Statul paternalist și nivelul de trai

Foto Getty Images

Sărăcia dintr-o țară este urmare în primul rând a intensității cu care statul intervine în economie pentru a redistribui bunăstarea din societate pe principii politice. Economia oferă mijloace diferite de prosperitate față de politică. Prosperitatea obținută prin mijloace economice presupune specializare în producție, schimburi voluntare, concurență, mecanisme de piață și sistem de prețuri libere. Politica intervine peste ceea ce creează economia și redistribuie această bunăstare creată prin mijloace economice, propunând societății mecanisme specifice de redistribuire.

Intervenționismul etatic a cunoscut în ultimele decenii o sofisticare fără precedent. Chiar și în cele mai dezvoltate țări, statul a devenit tot mai ”tătuc”, tot mai paternalist interesat să intervină în multe detalii din acțiunile noastre individuale. Vorbim de diferite tipuri de intervenție, toate având în final o restrângere ”legală” sau ”constituțională” a libertăților individuale: alterarea modului în care putem să dispunem și să utilizăm proprietatea privată (inclusiv proprietatea asupra propriului corp) prin care statul ne obligă să facem sau să nu facem anumite lucruri cu ceea ce deținem, intervenția prin care statul ne obligă schimburi bazate pe un ”contract social ( prin care ”beneficiem” de servicii publice contra taxelor și impozitelor pe care suntem obligați să le plătim și intervenția prin care statul alterează înțelegerile bilaterale între persoane fizice și juridice (contractele încheiate între aceștia, cum ar fi contractul de muncă sau contractul între acționari).

Studiile empirice au demonstrat și continuă să demonstreze un fapt cât se poate de logic: cu cât intervenționismul etatic este mai puternic, cu atât creșterea și dezvoltarea națiunilor este afectată. Legătura dintre gradul de paternalism și dezvoltarea economică este una inversă. Chiar și cele mai intervenționiste state (cele comuniste) își bazează avansul și dezvoltarea pe libertatea economică pe care au adoptat-o (în relația cu străinătatea) și nu pe prezența statului în economie.

Se vorbește foarte mult în România despre taxare. Ba că este prea mică, ba că este prea mare, ba că este disproporționată (capital versus muncă, proprietăți versus muncă), ba că este incorectă. Astăzi România încasează din taxare cam 28% din PIB. Ca SUA, Australia sau Elveția, țări mult mai dezvoltate ca România. Irlanda, de exemplu, încasează doar 21% din PIB, PIB/locuitor în Irlanda fiind de peste 100.000 de dolari, față de doar circa 14.000 de dolari în România. Media OCDE este de circa 34% din PIB, Uniunea Europeană (mai ales Zona Euro) având o medie cu peste 6% mai mare decât aceasta (40,6% în 2022). Această creștere importantă a taxării în Uniunea Europeană este însă de dată recentă, fiind parte a modelului economic foarte intervenționist adoptat de țările cele mai mari din Uniunea Europeană. Totuși, aceste date arată că procentul din PIB al taxelor este irelevant pentru a explica gradul de dezvoltare al unei națiuni. Nu cu taxe mari și cu redistribuționismul din spate se dezvoltă națiunile, iar cele care adoptă o taxare mare vor pierde încet și sigur din avansul economic și din bunăstare.

Cu toate că încasăm foarte puțin din PIB ca procent, cei din România resimt o presiune fiscală enormă. Pe de o parte, pentru că avem o taxare importantă pe muncă (vorbim de toate contribuțiile și impozitele pe salarii cumulate), rămânând pe primele locuri în Uniunea Europeană (locul 6-7): în 2023, în România vorbim de 42,8%, în Germania vorbim de 47,85%, în Franța vorbim de 47%, în Italia de 45,89%, în Austria de 46,82%, în Belgia vorbim de 53,05%. În plus de această taxare enormă pe muncă, vorbim și de lipsa unor deduceri substanțiale cum vedem la aceste țări (deduceri pentru familiile cu copii, cote de impozit pe venit reduse sau chiar zero pentru salariile mici etc.). De exemplu, în Belgia (țara cu cea mai mare taxare pe muncă), familiile cu doi copii ajung la un impozit pe salariu de doar 38% prin schemele de deduceri și exonerări aplicate. 

Deși avem cea mai mică cotă de TVA din Uniunea Europeană - 19%, față de Ungaria care are 27%, Slovacia care are 25% sau Grecia cu 24%, România rămâne o țară unde celelalte taxe care se adaugă TVA-ului sunt foarte mari: de exemplu, conform raportului Nanny State Index 2023, România este pe primul loc din Uniunea Europeană la taxarea produselor din tutun, având și cel mai ridicat nivel al accizelor la produsele din tutun încălzit. Accizele din energie contribuie cu circa 1,5% din PIB, 5,6% din total venituri fiscale, nivelul total al accizelor și al TVA-ului din prețul carburanților depășind 60%. Aceste impozite suplimentare vin după ce statul a colectat 42,8% din salariile noastre. La toate aceste taxe se mai adaugă taxele locale (pe proprietate, pe locul de parcare, pe mașină), taxele de drum (rovinieta) etc.

Dacă adăugăm toate aceste impozite și taxe aplicate venitului nostru brut, ajungem la cifre înspăimântătoare: peste 60-65% din venit se duc anual către stat. Această presiune fiscală se simte mult mai mult într-o țară săracă, cu venituri mici și foarte mici. Prea puțin mai poți cumpăra cu puținul care rămâne în mână celor care trudesc în economie. Presiunea fiscală este dublată și de calitatea precară a serviciilor publice pe care le primește la schimb cetățeanul de aceste taxe. Mai mult, accesul la aceste servicii publice este și el foarte costisitor și adaugă o presiune în plus. Ca să nu mai vorbim de plățile informale care se fac pentru a avea acces la servicii publice de calitate sau pentru a putea supraviețui cu servicii publice deficitare (medicamente, meditații etc.). Adesea, necazurile pe care le ai din cauza serviciilor publice precare adaugă costuri de remediere suplimentare (ești obligat să îți repari singur mașina după ce ai dat într-o groapă din drumul public, neastupată la timp).

Într-o astfel de țară, este complet aiurea să mai porți discuții despre impozite progresiv mai mari, despre creșteri de impozite sau adăugări de impozite noi. Cu asemenea presiune fiscală enormă, este inutil să discuți despre mutarea unor taxe dintr-o parte în alta: de la salarii la capital, de la salarii la proprietățile pe care le dețin salariații etc. În final, generezi și mai mult haos și efectele scontate tind către zero. Dimpotrivă, pentru o conformare fiscală mai mare, guvernele de acum și cele care vor veni multă vreme de acum înainte ar trebui să își asume tacit câteva principii de bază când abordează această temă: transparență tot mai ridicată a cheltuielilor plătite din taxare, stabilitate fiscală (nu mai modifici Codul fiscal), simplificare fiscală (mai puține taxe cu interzicerea de taxe noi) etc. Am curajul să afirm chiar că ar trebui să luăm exemplul de la alte țări și să setăm prin Constituție taxele pe care le pot percepe guvernul și autoritățile locale și să interzicem posibilitatea de a introduce taxe noi fără referendum și fără modificarea Constituției. Altfel, o să trăim mereu în haos și incertitudine fiscală, cu iluzia unui stat paternalist care redistribuie resurse importante cu hazard moral în spate și fără un control efectiv aferent.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp