sursa foto: Profimedia
În Orientul Mijlociu, istoria se repetă mai repede şi cu mai multă duritate decât oriunde altundeva în lume. Pentru kurzi, acest vicios cerc istoric este poate cel mai vizibil. De la munții Irakului până la câmpiile din nord-estul Siriei, promisiunea unui stat apare periodic doar pentru a fi apoi limitată, negociată, abandonată sau înecată în sânge.
Când Siria a intrat în colaps în 2011, kurzii de aici au intuit bine momentul. Mai văzuseră asemenea evenimente. Dar de data aceasta, părea că rolul lor urma să fie diferit.
Kurzii din Irak au beneficiat de prăbușirea dictaturii lui Saddam Hussein și de un context internațional extrem de favorabil. Aceasta a dus la instituirea unei regiuni autonome recunoscute constituțional, care a supraviețuit, chiar dacă fragil, până în prezent.
Kurzii sirieni au privit cu atenție acel episod, dar au avut de gestionat o situație și mai complexă: un stat sirian în război total, o rețea de alianțe militare interne care se schimbau frecvent și intervenții externe fără precedent.
Cea mai tulburătoare și, în același timp, perioada definitorie a fost lupta împotriva Statului Islamic. În momentul în care gruparea jihadistă se întindea asupra Irakului și Siriei, armatele regulate s-au prăbușit ori s-au retras, kurzii s-au înarmat şi au rezistat.
La Kobane, Raqqa sau Deir ez-Zor, forțele kurde (denumite Unitățile de Apărare a Poporului (YPG), organizate sub umbrela Syrian Democratic Forces (SDF), au dus greul luptei terestre. Nu ca simplu aliat tactic al Vestului, ci jucând rolul de pilon central al strategiei împotriva psihopaţilor Statului Islamic. Au riscat totul: vieți, comunități, teritorii. Au eliberat orașe, au protejat civili, au administrat detenția combatanților Statului Islamic și chiar mari tabere de suspecți și familiile lor.
Din păcate, calculul politic al kurzilor s-a dovedit unul ingenuu: sprijinul militar a fost interpretat de aceştia ca sprijin politic permanent. Occidentul a avut nevoie de kurzi pentru a învinge Statul Islamic, dar nu a fost dispus să construiască pentru ei un proiect politic solid, într-o regiune în care interesele regionale ale Turciei, Iranului şi chiar Rusiei contau mai mult.
Spre deosebire de Irakul anului post-2003, kurzii sirieni nu au avut vreodată o autonomie recunoscută constituțional. Cel mai avansat acord anterior, semnat în martie 2025 între liderul SDF Mazloum Abdi și președintele sirian Ahmed al-Sharaa, avea ca scop integrarea forțelor kurde în instituțiile statului și participarea lor la noul proces politic sirian.
Dar acel acord a rămas parțial implementat pe fondul conflictelor interne și al presiunii actorilor regionali. Cea mai mare teamă a Turciei a fost şi va rămâne crearea unui stat kurd, fiindcă ar însemna un nou suflu acordat mişcărilor secesioniste kurde din interiorul său. De altfel, după ce înfrângerea Statului Islamic era previzibilă, pentru a contracara puterea crescândă a forţelor kurde din nordul Siriei, Ankara a invadat Siria în zona Afrinului.
Luna ianuarie a acestui an a însemnat, însă, închiderea ultimei ferestre de oportunitate pentru o autonomie reală a Kurdistanului sirian. Sub presiunea unei ofensive rapide a armatei siriene, kurzii au acceptat un acord de încetare a focului în care:
- SDF cedau controlul asupra provinciilor Raqqa și Deir ez-Zor și erau obligați să se retragă la est de Eufrat;
- frontiere, câmpuri petroliere și infrastructură strategică treceau sub controlul statului sirian;
- instituțiile civile kurde urmează să fie absorbite în aparatul central al Damascului.
În schimb, oficialii sirieni au promis garantarea drepturilor civile și culturale ale kurzilor, precum și reintegrarea persoanelor strămutate.
Vă amintiţi mesajul preşedintelui Macron publicat pe reţelele sociale chiar de destinatarul acestuia, Donald Trump, în ciuda tuturor uzanţelor diplomatice, că ei doi sunt aliniaţi asupra subiectului sirian, dar francezul nu înţelegea ce vrea americanul în Groenlanda? Corelaţi-l cu mesajul său public de pe X - "Syria is sovereign, unified, and stable. Syria enjoys peace and respects all its components." – şi veţi înţelege că reprezentanţii occidentali au ales să nu-i mai susţină pe foştii aliaţi militari şi să-i acorde lui al-Sharaa dreptul de a reface Siria din perioada al-Assad, iar acesta să lichideze ultimele rămăşiţe ale Statului Islamic, preluând lupta kurzilor.
Un aranjament a cărei victorie externă a fost a Turciei, pentru care speranţa de auto-guvernare a kurzilor în sudul său a fost redusă la tăcere. Şi, bineînţeles, a Franţei: Siria şi Libanul au fost vreme de decenii sub oblăduirea sa, iar mâna întinsă de Paris actualului guvern de la Damasc reprezintă continuarea influenţei sale în regiune.
Iar al-Sharaa a primit înapoi de la Turcia Afrinul. Şi, bineînţeles, confirmarea de către puterile Occidentale, concomitent cu impunerea sa ca lider unic asupra întregului teritoriu al Siriei ante-conflict.
Nici Rusia nu a rămas cu buza umflată: se pare că baza sa de la Hmeimim şi facilitatea navală de la Tartus i-au rămas, chiar dacă s-a retras de la Qamishli.
Ahmed al-Sharaa a condus negocierile de luna trecută cu un obiectiv clar: restaurarea autorității statului sirian și prevenirea reapariției unor entități politice autonome care ar fi putut slăbi unitatea teritorială. Pentru el, nord-estul Siriei nu a fost doar o regiune de negociat, ci un test al puterii politice: integrarea forțelor SDF ca parte din armata și instituțiile siriene, în loc de a le menține separate, a fost, din punctul său de vedere, alegerea logică pentru stabilitatea durabilă.
Dar din perspectiva kurzilor, ceea ce a părut pragmatism a fost cedare.
Noul preşedinte sirian se dovedeşte un politician abil, făcând un joc inteligent între Occident, Rusia şi puterile regionale. Rămâne de văzut dacă se va transforma într-un nou al-Assad sau va reface şi moderniza Siria. N-ar trebui să uităm nici ascendenţa sa jihadistă de care se pare că s-a dezis, cel puţin pentru moment.
Totuşi, ceea ce s-a petrecut la începutul lui ianuarie 2026 este o lecție dureroasă pentru kurzi: autonomia construită pe circumstanțe extraordinare nu supraviețuiește absenței garanțiilor politice şi animozităţii Turciei. Chiar și atunci când lupți și câștigi bătălii esențiale, complicarea contextului regional prin crearea unui nou actor statal poate să nu fie bine-văzută de marile puteri. Efortul şi eroismul rămân un capitol de istorie, dar nu realitate geopolitică. Dar, în ciuda apetenţei noastre pentru valori şi poveşti cu happy-end, crearea unei entităţi kurde în tumultosul Orient Mijlociu ar însemna un alt fitil aprins care ar putea arunca în aer status quo ul într-o perioadă în care Iranul este în fierbere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.