Sunt o „tanti” trecută de 50. Despre „băbăciuni”, „bunăciuni” și alte stereotipuri sociale

Foto: Guliver/Getty Images

Sunt deja câţiva ani de când se pare că mi-am pierdut busola. Unde mai ieri încă mai rătăceam pe aleile dintre graniţele minunilor, azi m-am trezit, subit, în Ţara Băbăciunilor. Nişte daraveli minore m-au dus de mână până la poştă. Oficiul Poştal Castle Hill împrăştie veştile de pe dealul unui castel demult dispărut. E unul din multele care operează în comitatul Lancashire, altădată parte beligerantă în Războiul Rozelor.

Era luni, iar lunea e aglomerat, de parcă toată lumea se foloseşte de weekend pentru a scrie scrisori lungi, ca nişte iubiri uzate, apoi împachetează amintirile şi se prezintă la coadă, de dimineaţă, fără nicio altă grijă pentru restul săptămânii. Înghesuiala sfidează pur şi simplu ireproşabilele servicii de email, SMS sau obrăznicuţele postări online. Oficiile poştale, cândva ale Maiestăţii Sale, umplu rafturile golurilor lungi, de aşteptare, cu oferte de prăvălie de cartier. Aşa se face că m-am găsit la un moment dat cu ochii pe trei rânduri de prăjituri, din acelea cu creme mumificabile, cu care te poţi înmormânta liniştit, căci posteritatea le va descoperi intacte în stomac. Nu aveam curajul nici măcar să le ating, caloriile sunt ca păduchii, îţi mănâncă de vie starea de fericire. Am sărit de cincizeci, optimistă fiind, următorul meu obiectiv e suta.

Îmbătrânind, te loveşti şi de câteva neajunsuri. Te îngraşi şi când respiri, ficatul e obosit, inima e obosită, rinichii abia dacă se mai ţin pe picioare, plămânii fluieră când dorm, doar sufletul se învârte ca titirezul, de nu poţi să-i citeşti greutatea. De aici şi confuziile. Doctorii mi-au recomandat să fiu atentă la ce mai trimit pe dinăuntru. Să fie mult verde. Cu cât te trage senilitatea mai mult pe sfoară, cu atât hrana trebuie să pară mai tânără. Complementar, m-am lăsat de băutură, m-am lăsat de fumat, m-am lăsat şi de soţ, o fâşneaţă de 104 ani din Scoţia mi-a deschis ochii cum că secretul longevităţii ar sta, în cazul femeilor, în celibat. Nu ştiu cum poate Dumnezeu să agreeze aşa ceva, dar se pare că i-a dat dreptate femeii, o fi îmbătrânit şi El şi a început să-şi recunoască greşelile…

Am ridicat, carevasăzică, ochii de pe „pungile de zahăr” care urlau, cu preţuri mici, să mi se bage pe sub piele şi m-am trezit la Realitatea TV, fără urmă de photoshopare. Ne aflam acolo, cu treabă, o mână de femei, din acelea care se vor lăsa însoţite de un part-time şi după pensionare. Una avea tricoul înnodat deasupra buricului şi, deşi extensiile de păr m-ar fi putut păcăli, foamea îşi odihnea, necăjită, fălcile pe betelia blugilor. O alta îmbrăcase o geacă de piele, ca cele ale motocicliştilor, cercei lungi până la clavicule (nişte cranii despădurite de speranţă) şi bocanci cu greutatea la paritate. Mai defilau nişte bluze despicate elegant, cât să poţi da un bună ziua sfios spinării, stilletto nevricoşi, care sugrumau nişte vene ajunse la capătul puterilor şi o coroniţă de margarete de pânză, care câştigase lupta cu implantul. Am început să râd abia când m-am văzut în oglinda laterală a vitrinei frigorifice, ţiitoare de lapte şi de unt. Încă se mai poartă blugi strânşi pe picior. Asta e, măcar sunt buni pentru circulaţie... Am fost şi am rămas o generaţie în blugi.

Multe dintre noi suferim de tinereţe. Noroc că m-am lăsat de soţ, altfel ar fi trebuit să ajung la bisturiu ca să-l pot păstra, după cum ne dă exemplu o doamnă care îmi era simpatică, dar pe care nu o mai recunosc. Şi memoria oboseşte.

M-am întors de curând din România. Trecând la categoria băbăciuni îţi cam pierzi somnul. La un moment dat renunţi să te mai lamentezi, pui mâna pe telecomandă şi vezi, în reluare, ce le mai trece prin cap românilor. Când dorm. Într-una din nopţi, pentru că mai devreme fusese o pană de curent, telecomanda se blocase pe un program de voie bună, nu de scandal, la noi, pentru că vedetele îl caută cu lumânarea, s-a cam buhăit. 

Doi domni, aflaţi la 5 ani distanţă, judecau posterioarele „băbăciunilor” care se pregăteau pentru parada sezonului estival pe litoral. Multă celulită, muşchi flasci, chiar şi la cele mai tinere. Erau ridicate în slăvi cele ajustate pe masa de operaţie şi cele care aleargă ca disperatele la sală, deşi nici pe acolo nu umblă tinereţea cu covrigi în coadă. Dintre vedete nu mai recunoşteam pe niciuna. În România se pune o mare presiune pe femei, să fie toate frumoase, orice semn de imperfecţiune fiind pedepsit public. Fetele de azi cred că o găleată de machiaj, silicoanele şi un bărbat cu bani le vor găsi un loc în societate. „Fetele” din preajma şi de după 50 plusează. Bărbaţii care au adăugat ani, dar nu şi bani, sau măcar faimă, ies din discuţie. Mă uit la cele două mame ale mele, au îmbătrânit frumos, spun uneori lucruri complet nelalocul lor, dar e atât de bine când râdem împreună!

O fată frumoasă mi-a spus, fără răutate, pe când mă aflam în drum spre o întâlnire importantă pentru mine, că am început să mă îmbrac „ca o tanti”. Dar asta şi sunt, o tanti! Sunt perechi de blugi, flenduriţi artistic, la care nu pot să renunţ, dar îndrăznesc să fac ochi dulci şi rochiilor de tanti. De la 50 cred că ar trebui să ne împopoţonăm cu precădere personalitatea, tinereţii îi stă perfect pe dinăuntru!

Am să închei cu povestea lui Eileen, o englezoaică care s-a trezit divorţată la 55. Cinci ani şi-a înnebunit de cap copiii, a petrecut vacanţe scumpe, exotice, în compania celor mai bune prietene, şi-a dus la bun sfârşit cariera. Pensionându-se, cel mai mult s-a speriat de singurătate. Bărbaţii aflaţi în situaţii similare sunt şi mai disperaţi. Aleargă după fete tinere şi deşi ambalajul le satisface mândria, nici în suflet nu găsesc curajul de a da nas în nas cu adevărul. Eileen a luat site-urile de matrimoniale la rând. Bărbaţii îşi fac uitaţi, în medie, 8-10 ani din viaţă, de frică că nu i-ar mai vrea nimeni. Chiar şi dintre ei unii fug sub bisturiu. I-au dat întâlnire şi „băieţi” de 25 de ani, dornici să „prindă” experienţă. Sigură pe ea, că nu vreun Ashtonică Kutcher i-ar mai putea repara fericirea, şi nicidecum dornică de a poza seminud pentru pictoriale care să-l înverzească de plăcere pe fostul soţ, Eileen s-a declarat mai degrabă dornică să întâlnească un prieten, decât un iubit. Aşa l-a întâlnit pe Stephen, nicidecum King, dar cu acelaşi mare apetit pentru SF-uri. După unsprezece întâlniri încă îşi mai înşirau poveşti. Eileen începuse să-şi dorească şi puţină aventură, simţea că nu prea mai avea timp pentru preludii aşa de lungi. Stephen a rămas în urmă, nedumerit, el crezuse că asta îşi doreau femeile, pe cineva cu care să stea de vorbă. În afară de Eileen, niciunul dintre bărbaţi nu a îndrăznit să spună adevărul. Eileen a mai îmbătrânit puţin, fără a recurge la trucuri, are o personalitate spumoasă, simţul umorului şi se poartă cu eleganţă. Acum câteva luni, socializând, a atras atenţia unui bărbat sătul de „nepoţele” care nu-i înţeleg reumatismul.

La rândul meu, sunt o tanti şi chiar dacă nenea al meu e dus să mai adune ceva timp pierdut, nu am de gând să mă picur pe buze cu silicon. Şi nici să întâmpin senilitatea topless. A fost o vreme când eram şi eu de acord cu „corecturile”, dar am ajuns să le abuzăm şi pe astea. Bărbaţii români pun presiune pe femei, obsedaţi ei înşişi de ideea de frumuseţe, deşi oglinda spune o cu totul altă poveste. Sunt o tanti, #youtoo?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp