Filmul „Scara”, regizat de Vlad Păunescu, urmărește parcursul unui tânăr venit din provincie la București, unde devine unul dintre cei mai talentați actori ai generației sale, un star al anilor ’80, iar apoi o figură marcantă a evenimentelor din jurul Revoluției și Mineriadei. Inspirat din fapte reale, mai exact din viața actorului Dragoș Pâslaru, filmul este construit pe mai multe planuri și surprinde perfect o epocă: viața în teatrele bucureștene și magia din jurul unui spectacol legendar („Karamazovii” anilor 80 de la Teatrul Nottara), demolările bisericilor de către comuniști sau zbuciumul interior al personajului principal, un rebel tot mai constrâns de regim.
Interviul cu Vlad Păunescu te umple de bucurie…
Domnule Vlad Păunescu, de ce ați ales o astfel de temă pentru „Scara”? V-a influențat atât de profund viața lui Dragos Pâslaru, actorul care a devenit călugăr?
Da, m-a influențat viața actorului și prietenului meu vechi, Dragoș Pâslaru, de care mă leagă chiar debutul în cinematografie cu filmul „Pruncul, petrolul și ardelenii” unde el era actor, iar eu cameraman. Acesta, pe lângă altele, a fost și motivul pentru care am rămas legați peste timp. Și mai e ceva… vine o vreme când ne apropiem mai mult de Dumnezeu decât o făceam altădată…
A văzut filmul? Ce reacție a avut?
Da, i-a plăcut, deși a spus cu modestie că nu crede că el ar fi trebuit să fie acela a cărui viață să inspire acest film. Dar nu a avut nimic de obiectat. Noi însă am discutat mult înainte de a face filmul, i-am dat scenariul cam de pe când el era doar creionat. I-am ascultat poveștile și în final am ajuns la o formă a scriiturii care să ne convină amândurora.
Nimic din ceea ce vedeți în film, niciun moment greu din viața lui care se vede pe ecran nu a fost inventat. Dragoș Pâslaru a trecut prin Mineriadă, a fost bătut crunt, până la comă. A traversat Revoluția cu aceeași dorință de bine și de schimbare pe care am avut-o cu toții atunci și am vrut ca prin „Scara” să prezint adevărata istoria a ceea ce s-a întâmplat în acei ani, cu speranța ca aceste lucruri să nu se mai repete vreodată. Filmul trasează o linie corectă a evenimentelor istorice care s-au împletit cu viața lui Dragoș înainte și după momentele Revoluției și Mineriadei.
Cu ce vă doriți să plece spectatorul din sală?
Cu ideea că istoria este scrisă și influențată de fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin. Mi-aș dori ca aceste lucruri să fie cunoscute, evenimentele triste din acei ani să fie cunoscute, pentru că s-a scris prea puțin adevăr despre Revoluție și Mineriadă.
Eu am încercat prin intermediul acestui film să spun adevărul, chiar cu riscul de a supăra pe cineva dintre cei care ne-au condus atunci și care azi se uită la televizor…
Istoria prezentată în film e mai puternică decât retragerea unui actor de pe scenă la mănăstire?
Da și nu, pentru că alegerea lui Dragoș a fost aceea de a căuta o altă relație cu oamenii cărora să le transmită numai lucruri bune de acolo de unde este precum și învățăminte întru corectarea vieții.
El este considerat protectorul actorilor?
Nu numai al lor, ci al tuturor creatorilor de frumos, de spectacol.
Dragoș Pâslaru spunea că actoria este o „meserie de ascultare”. Regia cum este?
Regia este încercarea de a învăța din ascultare pentru a-i face pe oameni mai buni. Mă refer aici la acei regizori care aleg să rămână în viața reală cu subiectele lor pentru a completa ceea ce lipsește din noi, adică dragostea de oameni și de frumos. Fără frumos și fără apropierea de oameni, rămânem singuri și înstrăinați.
Cu toate că azi suntem divizați și mesajele de ură sunt peste tot în social media…
Nu folosesc social media, fiindcă eu cred că aceste noi căi de comunicare au făcut ca partea urâtă din oameni să iasă la suprafața mai mult decât cea frumoasă. Există o tentație de a blama și de a ne adresa semenilor cu răutate, mai degrabă cu bunătate. Nu se încearcă corectarea lucrurilor, ci accentuarea răului.
De ce? „Personajul rău” este mai popular?
Personajul negativ este mai ușor de comentat decât personajul pozitiv și tentația care se exacerbează acum este aceea de a spune lucruri mai degrabă urâte decât frumoase despre semenii noștri.
Filmul face referire și la un spectacol din anii 80 în care a jucat Dragoș Pâslaru. E vorba despre „Frații Karamazov” de Dan Micu și Horia Lovinescu. Distribuția acelui spectacol a fost extraordinară, iar succesul fulminant. Pâslaru l-a jucat pe Alioșa, tânărul care se face preot… Premonitoriu? Cum ați refăcut secvențe din spectacol?
Am găsit acel spectacol, spectacolul original, doar într-o înregistrare făcută la Moscova, într-o copie infectă, dar totuși suficient de bună pentru a-l vedea pe George Constantin și pe alți actori de aur ai acelui timp. Spectacolul Karamazovilor are o distribuție colosală, dar, din păcate, nu există în nicio arhivă. În acel spectacol, Dragoș Pâslaru reprezenta partea binelui în fața unei familii răscolite de angoase și reușește să transmită faptul că acest bine trebuie căutat și trebuie să triumfe.
Nu folosesc social media, fiindcă eu cred că aceste noi căi de comunicare au făcut ca partea urâtă din oameni să iasă la suprafața mai mult decât cea frumoasă
A fost spectacolul după care a primit un mesaj- spune domnia-sa într-un interviu- prin care i se transmiteau felicitări, dar și comentariul că și-a greșit cariera, că trebuia să se facă preot.
Nu știu, el a plecat de mai multe ori din teatru pentru a îmbrățișa menirea pe care probabil Dumnezeu i-a dat-o, aceea de a sluji oamenii pe un făgaș corect. A plecat spre mânăstire și spre preoție de 3, sau 4 ori. S-a întors de fiecare dată în București și apoi a plecat din nou, atunci când a simțit că și-a găsit calea. Astăzi, mulți își doresc să-l viziteze și se și duc la mânăstirea lui unde găsesc un „Alioșa” cu har, care slujește cu cea mai puternică convingere.
În film este o scenă tulburătoare, cea în care se dărâmă cu buldozerele o biserică din București- așa cum se întâmpla înainte de 89. Ce biserică era și cum ați reușit să faceți asta?
Biserica este Sf. Vineri din Piața Unirii, care a fost demolată din ordinul lui Ceaușescu așa cum s-a întâmplat cu multe alte zeci de biserici și mănăstiri din București și din țară.
Pentru această scenă am colaborat foarte frumos cu o firmă de efecte grafice. Am construit o jumătate de biserică la Brăila, unde am primit susținere din partea autorităților pentru a ocupa o parcare din centrul orașului. Construcția, picturile de pe pereți și toate cele care au contribuit ca această biserică se semene cu originala s-au făcut cu un important efort financiar, nu numai de imaginație.
Apoi am găsit o biserică în Pitești care semăna foarte bine cu Sf. Vineri unde am filmat scena botezului copilului lui Andrei, personajul principal. Și, ca să fim convingători, a trebuit s-o arătăm frumoasă și întreagă, pentru ca apoi să poată fi văzută dărâmarea ei. Am muncit mult la momentul acesta, s-a lucrat cu pasiune și cu efort și sper că am reușit să redăm totul foarte bine.
Scenă din „Frații Karamazov” reconstituită în filmul „Scara”. Acest spectacol l-a marcat pe Dragoș Pâslaru și, într-un fel, a fost imboldul către călugăria pe care a ales-o mai târziu
Tulburătoare este imaginea vitraliului cu Isus Hristos care se sparge în mii de cioburi. Lumina care intră apoi prin gaura rămasă este foarte puternică. Ce ați dorit să transmiteți cu asta?
Am filmat și refilmat acest moment de multe ori, pentru că dorința mea a fost ca dărâmarea sau distrugerea vitraliului cu Isus Hristos să ni-L arate pe Acesta rămânând totuși în picioare și prezent alături de noi. El nu este distrus odată cu biserica.
Cum l-ați ales pe Eduard Trifa pentru rolul principal?
În film, regizorul Dan Micu, cel care a creat spectacolul Karamazovilor la Teatrul Nottara, a fost jucat de Dragoș Galgoțiu, regizor de teatru de care mă leagă o prietenie frumoasă. El a pus „Hamlet” la Teatrul Odeon acum 2 ani de zile în care a jucat Eduard Trifa. L-am întâlnit după ce am văzut spectacolul.
Venise de la un teatru din Arad și juca pentru prima dată pe o scenă a unui teatru bucureștean. M-a captivat maturitatea artistică a acestui tânăr abia trecut de 20 de ani, așa că mi-a fost ușor să-l distribui în film. Sper ca spectatorul să fie convins de jocul lui și să-l primească pe Eduard Trifa ca pe un actor de mare forță!
Cum vă simțiți acum că lansați filmul, acum când e gata de văzut? Cum sunteți?
Mi-e greu să vă spun cum sunt. Am emoții, pentru că în economia filmului românesc cred că este unul special cu un mesaj puternic. Dacă nu va reuși să convingă, atunci ceea ce am făcut eu și echipa mea este sortit pieirii. Mi-aș dori să fie un film care să reziste, pentru că asta este menirea filmului de calitate. Îmi doresc să rămână ca o mărturie a timpului pe care noi l-am trăit. Mesajul lui este de luptă și de dorință de bine într-o țară în care binele se lasă așteptat.
Am vrut ca prin „Scara” să prezint adevărata istoria a ceea ce s-a întâmplat în anii 90 cu speranța ca aceste lucruri să nu se mai repete vreodată
Dacă ieșind afară, ați vedea realitatea ca pe un film, ce titlu ar avea?
„O așteptare iluzorie”.
Cum vedeți ceea ce trăim noi azi, aici, față de ceea ce se întâmplă în restul Europei?
Eu am trăit momentul Revoluției cu dorința de a intra într-o normalitate pe care alții o cunoșteau de mult timp. Ceea ce trăim azi este, din păcate, destul de departe de ceea ce mulți dintre noi ne-am dorit.
De ce?
Pentru că există foarte multă minciună. Și pentru că există mult prea mult interes pentru sine și mai deloc pentru ceilalți.
Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.