Foto - Luca Di Benedetto
Născuta la Roma, în anul 1988, Giulia Caminito a publicat deja până acum un volum de povestiri și trei romane care au primit prestigioase premii literare. Cel mai recent roman al ei, „Apa lacului nu e niciodată dulce”, apărut la Humanits Fiction, a fost tradus în 22 de țări, a fost finalist la Premiul Strega și a câștigat premiile Campiello și Strega Off.
În, „Apa lacului nu e niciodată dulce” autoarea descrie, într-un stil captivant, neliniștitor și poetic, bucăți mari din realitatea spre care alegem, în mod uzual, să nu ne uităm. Lupta unei mame pentru a-și salva copiii din ghearele sărăciei, corupția, nedreptatea, bullying-ul din școală și din afara ei, totul sub presiunea unei societăți de consum care te face să te simți și mai insignifiant și lipsit de resurse. Într-un interviu pentru Republica, realizat prin e-mail cu sprijinul editurii Humanitas și tradus din limba italiana de Oana Sălișteanu, Giulia Caminito vorbește inclusiv despre condiția imigranților români ajunși în Italia în anii ’90 și supuși prejudecăților și campaniilor de denigrare: „În carte am încercat să vorbesc despre prejudecățile grele legate de persoanele din estul Europei care au ajuns în Italia în anii ’80-’90. Îmi amintesc că erau campanii susținute de a-i învinui pe cei care ajungeau prin acele zone, despre ei se vorbea în termeni constant negativi la nivel public și am senzația că exact același lucru se întâmplă acum cu migranții din Africa poposiți pe țărmurile italiene. A posteriori putem astăzi observa că cei care au venit din România în urmă cu treizeci de ani sunt acum cetățeni italieni ca toți ceilalți care lucrează și au familie. În fond, în trecut italienii au emigrat în lumea întreagă și au avut de îndurat rasism și segregare, dar din păcate avem tendința de a uita toate acestea”.
Încă de la bun început m-am poziționat, în calitate de cititor, de partea familiei Gaiei și ce mi s-a părut uimitor este că, în cazul lor, chiar dacă fac tot ce este posibil, niciuna dintre soluțiile pe care le credităm ca societate drept salvatoare nu pare să funcționeze - nici munca asiduă, nici tenacitatea, nici cinstea, nici sentimentul responsabilității, nici educația, nici cărțile. Ce lipsește?
Cred că lipsește în mod fundamental un răspuns al societății la toate aceste eforturi. Azi în Italia nu e deloc de la sine înțeles ca un tânăr ce provine dintr-o familie săracă, dar cu studii bune și după multe sacrificii, să își poată găsi un loc de muncă la nivelul calificării și competențelor sale. De cele mai multe ori, cu precădere în domeniul muncii creative, se cere o perioadă lungă de ucenicie, pe care cei care nu sunt susținuți de o familie înstărită nu și-o pot permite. În Italia a fost și încă este o criză gravă a locurilor de muncă legate de munca de cercetare, de tip universitar, literar, artistic.
Mama, Antonia, face sacrificii enorme pentru a le oferi copiilor o viață în siguranță. Unde credeți că greșește? Se poate transforma ea într-un „călău” al viselor copiilor ei pentru care a făcut totul?
Eu nu mă sunt în măsură să le judec pe femeile de felul Antoniei și să țin socoteala greșelilor lor. E o femeie care trebuie să își țină familia laolaltă în niște condiții speciale. Pe vremuri, raportul dintre părinți și copii nu era ca în ziua de azi, copiii erau poate și mai numeroși, iar părinților le revenea sarcina de a se ocupa de întreținerea și de educarea lor și nu prea luau în seamă aspectele psihologice. Desigur, ea nu reușește să arate prea multă afecțiune copiilor ei, nu reușește să comunice cu ei, dar face multe alte lucruri care să le permită să aibă parte de o viață satisfăcătoare sau cel puțin își dă silința în acest sens.
