gușă, prim-adjunct a ministrului Apărării Naționale și șef al Marelui Stat Major. Ajuns la Timișoara, Gușă va cere călcarea demostranților „cu șenilele tancurilor” și zdrobirea capetelor „cu țevile tunurilor”.

Ora 14.25: Unităţile militare din Timişoara primesc indicativul „Radu cel Frumos”, care reprezenta „alarmă parţială de luptă în vederea respingerii unui atac extern iminent asupra teritoriului naţional”. Parola nu mai fusese folosită niciodată în istoria recentă a forţelor armate române.

Ora 15.00: Ion Coman pleacă la Timişoara, însoţit de generalii Ştefan Guşă, Victor Atanasie Stănculescu , Mihai Chițac și Constantin Nuță.

Ora 15.15: Vasile Milea îi comunică telefonic generalului Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a, că „în Ungaria există forțe care pregătesc o agresiune la frontiera de vest a țării”. Cu câteva momente înainte, contraamiralul Dinu, șeful Direcției de Informații a Marelui Stat Major îi raportase lui Milea că posturile sale de ascultare de la graniță nu interceptaseră nici un semnal referitor la un posibil atac din vest și că măsurile de mobilizare luate de statul major maghiar erau unele standard, având în vedere înrăutățirea situației de la Timișoara

Orele 16.00-1700: În urma unui joc de scenă abil Nicolae Ceaușescu obține aprobarea formală a membrilor CPEx-ului pentru „rezolvarea situației de la Timișoara”. În respectiva ședință își atinge obiectivele principale: obținerea aprobării formale pentru măsurile pe care le luase deja și atragerea tuturor în complicitate.

Ora 17.00: Securiștii și milițienii de la Timișoara primesc armamentul și muniția de război. Începe să se tragă, mai întâi izolat, apoi din ce în ce mai organizat și intens.

Ora 17.00-17.30: Nicolae Ceaușescu ține o teleconferință cu toți prim-secretarii din țară, prin care stabilește măsurile (le numește când „de necesitate”, când „de luptă”, când „de front”) care vor fi luate pentru lichidarea manifestațiilor de la Timișoara și prevenirea extinderii lor.

Ora 18.30: Vasile Milea transmite indicativul „Radu cel Frumos” întregii armate.

România este formal în război cu un agresor extern neidentificat.

Iată și adevărata explicație pentru care Securitatea lui Iulian Vlad căuta la Timișoara în acele zile „diversioniştii” şi „agenturile”. Rămasă moştenire pseoudoistoricilor şi conspiraţioniştilor, care o vântură astăzi pe la televizor ca pe dovada supremă a „loviturii de stat” din decembrie 1989, „intervenția străină” a fost piatra unghulară pe care s-a bazat întreg scenariul de salvare al lui Ceușescu. Spre deosebire însă de acești epigoni triști ai săi, Iulian Vlad chiar avea nevoie de minciuna asta în mod concret. Îi trebuia „Șefului”.

„Nu susţinem cu date acţiunile întreprinse !” „Tovarăşul general Vlad este total nemulţumit !”

Prima este lamentaţia lui Emil Macri (şeful Direcţiei 2, Contrainformaţii Economice şi specialistul DSS-ului în înăbuşirea revoltelor) înregistrată în agenda de lucru a maiorului Romul Dragoman de la Serviciul 3 (Contraspionaj) al Securităţii Timişoara în data de 19 decembrie 1989. El a participat în acea seară la o şedinţă ţinută în sediul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, alături de alţi ofiţeri de securitate şi miliţie, care făceau parte din comandamentul constituit acolo din data de 17 decembrie. Ceea ce le-a transmis Macri nu erau nemulţumirile lui, ci ale şefului de la Bucureşti, Iulian Vlad. Cum spunea Filip Teodorescu (adjunctul Direcţiei 3 Contraspionaj a Securităţii, a nu se confunda cu „patriotul care lucra la intelligence” de la televizor), care fusese trimis special la Timişoara pentru a-i găsi pe „spioni” şi pe „diversionişti”, şi care participa şi el la respectiva şedinţă: „Tovarăşul general Vlad este total nemulţumit !” Păi de ce era tovarășul Vlad nemulţumit că „datele” nu susţin „acţiunile”? Ce-i mai trebuia să „susţină” ce „făcea”? Nu avea el aproape 1000 de timişoreni arestaţi, dintre care putea uşor să scoată vreo 40 de iniţiatori pe care să-i judece şi să-i condamne la moarte, ca să îi înveţe minte şi pe restul „teroriştilor” şi „huliganilor”?  Colonelul Caraşcă de la Direcţia 6 (Cercetări Penale) tocmai plecase cu dosarele lor făcute pachet, de sub nasul procurorului Diaconescu (trimis la Timișora pentru a organiza un proces exemplar „huliganilor”), la Bucureşti, fix pentru ca Iulian Vlad să aibă de unde alege. Putea să înceapă, ca la Brașov în noiembie 1987, spunând că sunt „legonari” și apoi, ușor, ușor, cu puțină bătaie, ar fi scos de la ei orice dorea. Dar lui Vlad din decembrie 1989, nu-i mai ajungeau aceleași minciuni din noiembrie 1987. Nu prea avea ce face cu „iniaţitorii” interni. Sigur că erau buni şi ăia, dar lui îi trebuia altceva. Ce anume?

Simplu. Avea nevoie să-i furnizeze lui Nicolae Ceauşescu dovezile concrete ale „invaziei prin surpindere”, în baza căreia fuseseră ucişi până la ora respectivă 72 de oameni. Și cum să le produci, dacă rapoartele din teren ale oamenilor tăi nu au identificat nici măcar un „spion”? Răspunsul? Îi admonestezi să-i scoată din pământ, din iarbă verde. Că doar nu era să te duci tocmai tu la Ceaușescu și să-i spui că s-a dus pe apa sâmbetei tot scenariul construit cu atâta migală pentru că tu reușești să-i bați pe unii până recunosc că sunt puși de ruși și de unguri să facă „diversiune”! Sigur că nu!

Mai ales că nici nu se punea problema să îi treacă prin cap, nici lui, nici celorlalți că ăsta era chiar sfârșitul. Nici vorbă! Credeau că o să reușească și de data asta să-i pună sub ascultare pe români. Vlad, Milea, Postelnicu și ceilalți erau mai preocupați să se toarne unii pe alții la Ceaușescu și să se asigure că nu vor fi ulterior „judecați de partid” pentru cine știe ce dovezi de „lașitate” și „pactizare cu inamicul”, decât să se gândească la faptul că totul a fost pierdut din minutul în care au tras în oameni. Mai ales că nu i-au oprit nici cu asta. Și apoi ce îți mai rămânea de făcut? Nu puteai să-i omori pe toți. Dar adevărul ăsta, pe care nici nu-l concepeau, urmau să-l afle.

Deocamdată, în 17 decembrie 1989, Nicolae, Ilie, Ion, Vasile, Iulian, Tudor şi Ştefan încă erau stăpânii României și conduceau războiul pe care îl declanșaseră împreună. În numele lui vor omorî oameni, îi vor arde, apoi se vor întoarce unul împotriva ceiluilalt pentru a-și scăpa pielea. Unii dintre ei vor muri în acele zile, celalți vor supraviețui și se vor „alia” cu Revoluția. Trei dintre ei (Milea, Gușă și Vlad) vor trece în eternitate însoțiți de bocetele cuvenite unor „eroi ai neamului”.

Dar nu au fost, de fapt, decât niște asasini. Ucigașii Cristinei Lungu, un copil de doi ani.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • IM check icon
    E prima oara (desi am mai citit ceva mai demult si pe un alt site) când astfel de lucruri se scriu negru pe alb desi ele se știau de ceva vreme destul de bine.
    Scenariul bine pus la punct pe care-l descrieți a continuat la fel de bine si după ce "cei 7 magnifici", in frunte cu Nicolae, au fost înlocuiți cu ceilalți conduși de Ion.
    Chiar acum, la Realitatea tv, va contrazice putin dl Talpes (cred) care susține ca străinii ... etc.
    • Like 0
  • Liviu check icon
    Destul de trist...
    • Like 0


Îți recomandăm

Meat-up

În vara lui 2018, Paul Petri şi Vio Nechiti și-au deschis un restaurant de burgeri în Cluj, după ce și-au cultivat și antrenat pasiunea pentru gătit în bucătăria unui restaurant de 4 stele din Anglia.

Citește mai mult

Teodosie împărtășind

ÎPS Teodosie, fost Snagoveanul, actualmente Tomitanul, s-a eliberat de sub dictatura distanțării sociale și a împărtășit mai mulți copii, cu aceeași linguriță. Un gest de sfidare față de autorități, de nesupunere și de declarare a autonomiei sale de ierarh. Patriarhia însăși a găsit acțiunea ÎPS-ului de la malul mării „ostentativă” și a recomandat respectarea legilor țării.

Citește mai mult

Bright Sky - Oana Pellea

„Femeile aflate în situații abuzive au fost prinse într-o cușcă cu lei. Forțate să rămână în domiciliu alături de un partener agresiv, nu li s-a oferit posibilitatea de a pleca mai departe de în jurul blocurilor”, spune Simona Voicescu, directoarea executivă a Asociației Necuvinte, care oferă sprijin victimelor abuzurilor domestice.

Citește mai mult