Suntem pregătiți pentru o lume în care nu mai trebuie să muncim? Despre bani, muncă și sens în era IA

foto: Profimedia

Legătura dintre bani, muncă și sens ne definește astăzi ca civilizație. Nu a fost dintotdeauna o legătură directă. Și, cu o anume probabilitate, nu se va păstra nici pe viitor. Inteligența artificială (IA) ar putea să rupă această legătură. Și, odată cu ea, ne-am putea schimba și noi. În societatea modernă, munca nu este doar sursă de venit, iar banii nu sunt doar instrument economic. Și munca, și banii au devenit elemente de identitate și recunoaștere socială. Ba chiar de stratificare socială. De aceea, IA nu vine doar cu provocări economice, ci ridică o întrebare care are legătură cu viitorul nostru ca civilizație: ce va (mai) înseamnă să fii om într-o lume în care inteligența și productivitatea nu mai sunt exclusiv umane?

Istoric, munca a avut cel puțin trei funcții sociale: supraviețuire, morală și identitate. Oamenii au muncit în trecut pentru a supraviețui. O parte a lumii se află încă în această realitate. Hrana era rară, resursele puține, energia limitată. Munca era, la începuturile civilizației noastre, inevitabilă. Și mai avea o caracteristică: era fizică. Odată cu progresele tehnologice, munca a devenit un soi de disciplină, pentru unii chiar o virtute și o dovadă de responsabilitate morală. Uneori civică și comunitară, alteori legată de prosperitatea și primordialitatea familială. S-a conturat în multe culturi (în special occidentale) ideea că valoarea omului se vede în productivitatea lui. Așa a prins rădăcini capitalismului modern.

În secolele al XX-lea și al XXI-lea, munca a devenit echivalentă cu identitatea. Ține de statut, de apartenență socială. Și mai ales de semnificația în societate și comunitate. Astăzi, când oamenii se întâlnesc după multă vreme și apare inevitabil întrebarea „Ce mai faci?”, ei vorbesc invariabil despre munca și slujba lor. Nu despre ceea ce sunt ca oameni, despre cine sunt ca indivizi, despre ce îi definește sau îi preocupă.

Și a apărut inteligența artificială... Și, pentru prima dată în istoria omenirii, societatea (sau o parte a ei) poate produce abundență fără muncă umană. Nici inteligența nu mai este exclusiv umană. Până și creativitatea, Sfântul Graal al omului, poate fi automatizată. Despre aceasta ruptură antropologică este vorba.

Banii sunt adesea interpretați ca un instrument, ca un mijloc. Dacă ne uităm la ei cu mai multă atenție, vom vedea că ei sunt un soi de tehnologie, un mecanism de organizare și stratificare socială. Pentru că banii, dincolo de funcția de schimb și tezaurizare, determină structuri de putere, sau, după caz, sisteme de recunoaștere socială. Legat de această recunoaștere, venitul vorbește despre cât valorează contribuția unui om în comunitatea din care face parte, cât de mult este „dorit”, „căutat”, „cerut”. Și, în final, câtă putere are.

Banii reflectă însă și un făgaș aspirațional. Ei cumpără timp, autonomie, posibilitatea de a alege, siguranță. Deci banii sunt și un simbol al libertății. În capitalism, în principiu, munca legitimează venitul. Spun „în principiu” pentru că nu există consens. Dar ipoteza este că munca multă și de calitate superioară aduce un venit mai mare. Societatea acceptă mai ușor inegalitatea dacă pare legată de efort, merit, competență, școli urmate, riscuri asumate.

„Chestiunea” IA schimbă această ipoteză, pentru că ea produce mai mult și mai repede decât cei mai capabili oameni și, subtil, dar aparent ireversibil, capitalul algoritmic devine dominant: venitul nu mai vine din muncă. Apare, firește, întrebarea cheie pentru economiști, teoreticieni și practicieni deopotrivă: „Care mai este justificarea morală a redistribuirii economice?” E mai mult decât o întrebare economică, e mai degrabă filosofică în secolul al XXI-lea. Și poate chiar o întrebare de... supraviețuire. Pare că ne întoarcem de unde am pornit.

Aș îndrăzni să spun că, de fapt, IA aduce un conflict între productivitate și demnitatea umană. Până mai ieri exista o legătură implicită și general acceptată: muncești, deci contribui, prin urmare primești venitul meritat, proporțional efortului, așadar capeți demnitate socială. IA poate rupe această secvență. Sau, oricum, aduce mai multe întrebări. Două, cel puțin, mă țin pe mine treaz de câteva luni: vor mai fi oamenii necesari din punct de vedere economic? Caz în care, va mai continua să existe noțiunea de „social”?

Dacă la ambele, răspunsul ar fi „NU”, atunci apare un risc major: inutilitatea. Pierderea relevanței, a sensului. A necesității sociale. De unde și o posibilă criză psihologică în masă. Cum scriam mai sus, societățile moderne au fost construite în jurul ideii că dacă ești util, meriți să exiști economic (angajat) și social (membru al comunității). Dacă utilitatea economică dispare, pe ce bază va putea fi menținut sau recunoscut sensul?

S-au conturat în ultima vreme mai multe curente.

Unul vorbește despre un viitor „eliberat de muncă”. Pentru mulți utopic, tocmai pentru că are de-a face cu „sensul” omului pe lume, acest curent vorbește despre ideea că IA va elibera oamenii de corvoada muncii repetitive, de constrângerile economice, de alienare. Propune un scenariu în care oamenii se dedică artei, relațiilor, explorării, cunoașterii, spiritualității, creativității. Munca devine astfel o alegere, nu o necesitate. E acel scenariu care coexistă cu ideea unui venit universal minim garantat. Întrebarea e: noi suntem pregătiți psihologic pentru o astfel de libertate? Pentru că mulți oameni nu caută doar timp liber, ci au nevoie de structură, de scop, de recunoaștere, cum ziceam mai sus.

Un alt curent este cel al crizei existențiale pentru un număr foarte mare de oameni. Dacă IA produce, algoritmii vor decide pentru noi, sistemele optimizează producția (în general), atunci omul poate deveni spectator și consumator pasiv, în totalitate dependent de o infrastructură automată fără identitate. Nu e nici sclav. Dar nici liber. Ba, mai mult, criza va fi întreținută de faptul că unii oameni vor fi totuși în spatele acestor mașini. Riscurile anticipate sunt nihilismul, apatia și fragmentarea socială, dependența de divertisment (vedeți Wall-E). E scenariul lumii caracterizate tot de un venit garantat, dar în cazul acestuia abundă realitatea virtuală și stimularea continuă a consumului, de orice fel. Altminteri, o lume lipsită complet de un scop individual sau colectiv.

Alt curent, ceva mai optimist, este cel în care, deși IA domină din punct de vedere economic pe zona factorilor muncă și capital, în sensul că e responsabil pentru producția eficientă și optimizată, ceea ce rămâne uman poate deveni mai valoros. Într-un astfel de scenariu, valoarea se mută către empatie, autenticitate, experiență umană; deci sens în comunitate. Este curentul care identifică un potențial paradox al IA, în sensul în care, cu cât lumea devine mai artificială, cu atât umanitatea autentică devine mai rară. Și, deci, pe principiul economic al rarității resurselor, mai valoroasă.

Ne putem imagina, desigur, și alte scenarii.

Să revenim la bani, căci ei azi fac și desfac toată arhitectura socială în care trăim. Într-o economie dominată de IA, banii pot înceta să mai reprezinte recompensa muncii. I-am putea percepe ca pe un „drept” de acces la abundență (noțiune altminteri relativă), nu ca pe un „merit”. Sau, ca pe un mecanism de gestiune a rarității. Chiar și într-o economie a abundenței totale, anumite lucruri vor rămâne rare: atenția va fi rară. La fel pământul. Timpul. Experiențele reale vor fi rare. Acestea din urmă vând bine și azi, ori de câte ori e vorba de redescoperirea unui stil de viață uitat sau a unui fenomen care trebuie trăit fizic, cu simțurile originare.

Într-o lume digitală – vedem deja – banii cumpără influență, „capital” social, reputație. Datele însele ar putea deveni un soi de monedă. Și asta pentru că ele dețin un atribut intrinsec esențial pentru o economie algoritmică: comportamentul uman. E o cărare care poate pune bazele unei economii a scorului social (chinezul mediu ne-ar putea spune și azi cât de important este comportamentul pentru a primi un credit).

Revin la demnitate, pentru că mie asta mi se pare problema centrală a dezbaterii sociale de azi (a se vedea și recentul manifest al Vaticanului, „Magnifica Humanitas”). În trecut, demnitatea era legată de religie, comunitate și familie. Modernitatea a mutat demnitatea spre muncă și succes financiar și autonomie. Dacă munca dispare, nu ne rămâne decât demnitatea izvorâtă din simpla existență (suntem unici) sau din relație (grijă și conexiune comunitară). Sau din creație, câtă vreme oamenii vor putea crea chiar dacă IA va produce tot. Tot unică și, deci, rară este și conștiința. Poate ea să ne aducă demnitate?

Meseria m-a învățat că lumea trebuie privită printr-o lupă potențial - risc (sau recompensă - risc). Cred că și întrebarea „Ce face IA cu viața noastră?” trebuie privită similar. Era inteligenței artificiale promite, prin vocile promotorilor ei, că ne va aduce (pe lângă eficiență) abundență, prosperitate, libertate, accesibilitate și creativitate nelimitate. Scepticii vorbesc dintr-o perspectivă diametral opusă, despre riscuri majore: concentrarea puterii prin control algoritmic, dependența cognitivă, inutilitatea și pierderea sensului; dezumanizarea. Întreaga arhitectură a civilizației umane va depinde de cum vom găsi echilibrul între potențial și riscuri: economia, politica, educația, democrația, religia, banii. Demnitatea umană.

Tot meseria m-a învățat că de multe mai importantă decât problema în sine este întrebarea. Poate că nu trebuie să ne întrebăm ce vor face oamenii când IA va face toată munca noastră. Poate că întrebarea corectă este cum vom defini valoarea umană într-o civilizație în care inteligența și productivitatea nu mai sunt exclusiv umane?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp