Sindromul Bucureşti. Tulpina românească a însingurării

Foto: Getty Images

Pentru o mie de ani, ceea ce e acum România a dispărut din istorie ca organizare politică: aici era un no man’s land unde îşi mai făceau de cap războinici goţi, avari, khazari, cumani sau chiar bulgari. Domniile lor erau însă efemere, iar urmaşii dacilor şi ai romanilor trăiau în mici comunităţi, câteodată vremelnic organizate de vreun lider cu oarece calităţi şi dorinţe de mărire. O mie de ani în care am trăit „liberi”, aproape izolaţi de stăpânitorii care apăreau din neant şi dispăreau la fel, în comunităţi pierdute la marginea codrilor, în văi izolate sau pe câmpiile bogate dintre mlaştini. O lume rurală, poate idilică pentru unii, dar care nu avea nimic de-a face cu istoria, cu Europa, cu civilizaţia, oricât de întunecată era ea prin Evul mediu şi în apropierea Mediteranei sau Atlanticului. Un spaţiu cândva bogat, romanizat, pe care, însă, nici Bizanţul nu s-a ostenit să-l stăpânească, deşi armatele sale luptau până departe în Asia: noi, la o aruncătură de băţ, eram uitaţii lumii.

Poate fiindcă, atunci când ne-am gândit să ne adunăm şi altfel decât în cete, ne-am trezit conduşi de domni care nu aveau nimic de-a face cu locurile. Şi, pentru a supravieţui, a trebuit să ne descurcăm, să ascundem de stăpânire gologanii, merindele şi ce mai aveam. L-am inventat pe Păcală, descurcăreţul care scapă prin viaţă râzând de autorităţi, pe urmă pe Bulă, cel care descreţea frunţile românilor îngheţaţi la cozi pentru portocale neacoapte sau „fraţii Petreuş”.

Cei dintre noi cu oarecare aplecare spre metafizică au filosofat în faţa morţii ca-n Mioriţa ori şi-au jertfit pe cei dragi plecând urechea la mituri păgâne, ca meşterul Manole. Capodoperele noastre literare ne duc cu gândul mai degrabă la resemnarea arabă în faţa sorţii decât la determinarea regelui Arthur sau a Kriemhildei.

Fratele nostru era codrul, nu cetăţile, iar călăuzitori - preoţi cu bărbi vâlvoi care ştiau cel mult să citească în slavonă, mai mult şcoliţi de viaţă, care puteau să ne dea speranţă doar pentru viaţa de apoi.

Am supravieţuit fugind de autoritate, plângându-ne neputinţele la înmormântări şi bucurându-ne pentru o zi sau două, la vreo nuntă sau botez. Veacuri întregi în care planurile pentru anii următori erau ale nebunilor: pe majoritatea ne apăsa grija zilei de mâine.

Trauma atâtor generaţii o purtăm cu noi. O parte din suflet ar vrea să fie altfel, să construiască, să spere, să vadă o Românie demnă şi minunată. Dar cealaltă parte, care vine tristă şi înspăimântată din istorie, crestată în ADN-ul nostru, ne şopteşte despre siguranţa însingurării, ne cere să fugim de cei care ne conduc, priveşte suspicioasă orice străin, ne spune că merităm să conducem tot Pământul, dar că nu merită efortul fiindcă vor fi alţii care ne vor răul şi conspiră împotriva măreţiei noastre, aşa că mai fericiţi suntem în pustietăţi, printre alţi nefericiţi ai sorţii.

Nici măcar „voia sorţii” nu este creaţia noastră originală: este scuza găsită de toate popoarele care trăiesc la marginea deşertului sau la poalele munţilor, toţi aceia care, atunci când visele le sunt spulberate nu îşi regăsesc speranţa, ci aleargă departe de civilizaţie, aproape de sinele care îi însingurează, care îi rupe de raţiune şi de viitor.

Ca orice fiinţă, am evoluat: dar e suficientă o singură înfrângere pentru a ne aminti singurătatea străbunilor şi a o recăuta, chiar dacă ştim prea bine că asta înseamnă să moară mulţi dintre noi şi că o altă generaţie va suferi.

Nu avem nevoie de străini care să ne tortureze pentru a empatiza cu ei: purtăm în noi străinul acela vechi şi temător, frustrat şi mai degrabă ascultător de poveţe ale babelor şi ale mincinoşilor, decât de propria sa raţiune, jumătatea de român mioritic căruia îi e frică să ţină pasul cu lumea. Jumătatea de român care fuge de partea sa bună, raţională, solară fiindcă ştie că atunci când va reuşi să construiască temeinic, după carte, fără jertfa lui Manole, şi nici nu va rămâne la mâna mioritică a ciobanilor invidioşi, ci îşi va înfrunta spaimele, de-abia atunci jumătatea asta nenorocită care ne trage înspre Balcani şi Orient va muri pentru totdeauna.

Nu suntem victima vreunui duşman, ci a atavismelor, a fricilor noastre. Nu avem nevoie de un agresor cu care să ne identificăm precum victimele suferinde de sindromul Stockholm: le purtăm pe amândouă şi înăã ne e groază să ne rupem de auto-agresorul din noi. Sindromul Bucureşti e grav fiindcă trebuie să luptăm cu noi.

La douăzeci de kilometri de Timişoara se găseşte o fortificaţie care greu poate fi desluşită din câmpia uşor cutată. Este cercetată de câţiva specialişti români şi mulţi străini. Când am mers să o vizităm vara trecută, nu am găsit vreun indicator care să ne conducă spre ea, iar sătenii ne spuneau doar să urmăm câte un drum de pământ până la vreun loc pe care niciun orăşean nu l-ar putea distinge. Iar când am ajuns, cu greu, acolo unde fusese o parte a incintei sale, nu am regăsit vreun conaţional mândru să-şi facă selfieuri cu acel loc unic.

Fortificaţia de la Corneşti-Iarcuri e acum reprezentată doar de nişte culmi aplatizate pe întinderea Câmpiei de Vest. Nimic spectaculos. Zidurile sale de incintă le-am distrus în decursul mileniilor, lucrând pãmântul bogat şi i-am uitat originile. Dar, demult, în preistorie, când Europa nu cunoscuse încă măreţia Romei, aici fusese cea mai mare aşezare de pe continentul nostru.

E dovada că, odinioară, am construit temeinic şi măreţ. O vom putea face iarăşi când ne vom rupe de ciobanul mioritic, de „meşteri” îmbibaţi de misticism, de „agresorul” din noi care nu vrea să evoluăm, când vom lăsa raţiunea să ne conducă, când vom înţelege că numai lucrând împreună, într-o comunitate, vom fi puternici, când vom renunţa la falşii profeţi şi vom asculta de medici, profesori, ingineri, când vom renunţa să le ştim pe toate şi vom dori să reînvăţăm iarăşi. Când poveştile lui Păcală şi bancurile cu Bulă vor fi parte a istoriei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp