Și ce mai înseamnă sărbătorile când stăm în orașe aglomerate, înconjurați de beton și asurziți de claxoane?

Foto: Inquam Photos

Sărbătorile nu se simt în București ca într-un sat ardenelesc, dar, mamaia mea a reușit să aducă cu ea în capitală tot ce era mai bun din Mărgău, satul în care s-a născut și unde mama și mătușa mea și-au petrecut copilăria și aproape toate vacanțele de vară. De când mă știu, pentru mine Săptămâna Mare a însemnat multe vizite la biserică pentru a mă spovedi, a mă împărtăși, a ocoli biserica, a trece pe sub masă și, în final, a merge la Înviere.

Înainte de Paște, mamaia mea reușea să ne facă să ținem post pe mine și pe cei doi veri ai mei, fără să ne dăm seama. Gătea orice ierburi, învârtea ceapa și cartofii în fel și chip, de aveam mereu impresia că mâncăm mereu altceva, ceva extraordinar, cum astăzi se servește pe bani serioși la restaurante fine-dining cu specific românesc. Zacuscă, mămăligă, tocăniță de legume, ciorbă de lobodă și, uite așa, trecea tot postul. Ceapalău – mâncarea ei de ceapă - a fost mâncarea mea preferată cât încă mamaie mai trăia și mi-o făcea. Tot meniul ăla bogat și gustos era o artă pe care o apreciez abia acum când nu știu ce să îi mai dai copilului meu de mâncare.

Dacă postul era al lui mamaie, masa de Paște îi aparține, fără dubiu, mătușii mele, la fel și ca cea de Crăciun. Sora mamei mele face sarmale cum probabil numai prin Mărgău se mai pot gusta. Am încercat să învăț de la ea rețeta, proporțiile în care se pun carnea și orezul, cum se rulează, dar gustul bun vine de la multe lucruri pe le mai am de învățat. Începe cu alegerea verzei perfecte, pe care o nimerește numai unchiul meu, mergând în Obor, la o băbuță, pentru că varza murată ținută de noi, la bloc, pe balcon, toată iarna, nu ajunge niciodată până la Paște. Doamne, suflatul prin țeavă în butoiul cu varză era cea mai amuzantă activitate de care îmi pot aduce aminte din anii ’90! După cum vedeți, în familia noastră, sarmalele se mănâncă și de Crăciun, dar și de Paști. De câte ori are chef să le facă mătușa!

De unde a început tradiția noastră preferată de Crăciun, nu știu. În fiecare an, împreună cu cei doi verii ai mei, aveam două variante de „styling”. Prima era un fel de încălzire, când bradul era abia adus în casă și pus în suport. Aruncam în sus, ca să ajungă până în vârf, toate șosetele și chiloții pe care îi găseam prin sertare. Textilele colorate atârnau festiv pe crengi, spre bucuria noastră, până ce adulții le strângeau ca să pună globuri și beteală. Într-un an, n-am cum să uit, a venit popa să ne binecuvânteze și când mamaie a deschis ușa nu și-a dat seama că în mijlocul sufrageriei era bradul cu chiloți. Ce față a făcut popică! A râs după ce s-a dezmeticit, așa cum fac toți popii buni, ăia care știu că cei mici sunt în stare de tot felul de năzdrăvănii, dar rareori asta e motiv de supărare. Asta nu a fost o tradiție adusă de la Mărgău, dar fiecare familie își inventează și unele proprii. O băutură fină desfăcută de unchiul meu pentru că era ocazie specială, o rețetă nouă testată de mătușa, întotdeauna râsete multe și vorbit tare. Cum văd în filmele americane că ar fi Ziua Recunoștinței. Așa arăta Crăciunul nostru. Nu făceam schimb de cadouri, nu trebuia să cumpărăm nimic de la mall ca să simțim că e sărbătoare. Cu toate astea, acum că eu sunt mamă, mi-e tare greu să stau departe de magazine, deși știu că nu acolo este Învierea.  

Putem căuta veșnicia născută la sat, contemplând plini de amărăciune că nimic nu mai e la fel, nici Vama, nici Paștele, nici noi, sau putem să învățăm de la ai noștri și să ne mirăm de cât de minunați sunt ei, cât încă suntem împreună, sănătoși, pe timp de pace. Cu mâncare comandată sau gătită, cu Iisus din Nazareth sau Singur Acasă la televizor, cu decorațiuni elegante sau chiloți în brad, sărbătoarea suntem noi. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp