Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Sindromul Bucureşti. Tulpina românească a însingurării

Om în metrou

Foto: Getty Images

Pentru o mie de ani, ceea ce e acum România a dispărut din istorie ca organizare politică: aici era un no man’s land unde îşi mai făceau de cap războinici goţi, avari, khazari, cumani sau chiar bulgari. Domniile lor erau însă efemere, iar urmaşii dacilor şi ai romanilor trăiau în mici comunităţi, câteodată vremelnic organizate de vreun lider cu oarece calităţi şi dorinţe de mărire. O mie de ani în care am trăit „liberi”, aproape izolaţi de stăpânitorii care apăreau din neant şi dispăreau la fel, în comunităţi pierdute la marginea codrilor, în văi izolate sau pe câmpiile bogate dintre mlaştini. O lume rurală, poate idilică pentru unii, dar care nu avea nimic de-a face cu istoria, cu Europa, cu civilizaţia, oricât de întunecată era ea prin Evul mediu şi în apropierea Mediteranei sau Atlanticului. Un spaţiu cândva bogat, romanizat, pe care, însă, nici Bizanţul nu s-a ostenit să-l stăpânească, deşi armatele sale luptau până departe în Asia: noi, la o aruncătură de băţ, eram uitaţii lumii.

Poate fiindcă, atunci când ne-am gândit să ne adunăm şi altfel decât în cete, ne-am trezit conduşi de domni care nu aveau nimic de-a face cu locurile. Şi, pentru a supravieţui, a trebuit să ne descurcăm, să ascundem de stăpânire gologanii, merindele şi ce mai aveam. L-am inventat pe Păcală, descurcăreţul care scapă prin viaţă râzând de autorităţi, pe urmă pe Bulă, cel care descreţea frunţile românilor îngheţaţi la cozi pentru portocale neacoapte sau „fraţii Petreuş”.

Cei dintre noi cu oarecare aplecare spre metafizică au filosofat în faţa morţii ca-n Mioriţa ori şi-au jertfit pe cei dragi plecând urechea la mituri păgâne, ca meşterul Manole. Capodoperele noastre literare ne duc cu gândul mai degrabă la resemnarea arabă în faţa sorţii decât la determinarea regelui Arthur sau a Kriemhildei.

Fratele nostru era codrul, nu cetăţile, iar călăuzitori - preoţi cu bărbi vâlvoi care ştiau cel mult să citească în slavonă, mai mult şcoliţi de viaţă, care puteau să ne dea speranţă doar pentru viaţa de apoi.

Am supravieţuit fugind de autoritate, plângându-ne neputinţele la înmormântări şi bucurându-ne pentru o zi sau două, la vreo nuntă sau botez. Veacuri întregi în care planurile pentru anii următori erau ale nebunilor: pe majoritatea ne apăsa grija zilei de mâine.

Trauma atâtor generaţii o purtăm cu noi. O parte din suflet ar vrea să fie altfel, să construiască, să spere, să vadă o Românie demnă şi minunată. Dar cealaltă parte, care vine tristă şi înspăimântată din istorie, crestată în ADN-ul nostru, ne şopteşte despre siguranţa însingurării, ne cere să fugim de cei care ne conduc, priveşte suspicioasă orice străin, ne spune că merităm să conducem tot Pământul, dar că nu merită efortul fiindcă vor fi alţii care ne vor răul şi conspiră împotriva măreţiei noastre, aşa că mai fericiţi suntem în pustietăţi, printre alţi nefericiţi ai sorţii.

Nici măcar „voia sorţii” nu este creaţia noastră originală: este scuza găsită de toate popoarele care trăiesc la marginea deşertului sau la poalele munţilor, toţi aceia care, atunci când visele le sunt spulberate nu îşi regăsesc speranţa, ci aleargă departe de civilizaţie, aproape de sinele care îi însingurează, care îi rupe de raţiune şi de viitor.

Ca orice fiinţă, am evoluat: dar e suficientă o singură înfrângere pentru a ne aminti singurătatea străbunilor şi a o recăuta, chiar dacă ştim prea bine că asta înseamnă să moară mulţi dintre noi şi că o altă generaţie va suferi.

