(Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)
Vă spun ceva ce mă doare. Trăiesc cu convingerea că, dacă nu ne omoară încălzirea globală înainte, fiica mea va trăi departe de mine, într-o țară în care dacă sună la poliție chiar vine cineva să o ajute. O pregătesc pentru asta deja, o învăț limbi străine, îi vorbesc despre alte locuri, caut școli în străinătate și strâng bani. Nu vreau să plece de fapt, Doamne Ferește!, dar cred că nu are de ales. Știți exact ce vreau să spun.
Prietena mea cea mai bună mi-a frânt inima când s-a mutat în Anglia la 3 luni după ce eu am născut-o pe fetița mea. Aveam nevoie de ea, la dracu', am suferit ca o nevastă părăsită, dar știam că acolo va fi mult mai fericită decât aici. Și este.
Prietenii mei din copilărie au plecat apoi cu copiii în Barcelona. Apoi alții, în Austria. Și câți au urmat! Foști colegi de facultate sunt bine mersi în Franța, SUA, Danemarca. Medici buni, dar mai ales oameni buni, prieteni buni lucrează acum în Franța, Germania, Olanda. Peste tot. Nu știu ce mai caut eu aici.
Când eu bat piețele pentru ultimele cumpărături înainte de sărbători, ei umplu avioanele ca să mai vină un pic în țară. Mereu vin leșinați de dor, mereu pleacă liniștiți că au luat decizia corectă. Aici, în țara „noastră" nu te mai poți simți ca acasă, este demult a lor, au furat-o niște gherțoi treptat, bucată cu bucată, ca pe un tren pe care îl dezmembrează ca să fie vândut la fiare vechi. Oameni fără carte, dar cu mult cu tupeu, ăia care la o adică ar da o palmă pe stradă sau ar tăia cu lama o geantă și apoi ar urla la oricine intervine: „Vezi-ți de treaba ta dacă nu vrei să ți-o iei!" Iar noi plecăm capul. Asta e România.
Am imaginea asta în minte după ce am surprins un hoț într-un autobuz. Când am strigat: „Hei!", un altul m-a tras puternic de păr și m-a avertizat cu sânge rece, de-am înghețat toată și am vrut să urlu și de groază, dar și de furie că nu pot face nimic. Așa mă simt în România, în fiecare zi în care am nevoie de un medic, dar greu găsesc pentru că atâția au plecat încât aici sunt puțini și sunt extenuați de prea multe gărzi, că peste o mie de școli din România au toaleta în fundul curții, că doi ani la rând, am mers de la București la Cluj și am făcut 9 ore cu mașina (tot atât cât am făcut până la o stațiune din Grecia, traversând Bulgaria), când știu că dacă trebuie să recuperez bani de la stat nu am nicio șansă, mă lupt cu morile de vânt, că dacă am nevoie de o hârtie de la stat o să îmi pierd o săptămână pentru că e atâta birocrație și atâta lipsă de competență...
Și totuși uneori întâlnesc oameni care mă miră. Și mă gândesc: Și ce ar fi dacă nu am pleca din România? Dacă am putea să o recuperăm?
Ei mă fac să mă gândesc că poate există o speranță. Oameni care strâng bani ca să construiască un spital. Oameni care vor să schimbe ceva, ies în stradă, muncesc de rup și apoi muncesc și mai mult, unii intră în politică cu un curaj și avânt nebunesc, ca un toreador în coridă. Oameni deștepți, în primul rând. M-am săturat de prostănaci, tântălăi și trișori. Ador să întâlnesc oameni inteligenți, educați, capabili.
Datorită lor am zile în care mai cred că fiica mea ar putea trăi fericită aici, lângă mine, în România. Și că îmi voi crește nepoții, că ne vom vedea des, că voi avea și eu bătrâneți frumoase în orașul în care m-am născut.
Poate că depinde de noi să recâștigăm ce ne aparține, spațiul ăsta.
Cât nu intru în politică chiar eu, aș vrea cel puțin să îi ajut pe cei care merită să își spună povestea. M-aș bucura ca și voi, de câte ori aveți ocazia, să vorbiți tare despre ceea ce e important pentru voi, să îi sprijiniți pe cei care merită asta. E datoria noastră să facem tot ce putem pentru locul ăsta în care ne-am născut.
Hai că se poate!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
România nu-i raiul pe care și-l imaginează mulți căpșunari, tara aia cu prieteni pe viata ca la 20 ani, când au plecat ei. Mulți visează la o tara care nu mai exista de mult, iar prietenii aia oricând disponibili de un chef acum sunt sub papucul nevestei, au cam chelit și sunt la regim.
Pe de alta parte însă nu e nici cea mai de rahat țară din galaxie asa cum se plâng mulți. E destul sa te uiți chiar și peste gard la vecini ca să-ți dai seama de asta, nu-i nevoie sa ajungi în Africa sau în Siria. E doar o tara destul de tipica dintr-o zona oarecum gri a Europei. Și mai cred ca multe lucruri se schimba în bine. Poate nu atât de repede pe cât vrem noi însă se schimba. Inclusiv faptul ca mulți au început sa spere o schimbare și în politica e un simptom. Speranțele de la pe vremea meciului Iliescu - Vadim erau mult mai firave.
Cred ca am avut un noroc fantastic sa intram în cluburile tarilor occidentale (cee au și ele problemele lor, nu trebuie idealizate) chiar înainte sa se închidă usa.
Iar decizia pentru emigrare e una personala, și nu exista răspuns universal valabil.
Ce ar fi...
Studiu de caz;
2019 ianuarie - închis firma, făcut pașaport dat sfoară că plec ...opțiuni Canada, Nova Scoția și UK, Londra. Telefoane, entuziasm, cazare revedere cu rudele...totul suna bine!
2019 Februarie - înscriere partid politic, implicare civică, renunțare planuri exit.
...now, back to the business, cu sentimentul că schimb ceva, deși retrăiesc zilnic aceleași coșmaruri eterne cu care am fost obișnuit și oferite cu generozitate de către STAT, aici unde mă aștept la o iminentă catastrofă, unde autoritățile sunt inexistente, unde dai la tot pasul peste abuzuri fiscale, insolvențe, tragedii corporatiste, ordonanțe haotice rod al unei guvernari incompetente, validate de partide aflate în derivă, amenințate cu dispariția ori absorbția !
Știu este puțin, foarte puțin... dar simt că pun umărul și substanță lucrurilor,.la.temelia pe care urmează să edificăm visele născute pe data de 26 Mai.
Mai mult timp le va trebui şi celor dintre noi cuprinşi de deznădejdea unui viitor ce nu se mai vede în fumul unei ţări pârjolite de focurile oligarhiei cleptocratice (şi gata oricând să mai aprindă unul, pentru a ascunde urmele tâlhăririi viitorului copiilor noştrii).
Ca să rămân în registrul meseriei autoarei articolului, Ţara are nevoie de timp pentru a-şi linge rănile, răni care vor trebui să cicatrizeze corect, pentru ca comunitatea să ne privească ca pe nişte învingători şi nu ca pe nişte victime ale războiului pierdut cu noi înşine.
Pentru că despre aceasta se vorbeşte aici : despre lupta cu noi însine.
Între timp (în acelasi timp) oamenii ar trebui să fie canalizaţi către educaţie, către frumos, către recuperarea noţiunilor de valori umane care au dispărut cu prea mare lejeritate din cotidianul nostru maltratat, sa gândim o societate mai sănătoasă, care să ne asigure balsamul fricilor nespuse. Lumea ar trebui să vadă, deci, şi frumosul, ascuns acum de hoţii de vise.
Pentru ca, până la urmă, articolul Andreeiei Retea se rezumă la aproape o singură întrebare : "Nu știu ce mai caut eu aici" !
Când doamna Retea (odată cu noi, de altfel) va găsi răspunsul la această întrebare, va realiza că, "aici" sau "acolo" nu va mai constitui decât cenuşa fantasmagorica a temerilor sale, de unde şi ezitările flagrante : "aş vrea (să plec) dar mă tem", "n-aş vrea să plece (fata mea) dar o pregătesc pentru asta", etc…
Observaţi că fica devine sticla aruncată în apa mării cu mesajul : "Salvaţi sufletele noastre !"
Lumea nu se împarte între AICI si ACOLO. Poate părea demagogic, idealist sau desuet, dar revelatia adevărului depinde de unghiul din care privim.
Lumea existenţei noastre ne priveşte cinic si zeflemitor, strivindu-ne sub marea (noastră) dilemă existenţială : Cine suntem şi ce vrem de la această viaţă !?!
Credeţi-mă pe cuvânt (nu vă fie frică, nu sunt PSD-ist !) : lupta cu noi înşine este extrem de lungă, de grea, depresogenă şi, culmea, fără garanţia reuşitei.
Ne trebuie disciplină, perseverenţă, curajul privirii în faţă a adevărului, nu întotdeauna gătit de sărbătoare, şi, mai apoi şi cel mai greu de realizat, forţa necesară luptei cu noi înşine şi cu moştenirile noastre avariate de ignoranţa celor ce ne-au precedat lăsându-ne o moştenire şchioapă.
Ţara noastră este ca viaţa noastră. Ea ne solicită aceleaşi căutări profunde în vitalul existenţelor noastre, aceleaşi masuri de reanimare urgentă, dar şi răbdarea necesară, precum si forţa de a privi un rezultat final ce va veni mult prea târziu pentru unii.
Personal estimam, acu' câtva timp, că România ar mai avea nevoi de încă 30-40 de ani pentru a ajunge la un minimum viabil pentru societate.
Un expert, sociolog (sau aşa ceva), nu de "aici" ci de "acolo", estima însă ca România va mai avea nevoi de cel puţin 70 de ani (ba chiar 100 de ani) pentru a ajunge la acel rezultat.
La mulţi ani, români răbdători !
Până atunci…IEŞIŢI LA VOT !
Ea spune că generația ei se va întoarce și v-a pune lucrurile în mișcare. Sunt atâtea aspecte scăpate de sub control, încât va trebui să treacă timp ca să poată fi contabilizate și apoi cautate căi de rezolvare. Nu contează că nu va fi în timpul nostru util. Cu cât pleacă mai mulți oameni instruiți, cu atât stăpânesc mai bine și mai nestânjeniți analfabeții, profitorii, mucegaiul ăsta politic. Noi am obosit, dar continuăm să fim corecți și să ne vedem de treburi, ca să supraviețuim. Rămânem aici.
Oamenii "... inteligenți, educați, capabili..." pot acționa foarte ușor ca cei "...prostănaci, tântălăi și trișori..." dacă nu au integritate.
Asta e problema României: lipsa integrității.
"Curajoșii" ăia care se aruncă în politică se molipsesc rapid de metehnele celor corupți deja. De ce ? Fiindcă sunt caractere slabe, cu o moralitate doar aparentă.
Mă uit la Barna, mă uit la Cioloș, au discurs frumos dar acțiunile lor politice, manevrele de culise din interiorul organizațiilor lor, nu-mi dau defel speranțe, dimpotrivă !
Nu sunt fan al lui Johannis dar ardeleanul ăsta măcar știi ce stradă caută, însă e cam singur și izolat de prerogativele poziției pe care o are și vrea să o mențină.