Din decembrie până în mai, mii de persoane au protestat un toată țara în semn de susținere față de o familie ai cărei copii au fost preluați de către serviciile de protecție socială ale unui stat străin. Între timp, copiii au revenit în sânul familiei. Nu știm nici până astăzi toți termenii acelui caz, dar rămânem cu amintirea unui val extraordinar de solidaritate față de o familie care a stârnit empatie în afara granițelor țării noastre.
La trei luni de la încheierea protestelor, un caz șocant de sclavagism colectiv zguduie România, Europa și întrega lume. 40 de persoane au fost private de libertate, bătute, abuzate, umilite, fără a li se recunoste minima demnitate umană cu care fiecare persoană este înzestrată. Într-o comună de care nu a mai auzit nimeni până acum în România: Berevoești, județul Argeș.
Deja s-au pus întrebările care erau firesc de adresat în această situație: de ce abia acum? De ce așa de târziu? Nu a văzut nimeni acest abuz? Unde au fost primarul, preotul, învățătorul, medicul și polițistul satului? Se pare că epoca smartphone-ului nu facilitează în mod automat sesizarea unei nedreptăți sau a unui abuz.
Degeaba avem instrumente la îndemână, dacă nu suntem educați să le folosim. Nu aici vreau să mă opresc, ci vreau să fac referire la un paradox de situație.
Cum de putem reacționa cu miile la situații întâmplate la mii de kilometri distanță, dar suntem inerți la tragedia umană de lângă noi? Ce face ca nervul de reacție al românilor să fie inert față de realitatea imediată și totuși să răscolească în noi sentimente față de cazuri de abuzuri care nu se desfășoară în sânul societății noastre? Ca urmare a celor descoperite la Berevoești, nu am citit nicio reacție din partea celor care în cursul primăverii au organizat mitingurile de susținere față de copiii luați în plasament de către autoritățile norvegiene.
Dacă ideea de abuz este aceeași indiferent de timp, spațiu și locație, de ce acționăm selectiv? Și mai grav, de ce suprareacționăm în situații care nu ar solicita solidaritatea a zeci de mii de oameni, iar când vedem oameni în lanțuri, bătuți, înfometați, abuzați, umiliți, violați, nu ne chinuim nici măcar să scriem un comunicat de presă? Care să fie elementul care determină dacă o situație de abuz merită sau nu solidaritatea noastră?
În urma celor descoperite la Berevoești vor cădea anumite capete și se vor semna anumite demisii. Cu toate acestea, sistemul nu se va reforma. În vizor este Serviciul de Protecție a Copilului, ai cărui reprezentanți în teritoriu au arătat că pe perioada a opt ani nu și-au făcut datoria. Vorbim de o neglijență gravă în serviciu, care a dus la consecințe dramatice pentru un număr mare de adolescenți și de copii. Așa că mă întreb, cine va ieși în stradă pentru a protesta împotriva acestei instituții în grija căreia încredințăm pe cei mai vulnerabili dintre noi: copiii și adolescenții?
Vom vedea oare mii de persoane ieșind în stradă, cerând reforma unei instituții? Vor ieși oare bătrâni și copii laolaltă pe caniculă, scandând lozinci de reformă a unui sistem căruia îi este încredințat viitorul României? Personal mi-aș dori ca așa ceva să se întâmple, indiferent de protestele din primăvară. Ceva îmi spune că nu se vor aduna mii de oameni care vor cere reformele cuvenite. Nu pentru că este vară și caniculă. Ci pentru că experiența ne arată că mai degrabă reacționăm atunci când în vizor este un caz personalizat: o familie cu nume și prenume, parte a unei rețele care să lupte pentru cauză până în pânzele albe. Nu reacționăm colectiv atunci când niște sărăntoci în lanțuri, desculți și nemâncați, aflați în prag de sălbăticie, trăind cu mai puțin de o pâine pe zi și resturi de mâncare, îți cer cu disperare să te lupți și pentru drepturile lor. Nu merită atenția noastră. Nu fac parte din clubul care se autosesizează.
Vorbim oare de o ierarhie a cazurilor de abuz, care la rândul ei, indiferent de gravitatea abuzului, naște reacții care nu au nimic de-a face cu gravitatea faptei? E ciudat să îmi amintesc zeci de mii de oameni protestând pentru un caz de luare în plasament a unor copii pe o perioadă provizorie. Partea pozitivă a protestelor din primăvară a fost impresia că românii întorc spatele unui trecut cu copii abuzați în orfelinatele comuniste, și că se luptă pentru respectarea demnității umane până și în cele mai mărunte cazuri de abuz. Și dacă protestăm pentru cele mai mărunte forme de abuz, de ce nu reacționăm și când suntem copleșiți de cazuri de abuzuri colective pe o perioadă foarte lungă de timp?
Iată că după trei luni, realitatea din România m-a adus cu picioarele pe pământ. Sunt locuri în România unde încă se trăiește ca în Evul Mediu – cu internetul și cu smartphone-ul sub nas, cu complicitatea tuturor autorităților locale și a liderilor de opinie din comunitate.
Avem sclavi care trăiesc în lanțuri, nimeni nu vede asta și nimeni nu protestează pentru ei. Să fie oare un paradox de situație și să fim noi oare prea duri cu noi, ori chiar suntem ipocriți până în măduva oaselor? Cred că suntem foarte buni în a da lecții altora și a ne lăuda și valorile noastre ca neam, dar nici nu mai vorbim despre cât de aprigi suntem în a critica alte sisteme și valorile lor. Dacă tolerăm bătaia de mici și suntem obișnuiți cu copiii legați cu funii prin grajduri, bineînțeles că ar fi exagerat să pui în plasament copiii cuiva care și-o iau ici și colo în fiecare zi, cu dragoste părintească, fără îndoială.
E trist de tot. Am arătat lumii unde suntem cu adevărat și vuiește presa străină la auzul cazurilor de sclavie din România. Rămâne totuși să arătăm lumii că suntem solidari cu românii noștri de pretutindeni, indiferent de comportamentul lor. Bătaia-i sfântă la români, nu cumva să ne lecuim de asta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Restul articolului... umplutura! Sau marait pe la colturi.
Tot cereti socoteala altora, ca de ce n-au reactionat asa cum ati fi vrut voi, de ce n-au protestat pentru ce vreti voi. Dar VOI, ce ati facut? Nimic? Pai de ce? N-aveti timp, ca sunteti ocupati cu ce fac ALTII? Pe Facebook?
Ce te-a oprit pe tine, Iulian Bulai, sa iesi in strada si sa faci un miting, daca esti asa de indignat? Desi n-am inteles pentru ce sa fie mitingul. Sunt inca acei oameni tinuti in lanturi la Berevoiesti? Nu au fost eliberati cand s-a aflat? Care e asemanarea cu cazul Bodnariu??
Protestatarii din cazul Bodnariu au avut succes, si pentru asta trebuie sa plateasca si sa fie pedepsiti de nevertebratii.
Un articol ipocrit si stupid.
Aceasta localitate e locul unde am copilarit si unde m-am format ca om si merg acolo destul de des. Vreau sa subliniez faptul ca, desi la tv este prezentat ca o localitate din Evul Mediu, Berevoestiul este o comuna care reprezinta, in mare, starea de fapt a Romaniei. Fara canalizare, gaz sau asfalt pentru toti oamenii, dar cu fibra optica si internet de mare viteza. Asta este, tehnologia a avansat mai repede decat am fost noi capabili sa progresam ca societate.
Vreau sa atrag atentia ca Berevoestiul NU ESTE UN SAT DE RROMI! Inca predomina romanii (desi nu stiu pana cand) iar ceea ce s-a intamplat a fost intr-un sat din localitate numit GAMACESTI, locuit majoritar de rromi. Ar fi bine ca stirile sa fie pezentate cat mai realist.
NU TOTI SATENII CUNOSTEAU SITUATIA! Iar cei care o cunosteau fie erau complici, fie le era frica sa vorbeasca.
In incheiere doresc sa fac precizarea ca la ora actuala s-a ajuns ca Berevoestiul sa aiba nevoie de Romania si intreaga Romanie sa aiba nevoie de Berevoesti!
Asistentii sociali poate ca nu au un glob de cristal in care sa vada tot ce se intampla in tara. Trebuie dovedit ca stiau si n-au facut nimic. Ma rog, trebuie dovedit pentru un om normal la cap, nu pentru internautii care le stiu pe toate, precum Camelia-stie-tot.