Foto: Guliver Getty Images
Când vine vorba despre educație, tendința este de a privi înspre școală și cadrele didactice ca factori principali de influență. Cu toate acestea, specialiștii în educație pun accent pe rolul părinților de a-i forma și influența pe copii încă din primii ani de viață, de când încep să învețe respectul față de sine. Ulterior, valori precum onestitate, curaj, toleranță, cinste, bunătate sau spirit civic sunt cultivate întâi în familie și abia apoi în școală.
Când vine vorba despre copii, avem – în 9 cazuri din 10 - două direcții de discuție: educația în sens pur pedagogic și dezvoltarea psiho-emoțională. Pendulând grațios între „cum a fost azi la școală“ și „puișor, nu te cert, vreau doar să discutăm“, părinții de astăzi lovesc aprig în stilul de parenting al anilor ’80 și privesc blând către un viitor pe care îl construiesc zilnic alături de „puișorii“ din dotare.
Dar pentru ca o societate să funcționeze la parametri normali, e nevoie ca fiecare individ în parte să se ghideze după un set de valori care implică respectul față de propria persoană, față de ceilalți, față de mediu sau față de comunitate.
Deși când vine vorba despre educație tendința este de a privi înspre școală și cadre didactice ca factori principali de influență, specialiștii în educație sunt de părere că rolul părinților de a-i forma și influența pe copii este la fel de important precum cel al instituțiilor de învățământ. În acest context, apare o întrebare legitimă: care sunt acele valori pe care părinții ar fi bine să le transmită copiilor și pe care școala să continue să le dezvolte la rândul ei?
Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important este rolul lor în prezent. Vorbindu-le celor mici, folosind cuvinte și expresii adaptate vârstei, oferindu-le exemple din aria lor de cunoaștere pentru a-i ajuta să înțeleagă anumite noțiuni sau fenomene, citindu-le sau citind ei înșiși pentru a induce pofta pentru lectură, ascultând muzică clasică, mergând la teatru pentru copii sau chiar la expoziții de artă, discutând cu copiii, ascultându-le problemele, explicându-le și, nu în ultimul rând, asigurându-i prin tot ceea ce fac de iubire necondiționată - părinții asigură un cămin propice dezvoltării armonioase a celor mici, dar și o relație solidă cu aceștia.
În acest fel, investind, în primul rând, timp în această relație, părinții îi pot învăța încă din primii ani valori ce le vor servi copiilor pe durata întregii vieți: respectul față de propria persoană și pentru cei din jur, onestitatea, corectitudinea, generozitatea, cultura muncii bine făcute și a efortului susținut, curajul sau spiritul civic – toate îi vor ajuta să devină adulții ce vor putea pune bazele unei societăți cu adevărat funcționale.
În ceea ce-i privește pe copii, „spiritul civic înseamnă reguli și comportamente moral-civice pe care le respecți în acțiuni mici de zi cu zi (ca de exemplu: arunci gunoiul în coșul de gunoi, nu pe stradă) și mai ales în acțiuni mari (când acționezi și susții, prin ceea ce spui și faci, valorile în care crezi)“, declară Cristina Honcioiu, specialist Intuitext în educație.
Dar cum cultivăm spiritul civic al copiilor și care ar fi vârsta potrivită când ei ar putea începe să înțeleagă chestiuni ce țin de societate și grup în sens larg? „Valorile, regulile și comportamentele celor din jur modelează spiritul civic al copilului (comportamentul în familie, comportamentul în școală, comportamentul în grupul de prieteni, comportamentul în locuri publice, ajutorare, cooperare, competiție, toleranță, sprijin, voluntariat). De exemplu, înveți copilul despre cooperare și ajutorare, nu forțându-l să coopereze sau să ofere ajutor (astfel îl înveți că unii își impun voința asupra altora), ci ajutându-l și sprijinindu-l, cooperând cu el“, este de părere doamna Honcioiu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Citiți înainte de a interveni despre ce era vorba!
Toate acestea însă sînt anulate dacă acasă copilul îi vede pe părinți care fac exact pe dos: înjură, adesea unul pe altul sau înjură pur și simplu; vorbesc vulgar; îi sfătuiesc pe copii „să fie șmecheri, ca să nu fie călcați în picioare” (tupeul este lozinca multor români) etc. Toate acestea se induc social și, să spun așa, automat.
Există larg răspăndită ideea că „d-aia se duc copiii la școală, să-i învețe dom’le”, adică profii ăștia sînt un fel de magicieni. Nu mai mult de ceva zile în urmă un ziarist republican, în textul ăla care începe colosal, cu întrebarea copilului de 5 ani despre dinozauri și D-zeu, concluzia autorului că la asemenea întrebări dificile trebuie să răspundă profu’ de religie, că e dăștept și are răspunsuri la orice ține de Dumnezeu. Am avut alt subiect ratat. Oricum, este un mare pas republican înainte că, în sfîrșit, cineva spune că educația de bază se face acasă, nu la școală. Sau, mă rog, că au importanță egală.
Există copii mai puțin norocoși care numai în școală învață și să mânuiască corect limba maternă, și să se comporte în colectivitate, și să vibreze față de dreptate, adevăr sau frumusețe.
Nimeni nu neagă rolul important al familiei, părinți și chiar bunici, în sprijinirea educației instituționalizate, însă cred că autoarea se putea debarasa de teze generale, insistând pe situația specifică României.
Într-adevăr s-a renunțat la „modelul anilor 80”, cum de altfel era și firesc, punându-se în loc ...ce???... implicare formală a familiei față de copil, respect diminuat față de școală, însă așteptări mari de la ea, dezinteres față de ideea de respect datorat celorlalți.
"În acest fel, investind, în primul rând, timp în această relație, părinții îi pot învăța încă din primii ani valori ce le vor servi copiilor pe durata întregii vieți: respectul față de propria persoană și pentru cei din jur, onestitatea, corectitudinea, generozitatea, cultura muncii bine făcute și a efortului susținut, curajul sau spiritul civic – toate îi vor ajuta să devină adulții ce vor putea pune bazele unei societăți cu adevărat funcționale".
Dar oare de ce nu așa stau lucrurile în realitate? Nu cumva pentru că părinții lipsesc de lângă copii lor ( fie sunt răspândiți în cele patru zări pentru un "blid de linte", fie lucrează 10-14 ore aici în țară, pentru un "bol de cereale cu ciocolată" )?
Apoi se mai spune în articol:"Dar pentru ca o societate să funcționeze la parametri normali, e nevoie ca fiecare individ în parte să se ghideze după un set de valori care implică respectul față de propria persoană, față de ceilalți, față de mediu sau față de comunitate". Păi unde sunt promovate asemenea valori? Prin intermediul mass-media sunt promovate cu preponderență non-valorile, personajele care sunt opusul valorilor arătate mai sus, sugerându-se ca acestea sunt rețetele sigure care duc la succes.