Foto: Guliver Getty Images
Dragă țară care ai obosit,
Îți scrie un om rușinat că e la fel de istovit ca tine, când abia a împlinit 30 de ani. Stau cu laptopul îngrămădit într-un scaun low-cost, locul în care atât de mulți români își digeră dezamăgirile și-și iau rămas-bun de la tine. La fel ca pe ei, neputința ta de acum m-a lăsat fără puteri. Pentru că, vezi tu, puterea mea e să cred în tine. Trebuie să știu că poți să te faci bine, să te urnești din capcana unui trecut care a înghițit viitorul atâtor generații. Cu fiecare moment în care ei îți mai fură un pic din demnitate, cu fiecare doctor fals pe care-l descoperim în spitale tale care ne omoară sau ne umilesc, cu fiecare profesor care-ți produce încă o generație apatică, forța noastră colectivă se stinge laolaltă cu a ta.
Ne știm din 1989 - ce moment să dăm una de alta! Totuși, simt că abia de câțiva ani am început să te cunosc, să înțeleg ce ne leagă și ce ne desparte. Au fost ani în care am luptat cu aceeași armă pe care o folosesc acum ca să-mi iau un fel de rămas-bun de la tine. Cuvântul informat, atât am avut de dat. L-am ascuțit cum m-am priceput, mi-am căutat înțelepciunea prin țări mai puțin obosite, crezând că asta o să ne ajute și pe mine, și pe tine. M-am întors de fiecare dată de parcă am descoperit o apă vie care, printr-o alchimie națională la care trudeam nevăzut cu toții, ar fi trebuit să rezolve, picătură cu picătură, totul: corupția și nepăsarea, minciuna și fantasmele trecutului nedepășit.
M-am plimbat din redacție în redacție vreme de un deceniu. Mai toate s-au prăbușit în jurul meu ca un domino periculos, surd la strigătele noastre entuziaste, orb în fața sclipirii din ochii unor tineri jurnaliști care ar fi vrut să se bată pentru tine într-un război în care nici nu fuseseră recrutați. Când părinții și bunicii, iertată le fie oboseala, spuneau amar că nu te mai faci bine, le răspundeam că deja ești mult mai bine. Doar eu puteam să mă plimb prin lume, să merg la brunch în bistrouri din București în care era mereu plin de oameni ca mine. De spitale nu mă temeam, că aveam asigurare privată, iar din facultate am știut să-mi iau eu ce-mi trebuia, n-am așteptat să se urnească din lehamite niște impostori care-mi predau robotic ceva ce știau doar din niște cărți comuniste. Am găsit peste tot și oameni buni și vii. Ceilalți mi-au părut multă vreme balast pe care credeam că am învățat să-l cern.
Durerea Colectivului m-a prins departe, incapabilă să le explic „străinilor” de ce au murit Alexis și toți ceilalți. Îți amintești cum au sărit oamenii în ajutorul tău atunci? Cum și-au purtat durerea în buzunar în Piață și nu s-au lăsat până nu ai auzit și tu că te ucide corupția și trebuie să-ți ridici capul, să încleștezi pumnul și să te aperi! M-am întors atunci cu certitudinea că te găsesc schimbată.
Când a reînceput asediul împotriva ta, la început de 2017, eram din nou departe. Tocmai mă căsătorisem, eram în luna de miere, fericită și cu acces ocazional la Internet. Ar fi trebuit să fie momentul în care să încep să mă gândesc că-ți voi aduce curând mici ajutoare neobosite și cu ochii licărind a speranță. Întoarsă în țară, toți prietenii mi-erau iar în stradă, cu echipamentul de schi pe ei și încălziți de furie. Au ieșit și-au tot ieșit, au strigat până și-au pierdut glasul.
Pe urmă, afară s-a făcut cald și tu erai în continuare lovită. Așa că ți-au ținut din nou partea, deși era luna concediilor și tare ar mai fi mers o fugă în Vamă. Acum, când mă gândesc la 10 august, nici nu știu ce a usturat mai mult: gazele sau disprețul celor care le-au comandat când noi le strigam să se teamă de noi. Încet-încet, Piața s-a golit. Prietenii mei, prietenii prietenilor mei și-au stins speranța. Le rămăsese prea puțină. Aveau nevoie de ea pentru a-și resigila bula. Furia lor a devenit o amărăciune obosită. Pe urmă, au început să-și caute țări. În tine nu mai știu să creadă. Prea li se pare că nu te ajuți deloc. Așa mi-au spus mereu și mulți dintre românii din diaspora pe care i-am tot intervievat, ca să-i ajut să-și scrie, într-un fel, propriile scrisori către tine.