Nu cred că aș fi de acord ca Antonia să fie considerată un călău. Voiam doar să vorbesc despre multiplele fațete ale unui posibil raport mamă-fiică, în care tânăra, între dorința de a-și întrece mama și groaza de a-i semăna, caută un mod de a conviețui și de a crește. Gaia e împinsă de societatea în care e captivă să caute lucruri pe care mama ei în mod obiectiv nu i le poate oferi, luxuri pe care nu și le pot permite și care fac ca adolescența să îi fie plină de frustrări. Dacă există totuși un călău, din punctul meu de vedere acesta este societatea de consum în care suntem înglodați și care condiționează și dinamica relațiilor de familie.
Cum se naște furia în Gaia, această fată vulnerabilă, care învață de mică să nu iasă din pătrățica ei? Care este sursa care o alimentează până la extrem?
Prea multă nesiguranță, dorința de a fi ca toate celelalte fete, de a poseda, de a acumula, de a fi și ea mai bine situată, cam ca toți în mod normal, frustrarea de a nu fi însă astfel și din această pricină de a fi arătată cu degetul. Gaia are o viziune îngustă despre viață, datorită mai ales vârstei despre care povestesc, iar lumea cu problemele ei se învârte în altă parte, întrucât ea este în centrul tuturor lucrurilor.
În „Apa lacului nu e niciodată dulce”, descrieți o lume ostilă copilăriei, o ostilitate care se perpetuează de la o generație la alta. De unde v-ați luat inspirația pentru această descriere?
Din locurile pe care le-am văzut, în care am mers la școală, de la persoanele pe care le-am întâlnit. Din nefericire Roma e un oraș al șantierelor niciodată închise, al lucrărilor publice niciodată încheiate, al problemelor administrative, al răspunsurilor întârziate la sesizări. E ca o bătrână care moțăie și care se străduiește să rămână trează. În mod evident, această lentoare și această ineficiență se răsfrâng și asupra băieților și fetelor, asupra experiențelor acumulate în timpul copilăriei, și asta mai ales în zonele periferice ale Romei sau în districtelor din jur.
Care era, din această perspectivă, decorul în copilăria dumneavoastră, cât de în siguranță sau în nesiguranță se putea simți în acei ani un copil mergând, în viața reală, pe stradă, la școală?
Cât am fost în clasele primare am fost foarte norocoasă, pentru că era o școală privată de la țară, unde era multă verdeață, unde erau atâtea activități de făcut. În schimb clasele de gimnaziu le-am făcut la școala unde merge și Gaia în roman și m-am chinuit destul de mult cu naveta. Cartierul unde se afla școala nu era rău famat, dar era neîngrijit și nu întotdeauna sigur. Umbla zvonul că erau niște bărbați care se opreau în afara școlii noastre ca să ne pândească, probabil că erau niște baliverne, dar am trăit mereu cu ideea că trebuie să mă apăr chiar și când mergeam la școală, când luam trenul sau autobuzul. Când eram mică am fost furată, am fost aproape lovită de o mașină, am fost pipăită de un necunoscut.
În cartea dvs, oamenii invizibili devin vizibili și capătă o voce puternică. Cum ați devenit sensibilă la povestea lor?
În cazul acesta am pornit de la femeia care mi-a inspirat personajul Antonia. Ea mi-a istorisit povestea ei și mi-a dat ocazia să descopăr câte dificultăți a trebuit să înfrunte de-a lungul anilor. Mi-am dorit să intru în pielea ei și a Gaiei pentru a le povesti viețile, care sunt în fond foarte obișnuite pentru orașul în care trăiesc, deși foarte puțin descrise la nivel public.
„Am încercat să vorbesc despre prejudecățile grele legate de persoanele din estul Europei”. Un imigrant român, unul din personajele viitorului roman
Atunci când descrieți ierarhia socială, vedem că există o categorie mai vulnerabilă și decât această familie încercată. Este vorba despre imigranți - români, albanezi, polonezi. Grecu, cel despre care se spune că minte și își ascunde originea, se pare că ar fi român. Care este experiența dvs. cu românii în Italia?
