Foto: Guliver/Getty Images
Calitatea principală a „Parasite”, care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film, este că imaginile vorbesc, a spus la Digi24 jurnalistul și criticul de film Cristian Tudor Popescu. „Imaginile sunt atât de tușante, de expresive, încât aproape că nu lasă rest pentru dialog. Aș fi putut să îndrăznesc să extrapolez lucrurile la extrem, să fie un film mut, un film nevorbitor, nu era nevoie să auzim ce spun personajele, am fi înțeles și simțit filmul în proporție de 90 la sută din imagini”, spune Cristian Tudor Popescu.
„Parasite” a primit Oscarul și pentru cel mai bun film într-o limbă străină, Oscarul pentru regie și Oscarul pentru scenariu original.
Citiți și:
„Permiteți-mi o dată în viață să mă laud și eu de unul singur. Ce s-a întâmplat anul ăsta s-a mai întâmplat începând cu 2014. Filmul pe care l-am preferat drept cel mai bun a luat Oscarul pentru cel mai bun film. Asta s-a întâmplat cu „Birdman” în 2014, cu „Spotlight” în 2015, cu „Greenbook” în 2018 și cu „Parasite” în 2019.
„Parasite” e un film sud-coreean care reușește să se adreseze Europei de vest și Americii. E bazat pe o idee europeană, pe ideea transformării temporare a sclavilor în egalii stăpânilor lor sau chiar să ajungă sclavii să fie serviți de stăpânii lor. E ideea vechii sărbători grecești ateniene Cronia, idee preluată apoi de antichitatea romană în sărbătoarea numită Sarturnalia. Ideea este veche, însă transpunerea ei cinematografică este de o originalitate remarcabilă, modul în care cei din clasa de jos se insinuează în clasa stăpânilor ca niște paraziți e surprinzător, original și memorabil.
În partea a doua a filmului, finalul în special, foarte violent, cu scene sângeroase, m-a dus cu gândul la spectacole de Grand Guignol, desfășurate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, până prin anii '60 în Paris. Acolo se întâmplau astfel de lucruri pe scenă, care duceau spectatorii până la vomă sau până la excitație sexuală, senzații foarte puternice create de ceea ce se întâmpla pe scenă - mult sânge, dezmembrări, decapitări. Acest lucru îl reușește Bong Joon Ho aici, să creeze un sentiment inclasabil. Sentimentele sunt în general cunoscute - iubire, ură, frică, îți vine să plângi, îți vine să râzi. Este foarte greu să creezi în artă un sentiment inclasabil. Or asta face Bong Joon Ho. Mi-am dat seama la a doua vizionare a filmului.
Am sesizat acest sentiment inclasabil, pentru că violența nu e violență pur și simplu acolo, ea are un ecart mic, dar prezent în fiecare dintre acele scene violente, care oscilează între plâns, râs, cădere pe gânduri în fața unei drame sociale.
Sunt multe genuri amestecate acolo în mod unic de către Bong Joon Ho. Performanța lui e internaționalitatea acestui film. Acest film îl pot întelege orice locuitori ai planetei. Mesajul filmului este universal, poate fi înteles chiar dacă nu are subtitrări. Auzit în coreeană poate fi înțeles și de europeni, și de americani și de popoare din Africa.
Este foarte expresiv cinematografic. Calitatea principală a filmului este că imaginile vorbesc. Sunt atât de tușante, de expresive, încât aproape că nu lasă rest pentru dialog. Aș fi putut să îndrăznesc să extrapolez lucrurile la extrem - să fie un film mut, un film nevorbitor, nu era nevoie să auzim ce spun personajele, am fi înțeles și simțit filmul în proporție de 90 la sută din imagini. Este o calitate pe care Bong Joon Ho a manifestat-o și la „Shaking Tokyo”, un film excepțional. De atunci a manifestat această calitate extraordinară de a vorbi în imagini”, a spus la Digi24 criticul de film Cristian Tudor Popescu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.