Foto: Odd Andersen / AFP / Profimedia
Când la concursurile de Miss Univers superbele domnișoare doreau toate „pacea în lume“, râdeam cu superioritate.
La o petrecere din studenție, un prieten pălit de inspirație dionisiacă ne-a țipat în mijlocul danțului: Băăăă, să fie pace în lume, bă! L-am făcut cu toții hippiot și i-am închis zeflemitori gura.
Ne cam urinăm cu boltă pe Give peace a chance! pentru niște generații care au crescut cu poveștile înfiorătoare ale bunicilor despre război. Sau poate anii de propagandă comunistă pe care unii dintre noi i-am prins în copilărie au aruncat în derizoriu acest concept subestimat astăzi până la inconștiență.
În România ceaușistă, pacea era cuvântul de ordine. Acum știu că în varianta lor diformă de înțelegere a lumii și a relațiilor dintre Stat și cetățean, pacea însemna obediență, supunere necondiționată, sugrumare a oricărei forme de protest. Pacea însemna eu spun, tu execuți; eu știu, tu execuți; eu decid, tu execuți. Pacea însemna tu renunți la orice gând sau voință proprie pentru ca eu să îmi continui abuzurile asupra ta și a familiei tale în pace. A fost paradoxul care mi-a măcinat mintea neîncetat ca și copil: cum într-un sistem opresiv, în care cenzura, violența și agresiunea erau armele de fiecare zi, indiferent dacă erai șoim, pionier sau UTC-ist, PACEA era o noțiune promovată cu religiozitate?
Cum recitam și cântam în poziție de drepți poezii despre pace la un minut după ce învățătoarea îl bătea pe colegul meu de bancă în accese de furie? De ce desenam porumbei albi care zboară gingași și liberi deasupra holdelor noastre mănoase când tovarășa alegea pentru noi în urlete cine este comandantul de detașament? Am asistat la alegeri furate încă din fragedă pruncie: în clasa a patra, în 1988, când colegii de clasă cu spirit de revoltă au decis că nu-l mai vor comandant de detașament pe favoritul tovarășei și m-au propus pe mine, am crezut că va pica cerul peste noi, cu toți porumbeii păcii. Abilă, tovarășa mi-a etalat în fața clasei toate defectele: că am doar 9 la caligrafie; că nici la muzică nu stau prea bine, deși cânt la pian (dacă știa că eu cântam la pianul vienez cu placa de bronz crăpată, pe care străbunicii mei l-au cărat prin toată țara când s-au refugiat de la Rădăuți la sosirea rușilor, mă făcea și aristocrată nenorocită!); că nici nu-mi doresc asta, nu-i așa, Viorela, pentru binele prietenilor tăi?! Evident că nu-mi doream, în timp ce stăteam în fața clasei și îi priveam pe colegii mei înlăcrimați și înspăimântați de propriul lor curaj. Îmi doream doar pacea în clasă, ca să pot pleca, să mă cuibăresc lângă bunica mea și împreună să cântăm la pian până când dictatura ar fi rămas doar un cuvânt agățat de lustra uitării.
Nu a rămas. Un dictator în Mama Rusia este la un deget distanță de arma nucleară, încercând să pozeze deopotrivă în victimă și în erou. Joacă la ruleta rusească nu doar destinul propriului popor, ci și al lumii întregi. Pentru că poate. Pentru că ne-am permis să trăim într-o lume în care brandurile și afacerile nu fac politică. Pentru că ne permitem să-i lăsăm pe alții să aleagă pentru noi. Pentru că sunt suficienți inconștienți cărora li se pare că Putin este „cool“, „are cohones“, „îi face pe fraierii din Vest“.
Berlin - Marș de susținere a Ucrainei / Sursa foto: Diana Ispas
În urmă cu câteva zile îi mărturiseam unui prieten că mi-am pierdut încrederea în umanitate și în capacitatea speciei umane de a învăța din greșeli. Sutele de mii de oameni care au mărșăluit pe străzile Berlinului pentru pace îmi demonstrează că am scos pe gură cel mai idiot porumbel.
Berlin - Marș de susținere a Ucrainei / Sursa foto: Diana Ispas
Până la urmă, lumea se reduce la cea mai simplă poveste: bătălia eternă dintre Bine și Rău sau, cum ar spune Sigmund Freud, între Eros și Thanatos. În 1932, Freud îi scria lui Albert Einstein că atunci când instinctul distrugerii și al agresivității declanșează dorința de război, „planul evident“ este să activăm instinctul antagonic: cel al unității și al cooperării. Cel care ne leagă dincolo de granițe, religie, sex sau educație. Cel prin care am supraviețuit, am progresat, am visat și am construit. Cel care ne împiedică să trăim din nostalgii periculoase sau pentru răzbunări istorice, ne ajută să ne recunoaștem greșelile trecutului și să privim împreună spre viitor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.