În carte am încercat să vorbesc despre prejudecățile grele legate de persoanele din estul Europei care au ajuns în Italia în anii ’80-’90. Îmi amintesc că erau campanii susținute de a-i învinui pe cei care ajungeau prin acele zone, despre ei se vorbea în termeni constant negativi la nivel public și am senzația că exact același lucru se întâmplă acum cu migranții din Africa poposiți pe țărmurile italiene. A posteriori putem astăzi observa că cei care au venit din România în urmă cu treizeci de ani sunt acum cetățeni italieni ca toți ceilalți care lucrează și au familie. În fond în trecut italienii au emigrat în lumea întreagă și au avut de îndurat rasism și segregare, dar, din păcate, avem tendința de a uita toate acestea. Un imigrant român va fi unul dintre personajele viitorului meu roman pe care îl scriu acum.
Gaia trece la școală prin episoade de bullying un fenomen atât de prezent în societatea de astăzi. Cum îi influențează aceste experiențe evoluția?
Cu siguranță au greutatea lor. E traumatizant să înduri acel tip de agresivitate verbală și fizică, mai ales pentru că este vorba de atacuri constante și cotidiene, și nicidecum de episoade sporadice, ba chiar de o escaladare a amenințărilor și a angoaselor, care în cele din urmă te fac să simți că ți s-a furat identitatea. Gaia simte deja că nu mai e ea însăși, ci doar o fetiță luată în batjocură, ba mai mult, Gaia crede că este batjocura însăși, ocara însăși, și nicidecum o persoană demnă de prietenie și de considerație.
O casă fără cărți, la fel de debusolantă ca una fără ferestre
Astăzi ne plângem că ai noștri copii nu mai citesc. Personajul dvs principal, Gaia citea enorm, dar pare că îi lipsea bucuria. Cum credeți că ar trebui să-i apropiem pe copii de cărți?
Cred că e important să-i ducem în biblioteci de mici, să își aducă acasă cărțile, să le organizăm propriile lor biblioteci pentru a-i face să descopere că acele cărți fac parte din cotidianul lor și nu sunt legate doar de zilele de școală și de temele obligatorii. Cred și că trebuie lăsați să citească tot ceea ce simt ei că vor să aprofundeze, fără obligația de a citi de la început literatura de nivel elevat. Pentru că vor ajunge și acolo când îi vor simți chemarea.
Ce însemnau cărțile pentru dvs. atunci când erați copil?
M-am născut într-o casă plină de cărți, părinții mei sunt bibliotecari la pensie. Pentru mine cărțile erau simbolul familiei mele, al certitudinilor, al siguranței. Rămâneam mereu debusolată când mergeam prin alte case și nu vedeam cărți acoperind pereții, aveam senzația că lipsește ceva fundamental, cum ar fi frigiderul sau ferestrele.
În nota de la final vorbiți despre cele trei femei de la care a pornit povestea. Care a fost declicul care v-a făcut să vă decideți să le aduceți împreună și pe tărâmul ficțiunii?
De mai mulți ani voiam să creez un personaj precum Gaia, dar nu reușeam să găsesc contextul în care să o integrez. Apoi am întâlnit personajul Antoniei și m-am gândit că vor putea coexista, dar încă îmi lipsea ceva. Atunci m-am decis să scriu cartea la persoana întâi și să mă folosesc de propriile mele experiențe, de locurile în care am trăit, pentru a umple spațiul gol al narațiunii. Astfel am ajuns și la Iris cu toată povestea ei.
Traducere din limba italiană de Oana Sălișteanu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
in plus si mai trist e cum presa romaneasca preia formele fara fond din vest. in loc sa vorbeasca despre rasismul ipotriva romanilor se aliniaza vesticilor si vorbesc de disriminare cand e vorba de critica.