Nici eu nu am cum să mai conving pe nimeni că nu vei continua să fii preșul celor mărunți. Vezi tu, chiar și eu, care te-am cunoscut în momentul în care istoria ne dădea amândurora cea mai bună șansă, chiar și eu am obosit. M-ai molipsit. Acum, în timp ce-ți scriu, plec. Prietenilor le-am spus că mă duc să caut povești, pe care le adun pe siteul meu.
Ție îți mai spun că mă duc departe, să fac ce știu eu mai bine: să încerc să aflu cum se repară o țară obosită și îngenuncheată, cum se renaște entuziasmul în oameni sătui și temători. Aterizez în curând în Sri Lanka, o țară în care pare că toată lumea își caută mai nou liniștea și pozele de pus pe Facebook. E primul loc în care mă opresc, pentru că vreau să văd cum e posibil ca țara asta să vândă acum atâta bucurie - chiar și aparența ei - , când, acum fix 10 ani, era locul din care părea că plecaseră toți zeii, scena unor masacre de nedescris, care încheiau un război civil de peste un sfert de veac? Uitându-ne la acești oameni, noi cum să învățăm să facem față asediilor nesângeroase de acasă?
Plec, însă, cu promisiunea că, la fel ca de fiecare dată, mă voi întoarce. Poate plec tocmai ca să mă întorc. Voi reveni, fie și pentru a-ți spune că n-am găsit nimic și că mai bine plecăm cu toții. Să rămâi a lor, a celor care ți-au luat totul.
Trebuie să-mi închei scrisoarea. Am intrat într-o zonă de turbulențe. Îți mai spun atât: tu ai obosit, dar sunt încă atât de mulți oameni care ți-au rămas alături și te pot ajuta! Trebuie doar să le dai un semn. Fă-i să înțeleagă că lupta pentru tine abia a început. Și că fiecare dintre ei e țara.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Schimbarea suntem noi.
Cautati integritatea, aduceti-va aportul zilnic, incetati sa fiti partasi la ticalosii. Chiar si la cele mici si aparent nevinovate.
Ce vedeti acum este exact ceea ce meritam si este rezultatul direct al actiunilor noastre zilnice.
Partea buna este ca tot noi avem si puterea sa [ne] schimbam.
Dar hai sa incetam sa asteptam sa vina sau sa o cautam in afara noastra.
Haideti sa vorbim mai mult despre integritate.
Cu respect,
Se simte elanul tinereții! Credința, speranța. Poate voi, cei care mai sperați sunteți viitorul. Tineri frumoși, respect.
Eu simt însă că s-a trecut de punctul critic. Că răutatea esențială, hâdă, își arată colții indepartand pe cei de bună credință. Aici suntem ( Opinion, exact așa) și ăștia suntem. Obosiți, dezbinați, răi.
Ma intereseaza mai mult cei care simt ca mine decat cei care jignesc, fiecare cu problemele lui. Depinde cui ii dati mai multa importanta.
In Romania sunt destui oameni de valoare, doar ca nu prea au incredere unul in celalalt si, din ce imi dau seama, nici in ei nu au foarte multa incredere. Ca efect avem multi combatanti solitari. Si ne mai miram ca demersul nu functioneaza si ca varfurile sunt coplesite cu usurinta. Haideti sa fim mai solidari unul cu celalalt, ca doar suntem in aceeasi barca.
Doamna Delia MC, continuati va rog sa scrieti, ca si cand ar fi pentru dvs.!
Ce valoare are credinta netestata?
Cu respect,
A nu se intelege gresit, eu si multi altii credem in continuare in tara asta, dovada ca inca suntem aici, desi nu ne opreste nimeni sa plecam! Insa, nu cred ca solutia pentru iesirea din marasm este una usoara, trebuie sa realizam asta pentru inceput. Nu sunt convins ca doar participarea la vot este suficienta, este nevoie de implicare permanenta, de supraveghere, evaluare si, daca este cazul, de sanctionare a celor care ne conduc, adica sa fim cetateni cu norma intreaga, nu doar la alegeri.
Trebuie sa contribuim cu tot ce avem noi mai bun pentru ca impreuna sa depasim impasul de acum si, mai important, ca sa deschidem calea spre un viitor asa cum ni-l dorim.