Mie mi-a plăcut la școală. Prima zi am petrecut-o în școala de cartier și am învățat „Zece negri mititei”. De a doua zi m-am mutat la o școală aproape de serviciul părinților. Am avut niște părinți care mă încurajau să-mi placă școala, nu mă amenințau cu ea. Vacanțele erau pentru distracție și călătorii, nu pentru teme. Dar nu strica să mai citim câte o carte, din când în când. Nu am excelat, nimeni nu punea presiune pe mine, dar la ce-mi plăcea am ajuns olimpică. Ca și când s-ar fi așteptat la ce urma să vină după revoluție, părinții m-au trimis să învăț limbi străine de mică. Și le mulțumesc și acum pentru asta. Rareori mă corectau la teme, stăteam la semi-internat și mi le făceam, ca să am timp seara de joacă. Nu-mi iubeam învățătoarea, era în vârstă, răutăcioasă cu mine și mirosea urât. Până în clasa a patra, când ni s-a schimbat învățătoarea și pe cea nouă am adorat-o.
În clasa a patra am luat premiul întâi. Învățam de dragul ei. Ne-a învățat să iubim să învățăm și să ne dorim să fim mai buni. Era profesoară de română și pentru că băiatul dânsei avea nevoi speciale și îl adusese la noi în clasă. A acceptat pentru un an să fie învățătoare, pentru a avea grijă și de el. Și de noi. Deși în comunism, a fost prima oară când auzeam cântece în alte limbi străine cântate în școală. Ne-a învățat cântece pe care le știu și acum și le cânt fetelor mele, cu mare drag și emoție.
Îmi amintesc toți profesorii. Cea mai tare ni se părea profesoara de engleză, care venea pe bicicletă, avea o talie de viespe, se îmbrăca mereu în fuste și foarte extravagant și vorbea o engleză impecabilă. Mi-a plăcut la școală. Am învățat la orele de lucru manual să fac lenjerie de pat și salată de varză. Profesoara era muncitoare și serioasă și ne-a învățat lucruri care azi nu se mai predau în școli. Inclusiv cum să ne purtăm la masă.
În clasele mici mă băteam cu băieții și le luam apărarea fetelor când se glumea pe seama lor. În clasele mai mari ajunsesem ca o familie, încă păstrăm legătura, mai vorbim, ne mai întâlnim, chiar colaborăm profesional.
Nu știam nimic de banii de fondul clasei, nu ne răpea nimeni, nu dădea nimeni cu mașina peste noi pe trecerea de pietoni, mergeam cu cheia de gât din clasele mici, stăteam singuri de multe ori acasă, ne mai certam, ca toți copiii, ne jucam mult, legam frății de cruce, nu aveam telefoane, tablete, internet, aveam maidanul și copiii din fața blocului, cozile la „Alimentara” unde țineam rând, filmele de la Sala Palatului și savarinele de la cofetăria din față, corul școlii, pentru care dădeam probă și eram riguros selectați de o doamnă la fel de pretențioasă ca materia pe care o preda, dansurile populare și Cântarea României, 23 August pe stadioane, dansând, cântând, spunând poezii… Și, uitându-mă la generația mea, învățam. Și ne formam. Ca oameni ce ulterior am devenit adulți responsabili, care acum cresc și formează o nouă generație.
Nu am ce regreta din școala de atunci pentru că mi-a adus multe experiențe minunate, un nivel de cultură ridicat, o dorință de învățare continuă, și nu în ultimul rând relații de durată pe care le am și azi. Ca orice pădure, existau și uscături. Dar dacă stăm și privim școala de azi, educația care li se oferă copiilor noștri, nu am cum să nu oftez și să nu mă întreb ce-ar fi fost dacă…?
Ar trebui să ne trimitem copiii către școală cu inima deschisă. Să nu ne gândim că aceștia sunt pândiți de pericole la tot pasul. Și cel mai mare pericol e acela de a ajunge analfabeți. Pentru că școala, așa cum este ea, nu te mai învață să înveți, ci îți dă o informație cu lingurița pe care trebuie să o memorezi, nu să o gândești.
Ar trebui să fim capabili să gândim și să vedem dincolo de fondul clasei, dincolo de lipsa dotărilor din școli, de politizarea învățământului, dincolo de lipsa reformei în educație, educație complet neadaptată nevoilor și cerințelor pieței muncii atât la nivel național, cât și internațional. Ar trebui să gândim dincolo de programa din care mulți profesori nu ies de frică să nu cumva să fie prinși la vreun control. Ar trebui să ne gândim că școala ne formează copiii, le încurajează talentul, le descoperă pasiunile, nu că le taie aripile în zbor profesori fără vocație care-și consideră materia cea mai bună dintre toate. Ar trebui să putem gândi pentru viitor, pentru potențial, nu să căutăm greșelile în manualele copiilor noștri. Ar trebui să trimitem copiii către un lăcaș unde atât elevii, cât și profesorii, cred în menirea școlii, aceea de a forma spirite și de a antrena minți, aceea de a forma oameni, acei adulți responsabili, implicați, mereu dornici de a fi mai buni de care pomeneam mai devreme.
Ar trebui să gândim că „Mami/tati, mie nu-mi place la școală” este un mesaj dur, trist, pe care generații de copii îl transmit nu doar către un guvern complet iresponsabil care a schimbat peste 25 de miniștri la educație, dar și către dascălii care uită de menirea menționată mai sus și care recită o materie pe care nu doar că nimeni nu o înțelege, dar pe care nu o va iubi nimeni în felul în care aceasta este transmisă.
Ar trebui să putem gândi dincolo de săpunul, creta, bureții, hârtia igienică și altele asemănătoare necesare pentru buna educație a copiilor noștri, achiziționate, de cele mai multe ori, din banii părinților. Ar trebui, de asemenea, să ne gândim că acei profesori minunați, cu impact major asupra vieții copiilor noștri, există, sunt reali și ajută la crearea unei lumi mai bune.
Ar trebui să ne gândim la cât de mult ne mândrim cu acei olimpici care duc România pe culmile succesului și care reprezintă 1% prin comparație cu cei peste 45% de analfabeți funcționali. A nu se înțelege greșit că ne dorim doar copii olimpici, dar cu siguranță ne dorim copii pasionați, implicați, dornici de noutate.
Să ne mai gândim și la școlile închise din mediul rural, școlile cu toaletele în curte, ale căror tavane cad și în care copiii îngheață pe timpul iernii.
Și nu în ultimul rând ar trebui să ne uităm în jur la câți părinți își pregătesc copiii pentru un viitor în altă țară și la lipsa modelelor care să inspire aceste generații în societatea românească.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În opinia mea, învățământul din întreaga lume se află într-un proces de schimbare de paradigmă. În țara noastră însă schimbările au loc prea des, iar o linie de tendință nu se poate distinge. Dar gravitatea este că nu prea știm de unde să pornim. Oricât de mult am admira modelul finlandez de învățământ și rezultatele sale, dacă s-ar aplica de mâine în România dezastrul ar fi complet. De ce?
Eu cred că societatea românească este una bolnavă, ce nu pune accentul pe excelență ci pe mediocritate, sau mai rău pe submediocritatea vocală. Nu pune accentul pe cultură ci pe subcultură. În țara noastră limba este stricată chiar de presă, edituri și chiar de manuale. Cărțile, de la beletristică la studii de specialitate, sunt pline de greșeli pornind de la cele ortografice la cele de exprimare. Cuvintele noi nu mai sunt create de elite prin carte ci de cei incapabili să traducă sau de cei care care au un vocabular cel puțin modest prin canalele moderne de comunicare.
Un studiu IRES arăta că idolii cei mai importanți pentru români sunt doi oameni de afaceri care nu au abilități culturale deosebite, iar în top se mai disting sportivi și cântăreți pop. Aceștia sunt posesorii unor abilități, care, paradoxal nu sunt încurajate de învățământul românesc. Ce ar fi dacă învățământul s-ar orienta și spre abilitățile antreprenoriale pe care să le îmbogățească, să le cultive. Antreprenorii nu ar trebui solicitați doar pentru fonduri ci și pentru a da sfaturi, a transmite știința lor antreprenorială copiilor sau tinerilor.
Sportivii consacrați care ar veni la orele de educație fizică sunt sigur că vor fi mai iubiți decât un profesor îngăduitor cu cei câțiva copii care mai fac orele de sport . În locul corului rigid poate s-ar putea apela la vedete pop sau rock locale pentru a le transmite dragostea pentru ritm, armonie și harul de a produce frumosul.
Abilitățile clasice promovate de învățământ s-ar putea îmbogăți cu știința fair-play-ului, cu știința finanțelor sau economiei, cu armonia sau ritmul muzicii tinere.
Poate fi un început. Lumea este oricum în schimbare.
In rest da, de acord, sunt probleme grave de finantare si birocratie.
http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/se-facea-carte-pe-vremea-lui-ceausescu
Probabil nu :)
Totuși, care e ideea articolului? V-a plăcut la școală și ne-ați spus de ce credeți că v-a plăcut... Și cum credeți că „ar trebui” să stea lucrurile. Asta era?
Apoi, care ar fi legătura între titlu și imagine (cea cu 12<16) pe de o parte, și conținutul articolului, pe de alta. E de ajuns că e vorba, cumva, despre școală și într-o parte și în alta?
"Ar trebui să ne trimitem copiii către școală cu inima deschisă. Să nu ne gândim că aceștia sunt pândiți de pericole la tot pasul. Și cel mai mare pericol e acela de a ajunge analfabeți. Pentru că școala, așa cum este ea, nu te mai învață să înveți, ci îți dă o informație cu lingurița pe care trebuie să o memorezi, nu să o gândești."
P.S.1 – Cred că ilustrația este a redacției (editorului), nu a autoarei, dar tot rămâne întrebarea. P.S.2 - Lipsește sursa imaginii și/sau indicația despre ce lucrare (manual?) ar fi vorba.
Vreți, vă rog, să indicați mai exact unde am spus ceva despre forma articolului?
Articolul nu face nici un fel de analiză, necum una profundă, ci povestește impresii din propria experiență școlară, după modelul „pe vremuri era mai bine”, pentru ca apoi să expună o listă deziderate („Ar trebui să ...”) care pot părea idei noi doar pentru cei care cred că lumea începe cu ei.