Nu avem nevoie de străini care să ne tortureze pentru a empatiza cu ei: purtăm în noi străinul acela vechi şi temător, frustrat şi mai degrabă ascultător de poveţe ale babelor şi ale mincinoşilor, decât de propria sa raţiune, jumătatea de român mioritic căruia îi e frică să ţină pasul cu lumea. Jumătatea de român care fuge de partea sa bună, raţională, solară fiindcă ştie că atunci când va reuşi să construiască temeinic, după carte, fără jertfa lui Manole, şi nici nu va rămâne la mâna mioritică a ciobanilor invidioşi, ci îşi va înfrunta spaimele, de-abia atunci jumătatea asta nenorocită care ne trage înspre Balcani şi Orient va muri pentru totdeauna.

Nu suntem victima vreunui duşman, ci a atavismelor, a fricilor noastre. Nu avem nevoie de un agresor cu care să ne identificăm precum victimele suferinde de sindromul Stockholm: le purtăm pe amândouă şi înăã ne e groază să ne rupem de auto-agresorul din noi. Sindromul Bucureşti e grav fiindcă trebuie să luptăm cu noi.

La douăzeci de kilometri de Timişoara se găseşte o fortificaţie care greu poate fi desluşită din câmpia uşor cutată. Este cercetată de câţiva specialişti români şi mulţi străini. Când am mers să o vizităm vara trecută, nu am găsit vreun indicator care să ne conducă spre ea, iar sătenii ne spuneau doar să urmăm câte un drum de pământ până la vreun loc pe care niciun orăşean nu l-ar putea distinge. Iar când am ajuns, cu greu, acolo unde fusese o parte a incintei sale, nu am regăsit vreun conaţional mândru să-şi facă selfieuri cu acel loc unic.

Fortificaţia de la Corneşti-Iarcuri e acum reprezentată doar de nişte culmi aplatizate pe întinderea Câmpiei de Vest. Nimic spectaculos. Zidurile sale de incintă le-am distrus în decursul mileniilor, lucrând pãmântul bogat şi i-am uitat originile. Dar, demult, în preistorie, când Europa nu cunoscuse încă măreţia Romei, aici fusese cea mai mare aşezare de pe continentul nostru.

E dovada că, odinioară, am construit temeinic şi măreţ. O vom putea face iarăşi când ne vom rupe de ciobanul mioritic, de „meşteri” îmbibaţi de misticism, de „agresorul” din noi care nu vrea să evoluăm, când vom lăsa raţiunea să ne conducă, când vom înţelege că numai lucrând împreună, într-o comunitate, vom fi puternici, când vom renunţa la falşii profeţi şi vom asculta de medici, profesori, ingineri, când vom renunţa să le ştim pe toate şi vom dori să reînvăţăm iarăşi. Când poveştile lui Păcală şi bancurile cu Bulă vor fi parte a istoriei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nenorocirea este ca toti acei ce ne-au calcat in timp s-au prasit pe aceste meleaguri si au reusit sa denatureze spiritul, firav, al localnicilor. Care localnici nu s-au unit si nu i-au gonit, cu palosul in mana, pe acei navalitori, care, precum lacustele, pustiau totul, furau ce se putea fura si dispareau spre alte meleaguri. Ai nostri localnici ii primeau cu umilinta si cautau a se servi de navalitori pentru atingerea scopurilor lor marunte: o "domnie" efemera si o imbogatire rapida. La fel ca si acum, cand predomina indivizii meschini, pusi pe rapt in scopuri personale. Tara asta a fost jefuita de indigenii locului in cardasie cu hoardele slbatice venite din stepele asiei. Atunci cand apareau minti luminate, iubitoare de binele localnicilor, erau rapid anihilate prin tradare si crima. Periclitau imbogatiea "boierilor" locali, care, mai degraba isi gaseau "prieteni" de moment in veneticii aparuti din neguri. Apoi au aparut slavii, un "popor" salbatic, cu mari tendinte imperialiste si tot cu ajutorul celor de loc au inceput sa asupreasca populatiile locale, pana in ziua de azi in care au devenit, din lasitatea si ticalosia celor de loc, o superputere ce nu mai poate fi anihilata. Asta este actualul "popor roman", un amestec de sementii, de corcituri, de la care nu ai a te astepta la nimic altceva decat asuprire si jaf. De asta am fost ignorati de catre bizantini si de vestul europei. Nu se poate compara "istoria romaniei" cu istoria celorlalte natiuni, mult mai curajoase.
    • Like 0


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult