foto: Profimedia
Legătura dintre bani, muncă și sens ne definește astăzi ca civilizație. Nu a fost dintotdeauna o legătură directă. Și, cu o anume probabilitate, nu se va păstra nici pe viitor. Inteligența artificială (IA) ar putea să rupă această legătură. Și, odată cu ea, ne-am putea schimba și noi. În societatea modernă, munca nu este doar sursă de venit, iar banii nu sunt doar instrument economic. Și munca, și banii au devenit elemente de identitate și recunoaștere socială. Ba chiar de stratificare socială. De aceea, IA nu vine doar cu provocări economice, ci ridică o întrebare care are legătură cu viitorul nostru ca civilizație: ce va (mai) înseamnă să fii om într-o lume în care inteligența și productivitatea nu mai sunt exclusiv umane?
Istoric, munca a avut cel puțin trei funcții sociale: supraviețuire, morală și identitate. Oamenii au muncit în trecut pentru a supraviețui. O parte a lumii se află încă în această realitate. Hrana era rară, resursele puține, energia limitată. Munca era, la începuturile civilizației noastre, inevitabilă. Și mai avea o caracteristică: era fizică. Odată cu progresele tehnologice, munca a devenit un soi de disciplină, pentru unii chiar o virtute și o dovadă de responsabilitate morală. Uneori civică și comunitară, alteori legată de prosperitatea și primordialitatea familială. S-a conturat în multe culturi (în special occidentale) ideea că valoarea omului se vede în productivitatea lui. Așa a prins rădăcini capitalismului modern.
În secolele al XX-lea și al XXI-lea, munca a devenit echivalentă cu identitatea. Ține de statut, de apartenență socială. Și mai ales de semnificația în societate și comunitate. Astăzi, când oamenii se întâlnesc după multă vreme și apare inevitabil întrebarea „Ce mai faci?”, ei vorbesc invariabil despre munca și slujba lor. Nu despre ceea ce sunt ca oameni, despre cine sunt ca indivizi, despre ce îi definește sau îi preocupă.
Și a apărut inteligența artificială... Și, pentru prima dată în istoria omenirii, societatea (sau o parte a ei) poate produce abundență fără muncă umană. Nici inteligența nu mai este exclusiv umană. Până și creativitatea, Sfântul Graal al omului, poate fi automatizată. Despre aceasta ruptură antropologică este vorba.
Banii sunt adesea interpretați ca un instrument, ca un mijloc. Dacă ne uităm la ei cu mai multă atenție, vom vedea că ei sunt un soi de tehnologie, un mecanism de organizare și stratificare socială. Pentru că banii, dincolo de funcția de schimb și tezaurizare, determină structuri de putere, sau, după caz, sisteme de recunoaștere socială. Legat de această recunoaștere, venitul vorbește despre cât valorează contribuția unui om în comunitatea din care face parte, cât de mult este „dorit”, „căutat”, „cerut”. Și, în final, câtă putere are.
Banii reflectă însă și un făgaș aspirațional. Ei cumpără timp, autonomie, posibilitatea de a alege, siguranță. Deci banii sunt și un simbol al libertății. În capitalism, în principiu, munca legitimează venitul. Spun „în principiu” pentru că nu există consens. Dar ipoteza este că munca multă și de calitate superioară aduce un venit mai mare. Societatea acceptă mai ușor inegalitatea dacă pare legată de efort, merit, competență, școli urmate, riscuri asumate.
„Chestiunea” IA schimbă această ipoteză, pentru că ea produce mai mult și mai repede decât cei mai capabili oameni și, subtil, dar aparent ireversibil, capitalul algoritmic devine dominant: venitul nu mai vine din muncă. Apare, firește, întrebarea cheie pentru economiști, teoreticieni și practicieni deopotrivă: „Care mai este justificarea morală a redistribuirii economice?” E mai mult decât o întrebare economică, e mai degrabă filosofică în secolul al XXI-lea. Și poate chiar o întrebare de... supraviețuire. Pare că ne întoarcem de unde am pornit.
Aș îndrăzni să spun că, de fapt, IA aduce un conflict între productivitate și demnitatea umană. Până mai ieri exista o legătură implicită și general acceptată: muncești, deci contribui, prin urmare primești venitul meritat, proporțional efortului, așadar capeți demnitate socială. IA poate rupe această secvență. Sau, oricum, aduce mai multe întrebări. Două, cel puțin, mă țin pe mine treaz de câteva luni: vor mai fi oamenii necesari din punct de vedere economic? Caz în care, va mai continua să existe noțiunea de „social”?
Dacă la ambele, răspunsul ar fi „NU”, atunci apare un risc major: inutilitatea. Pierderea relevanței, a sensului. A necesității sociale. De unde și o posibilă criză psihologică în masă. Cum scriam mai sus, societățile moderne au fost construite în jurul ideii că dacă ești util, meriți să exiști economic (angajat) și social (membru al comunității). Dacă utilitatea economică dispare, pe ce bază va putea fi menținut sau recunoscut sensul?
S-au conturat în ultima vreme mai multe curente.
Unul vorbește despre un viitor „eliberat de muncă”. Pentru mulți utopic, tocmai pentru că are de-a face cu „sensul” omului pe lume, acest curent vorbește despre ideea că IA va elibera oamenii de corvoada muncii repetitive, de constrângerile economice, de alienare. Propune un scenariu în care oamenii se dedică artei, relațiilor, explorării, cunoașterii, spiritualității, creativității. Munca devine astfel o alegere, nu o necesitate. E acel scenariu care coexistă cu ideea unui venit universal minim garantat. Întrebarea e: noi suntem pregătiți psihologic pentru o astfel de libertate? Pentru că mulți oameni nu caută doar timp liber, ci au nevoie de structură, de scop, de recunoaștere, cum ziceam mai sus.
Un alt curent este cel al crizei existențiale pentru un număr foarte mare de oameni. Dacă IA produce, algoritmii vor decide pentru noi, sistemele optimizează producția (în general), atunci omul poate deveni spectator și consumator pasiv, în totalitate dependent de o infrastructură automată fără identitate. Nu e nici sclav. Dar nici liber. Ba, mai mult, criza va fi întreținută de faptul că unii oameni vor fi totuși în spatele acestor mașini. Riscurile anticipate sunt nihilismul, apatia și fragmentarea socială, dependența de divertisment (vedeți Wall-E). E scenariul lumii caracterizate tot de un venit garantat, dar în cazul acestuia abundă realitatea virtuală și stimularea continuă a consumului, de orice fel. Altminteri, o lume lipsită complet de un scop individual sau colectiv.
Alt curent, ceva mai optimist, este cel în care, deși IA domină din punct de vedere economic pe zona factorilor muncă și capital, în sensul că e responsabil pentru producția eficientă și optimizată, ceea ce rămâne uman poate deveni mai valoros. Într-un astfel de scenariu, valoarea se mută către empatie, autenticitate, experiență umană; deci sens în comunitate. Este curentul care identifică un potențial paradox al IA, în sensul în care, cu cât lumea devine mai artificială, cu atât umanitatea autentică devine mai rară. Și, deci, pe principiul economic al rarității resurselor, mai valoroasă.
Ne putem imagina, desigur, și alte scenarii.
Să revenim la bani, căci ei azi fac și desfac toată arhitectura socială în care trăim. Într-o economie dominată de IA, banii pot înceta să mai reprezinte recompensa muncii. I-am putea percepe ca pe un „drept” de acces la abundență (noțiune altminteri relativă), nu ca pe un „merit”. Sau, ca pe un mecanism de gestiune a rarității. Chiar și într-o economie a abundenței totale, anumite lucruri vor rămâne rare: atenția va fi rară. La fel pământul. Timpul. Experiențele reale vor fi rare. Acestea din urmă vând bine și azi, ori de câte ori e vorba de redescoperirea unui stil de viață uitat sau a unui fenomen care trebuie trăit fizic, cu simțurile originare.
Într-o lume digitală – vedem deja – banii cumpără influență, „capital” social, reputație. Datele însele ar putea deveni un soi de monedă. Și asta pentru că ele dețin un atribut intrinsec esențial pentru o economie algoritmică: comportamentul uman. E o cărare care poate pune bazele unei economii a scorului social (chinezul mediu ne-ar putea spune și azi cât de important este comportamentul pentru a primi un credit).
Revin la demnitate, pentru că mie asta mi se pare problema centrală a dezbaterii sociale de azi (a se vedea și recentul manifest al Vaticanului, „Magnifica Humanitas”). În trecut, demnitatea era legată de religie, comunitate și familie. Modernitatea a mutat demnitatea spre muncă și succes financiar și autonomie. Dacă munca dispare, nu ne rămâne decât demnitatea izvorâtă din simpla existență (suntem unici) sau din relație (grijă și conexiune comunitară). Sau din creație, câtă vreme oamenii vor putea crea chiar dacă IA va produce tot. Tot unică și, deci, rară este și conștiința. Poate ea să ne aducă demnitate?
Meseria m-a învățat că lumea trebuie privită printr-o lupă potențial - risc (sau recompensă - risc). Cred că și întrebarea „Ce face IA cu viața noastră?” trebuie privită similar. Era inteligenței artificiale promite, prin vocile promotorilor ei, că ne va aduce (pe lângă eficiență) abundență, prosperitate, libertate, accesibilitate și creativitate nelimitate. Scepticii vorbesc dintr-o perspectivă diametral opusă, despre riscuri majore: concentrarea puterii prin control algoritmic, dependența cognitivă, inutilitatea și pierderea sensului; dezumanizarea. Întreaga arhitectură a civilizației umane va depinde de cum vom găsi echilibrul între potențial și riscuri: economia, politica, educația, democrația, religia, banii. Demnitatea umană.
Tot meseria m-a învățat că de multe mai importantă decât problema în sine este întrebarea. Poate că nu trebuie să ne întrebăm ce vor face oamenii când IA va face toată munca noastră. Poate că întrebarea corectă este cum vom defini valoarea umană într-o civilizație în care inteligența și productivitatea nu mai sunt exclusiv umane?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
să vorbești, în aceeași pagină, despre bani și demnitate e-o gafă, să nu zic mai rău și mai precis. banul descarcă omul de conștiință. munca, în schimb, e rost și loc. dușmanii omului au făcut din muncă șantaj existențial. în această pseudoparadigmă încă trăim. sistemul are nevoie de rezerve umane. pentru că tot sistemul a decretat că omul este ...o resursă. în lumea în care cununa creației știute e resursă, cine beneficiază de această ...„resursă”?
munca te face liber dar nu-n lagăr. or, azi, lumea banului este un lagăr. în lumea banului dreptatea se cântărește. traficul de influență-i lege. adevărul e incomod dar dușmanul cel mai mare al capitalismului nu-i comunismul, nu. e morala. niciun vorbete infinit nu v-o va spune vreodată. niciun ziar, nicio publicație. niciodată. marii influențatori de nimic o vor ocoli cu teamă, frică chiar. filosofii care trăiesc doar din rememorarea trecutului (neaplicând nimic din vârfurile cunoașterii lor) vor declina, pretextând blidul, ratele, preteșugurile lucrative ori afini. luminarea prostimii cade-n seama L.A. sau a poeților non-alcoolici. ca să poți pricepe rostul muncii, trebuie să zbori sus, unde doar geniul se-ncumeată. vulturi nu-s. doar hoitari. sus, în înaltul istețimii care frizează înțelepciunea, spărgând cupola curenților tari, se poate-ntrevede rostul ei: noimă, ordine, bucurie. frică, lipsă. amenințare permanentă, lipsă. inutil, pauză. epuizare, ...ce e aia?!? ca să poți pricepe evoluția ei firească trebuie s-o scoți din mlaștina de acum, a paradigmei forței (inumane) și șantajului existențial. pentru că-n lumea omului ca resursă, finalitatea se trădează pe sine: marii hoți sunt cei care, primii!, au batjocorit munca. orice muncă, stabilind o ierarhie inversă, aidoma lumii lor negre. în acest fel își ratează viața, putrezind în bani, în gura balaurului ajungând (depresia). absolutul nu stă-n maxime (sărăcie - bogăție), ci-n echilibru, cel care dă vieții durată, calitate, liniște, odihnă. munca nu poate dispărea. e exprimare, e celebrare. așa cum sportul e celebrarea sănătății. anoeticii văd doar în unghiuri drepte, mințile fiindu-le pătrate. viitorul lor e un radical spânzurătoare, cu zecimale-n perioadă. e firesc să nu poată decupla munca de exploatare și exploatarea de paradigmă, cea bună. e loc pentru toți. e loc și timp să fii ce vrei. să aparții unei bresle care poate cristaliza-n tribunal etic, aruncând la gunoi justiția de căcat. doar atunci va exista un club român de presă, domnule! în lumea banului niciodată nu va exista demnitatea unei bresle. și niciodată nu va cunoaște prostimea că paradisul e după colț, așteptându-i pe toți. că Dumnezeu, cel ce nu trebuie dovedit, e lângă ei. cel mai lângă ei când suferă singuri printre semeni, bolnavi sau spălați pe creier cu reflexe false. o dovadă-n plus a lumii strâmbe oferite de lumea banului: consumerismul. e fix nevoia de saturație. nu atingi amperajul satisfacției decât respectând (altă discreditare celebră) regula „nici... nici...”. și asta pentru că nu poți fenta fizica. lumea banului, congruentă cu cancerul, încearcă iluzoriu să-i convingă pe oameni cum că se poate crește ...la infinit. într-o lume finită. secătuită de stocuri care putrezesc în numele prețului pieței. în numele dreptului divin al unora de-a fura munca și viețile semenilor. dacă nu știți cum arată munca, duceți-vă sus, în absolutul paradisului: vedeți noima și lipsa presiunii. vedeți dreapta judecată și oprirea psihopaților. vedeți lucruri de finețe nebănuită perfect viabile. veți vedea cum trebuie să fie viața. cum doar compasiunea va rămâne pentru cioclii presei-ferpar.
Să plecăm de la definiția inteligenței: "Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior". Exact asta fac atât oamenii inteligenți cât și așa-zisele sisteme de inteligență artificială.
Să scriem o întrebare în Chat GPT sau în Gemini. Acetea vor înțelege ușor și bine ce le-ai întrebat. Sesizează exact esența, chiar dacă am avut o exprimare ușor confuză sau cu greșeli de redactare. Și oferă un răspuns rapid, de multe ori foarte exact. Iar atunci când dau gherle, sistemele vor învăța din experiența anterioară (dacă sunt corectate tot de o inteligență naturală), devenind mai bune. Deci, calitatea lor nu se îmbunătățește în mod artificial (chiar dacă lasă impresia că pot învăța în mod autonom), ci se bazează exclusiv pe algoritmi scriși și corectați pe parcurs de ființe umane.
Cât despre antropomorfizarea IA, nu aș merge până acolo. La fel cum cărbunele (cu care strămoșii gravau pereții peșterilor acum zeci de mii de ani), tiparul sau microprocesorul au reprezentat instrumente de procesare a informațiilor, IA ar trebui privit la fel, ca un nou instrument care ne introduce într-o nouă paradigmă informațională. Un instrument și atât, chiar dacă IA va schimba din temelii modul nostru de viață.