Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Dacă studierea literaturii în școală nu ar avea ca unic obiectiv rezultatele la un examen, sigur am avea mai mulți cititori printre elevi

Adolescent citind

Foto: Profimedia Images

E aproape imposibil să nu observi, dacă ești o persoană detașată și de bună credință, că nicio opinie nu trezește, cel puțin pe rețelele sociale, mai multe polemici, patimă și vehemență decât cele legate de învățământul din România. Punctul de vedere al lui Mircea Cărtărescu nu a făcut nici el excepție. Imediat, luările de poziție s-au polarizat și „judecăți de valoare” au fost expuse public. Nu am intrat în acest joc dintr-un motiv foarte simplu. Cred că despre sistemul de educație ar trebui să discute absolvenții și, pornind de la observațiile și experiența prin care au trecut aceștia în liceu, profesorii – atât din mediul preuniversitar, cât și din cel universitar. Abia apoi, experții în politici educaționale pot să discearnă și să gândească niște direcții. Din păcate, în România nu există o cultură a dialogului, iar învățământul nu este o prioritate. Nici măcar electorală. Cu atât mai puțin, reforma reală în educație. Aici sunt doar câteva gânduri care s-au ordonat în urma experienței de la catedră, în colegii cu profil diferit (Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă, Iași și Colegiul Național Iași), a discuțiilor și a colaborărilor cu absolvenții în cadrul proiectului Alecart și a activităților desfășurate în interiorul acestui proiect de mai bine de 14 ani. 

PROLOG: Dacă veți discuta cu elevi imediat după ce ați vizitat împreună un muzeu de artă sau de istorie, veți constata că sunt obosiți, plictisiți. Că nu au chef de dialog. Motivele pot fi diverse, dar cred că, în esență, vizează fie informațiile de specialitate, prea multe și primite într-un timp scurt, fie dezinteresul cu care au tratat aceasta vizită. Replică posibilă: actul de a se afla în imediata apropiere a unor opere de artă, într-un spațiu cultural va determina în ei o schimbare, vor rămâne oricum cu „ceva”: măcar văd un tablou, află despre un curent artistic, se familiarizează cu un stil, descoperă altfel un context istoric etc. Adevărul este că e bine, e necesar, dar este prea puțin, aproape irelevant. Am fost recent cu clasa la care sunt diriginte într-o excursie la Bistrița unde am participat la un festival (cu conferințe, ateliere de scriere creativă, spectacole). În timpul rămas liber, am fost la Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud unde, printre altele, elevii mei de clasa a X-a au văzut și minunata expoziție bibliofilă „Nichita Azi”. Întorcându-ne la Iași, le-am cerut să scrie impresii despre impactul pe care l-au avut asupra lor activitățile la care au participat. Niciunul nu a amintit despre vizita la muzeu. Nu pentru că nu le-a plăcut, ci pentru că aici nu au reușit să intre într-o poveste. La conferințele sau la atelierele la care au participat, dialogul cu invitații, exercițiile de scriere creativă, provocările și explicațiile au creat o poveste vie, le-au dat impresia că nu vorbesc cu niște statui, cu niște „vestigii”. Că fac ei înșiși parte din poveste. Am înțeles că organizată altfel, mai interactiv, întâlnirea cu „Nichita Azi” ar fi putut avea un alt impact. Fie și numai dacă i-aș fi rugat să-și amintească întâlnirea avută anul trecut cu Bogdan Crețu și dialogul pe marginea volumului acestuia, Nichita. Poetul ca și soldatul. Pentru că am testat reacția altor elevi după ce am fost la Muzeul Poeziei din Iași, acolo unde artistul vizual Ion Barbu și scriitorul Lucian Dan Teodorovici au făcut un lucru absolut spectaculos: au creat tocmai această poveste despre poezie cu poezie, au făcut vie și inteligibilă istoria literară, au reușit să propună un joc din care vizitatorii nu pot ieși altfel decât seduși. Dorind să continue să descopere poezia altfel.

PRIMA POVESTE

De Crăciun am primit cadou de la elevii mei dintr-o clasă de mate-info, o carte de 1016 de pagini, cu precizarea că e volumul pe care foarte mulți dintre ei l-au citit (în engleză sau în traducere), că „e cartea generației lor” și cu rugămintea de a o discuta după vacanță pentru a afla care e opinia mea. Citind-o, am observat că e o carte puternică, aproape contondentă, despre traume, o carte extraordinar de bine scrisă și profundă, dar pe care n-aș fi avut curajul să o recomand, mai ales unor elevi de 15-16 ani. Acum însă sunt în situația de a urma să o discut cu ei – ceea ce mă bucură, dar mă și responsabilizează. Pentru că s-au regăsit în ea. Pentru că așteaptă reacția cuiva dintr-o altă generație. Morala: din când în când ar trebui ca profesorul să mai coboare de la catedră și să devină el însuși cititor, să descopere împreună cu elevul lumea din cărți, din acele cărți care le spun lor ceva. Și, revenind la programa școlară, să recitească volumele autorilor canonici (și nu numai), analizându-le la clasă nu din postura de expert, ci de cititor pasionat care vrea să împărtășească celuilalt experiența sa de lectură. „Să uite” teoriile și să ajungă la text altfel. În acest mod, nu ne-am mai afla în fața unor „vestigii și ruine din secolele trecute", ci în imediata apropiere a unor autori vii, cu care chiar putem întra în dialog.

P.S. Programa nu impune niște volume, ci doar câțiva autori canonici din care poți alege câte un volum/ o poezie. Ceea ce oricum este, în opinia mea, prea puțin. 

A DOUA POVESTE are în prim-plan elevele dintr-o altă clasă de filo care au absolvit în 2020 și elevii dintr-o clasă de mate-info care au susținut anul trecut bacalaureatul. Pe de o parte, elevele de la filo au fugit de textele și interpretările „bătătorite". De exemplu, au refuzat să aleagă pentru eseul de la Subiectul al III-lea „Eu nu strivesc corola...", preferând „Veac" sau alte poezii mai puțin „frecventate”, s-au apropiat de „O scrisoare pierdută" citindu-l pe Alexandru Dragomir, preferau Patul lui Procust” „Ultimei nopți...” etc. Au riscat, pentru că la bacalaureat evaluatorul se putea aștepta la un alt tip de interpretare, la „comentariul” care să nu îl scoată din propriile inerții. Cert e că fiecare autor canonic, cel puțin până în clasa a 12-a, nu a fost discutat cu gândul la examenul final, ci pentru a-l înțelege și, implicit, pentru a-ți numi emoțiile, pentru a-ți defini incertitudinile. Da, abordarea literaturii „ca să treci bacul" este „moartea pasiunii" , așa cum susținea, de altfel, și o fostă elevă, cititoare de literatură, îndeosebi de literatură contemporană, acum studentă la Drept, într-un articol intitulat sugestiv Odă autorilor canonici...: „dacă bacul este pregătit încă din clasa a X-a cu exerciții-șablon, atunci întâlnirea elevului cu literatura riscă să fie ratată.” - https://alecart.ro/oda-autorilor-canonici/.

Niciodată, la școala unde predau, conducerea nu a fost interesată de faptul că elevii mei au devenit cititori, că au opinii pertinente. „Succesul” unui profesor e dat de rezultatele la bacalaureat și la Evaluarea Națională. 

Pe de altă parte, cei mai mulți elevi din clasa de mate-info se pregăteau pentru medicină, aproximativ 90%, facultate la care, în Iași, cel puțin, din 2022 media la bacalaureat nu mai contat deloc. Ei bine, am avut la ei cele mai frumoase ore de literatură la o clasă de-a 12-a. Nu a mai existat presiunea notei, doar dezbaterile/ problematizările de care au atâta nevoie. În aceste condiții, e imposibil să nu fii de acord cu observația lui Mircea Cărtărescu. Dacă predai literatura numai pentru ca elevul să ia bacul, nu doar că orice pasiune va dispărea, ci și interesul față de ea. Ca fapt divers, media acestei clase la bacalaureat (la proba de limba și literatura română) a fost peste 9. Mai mult, elevii acestei clase au ales în an terminal un opțional de film la care erau foarte implicați, deși ora era plasată la sfârșitul programului.

Revenind la excursia pe care am făcut-o la muzeul bistrițean, dacă acest tip de activități ar fi însoțit de o poveste și s-ar transforma într-un joc serios cu elevii în rolurile principale, sunt convins că educația ar fi la un alt nivel. Dacă studierea literaturii în școală nu ar avea ca unic obiectiv rezultatele la un examen, dacă am reuși noi, profesorii, să „organizăm” ora de literatură ca un spațiu de dezbateri și de analiză, cu siguranță am avea printre elevii noștri mai mulți cititori. Niciodată, la școala unde predau, conducerea nu a fost interesată de faptul că elevii mei au devenit cititori, că au opinii pertinente. „Succesul” unui profesor e dat de rezultatele la bacalaureat și la Evaluarea Națională. Din această perspectivă, acel „mai bine ar dispărea ca materie”, din replica lui Mircea Cărtărescu, își dovedește pertinența. Nu ca realitate ce trebuie urmată, ci ca punct de plecare pentru o schimbare reală în sistem. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Eu nu sunt om de litere, dar în ceea ce privește cultura - chiar dacă sunt fizician în semiconductori, aș putea spune că am avut timp să citesc multe domenii, prin educația și meseria mea fiind foarte curioasă cu privire la multe reprezentări ale materiei. Această curiozitate mi-a fost trezită de profii din gimnaziu și liceu, apoi de cei de la facultatea de fizică din Universitatea din Timișoara. În gimnaziu mi s-a predat Constituția României- cea comunistă, adaptată după cea din 1923 (cea mai buna avută de România). Gimnaziul a avut o importantă influență asupra mea și a colegilor de generație. Aici ni s-a trezit gustul pentru citit, pentru interpretat poezii, pentru a ne bate capul cu capcanele matematicii care ne puneau la incercare inteligența și ne deschideau ferestre spre ceva necunoscut. Tot atunci am învățat să joc șah, să facem concursuri. Istoria ne era povestită de prof ca o poveste, împănându-și expunerea cu legende legate de lecția predată. Nu ne plitiseam la școală.
    La liceu am dat examen de admitere și chiar de la început am simțit că evoluăm. Profii erau mai serioși, mai pretențioși dar apropiați. Profa de româna era foarte iubită. Tot la 2 săptămâni ne solicita să facem la alegere fie o compunere sau o recenzie personală asupra unei opere ori a unei teme dintr-o operă studiată în cele 2 saptamâni, fie dacă vrem să scriem ceva noi înșine. În cele 2 ore pe care ni le dedica, fiecare citea un fragment din ce a scris. A fost foarte instructiv, ne-a învățat să gândim, să evaluăm sentimente, evenimente, personalități și conjuncturi de viață ori psihologii umane. Era și un fel de concurență între noi. La istorie și geografie aveam acelasi profesor. Sistematic venea la ora cu o hartă a lumii ori a țării, fizică ori administrativă. După ce ne asculta, automat ne oferea un băț și trebuia să arătăm pe hartă locațiile pentru 5 întrebări: m-ții Stâncoși, deșertul Gobi, Eufratul, etc. Abia dacă ai știut asta ai primit notă, nu conta că ai știut lecția de zi. Azi am 77 ani, încă știu istorie și geografie, ori știu încă oasele scheletului, mușchii, nervii corpului uman ca am dat examen de bac la toate materiile mai putin limba engeză și franceză. Nimeni nu a avut nevoie de meditații. Profesorii aveau o după amiază, odată pe săptămână, ore pentru consultații pentru cine avea nevoie. La mate nu știam când intră profu pe ușă și cere ''scoateti o foaie de hârtie" - era extemporal 30 minute, apoi oră normală. Era un tip care iubea matematica, Ne povestea mici glume cu matematicieni celebri. Profii ne făceau să iubim materia lor. Când a dat fiul meu exmen de bac nu-mi venea să cred că a trecut comparând cât de superficial a făcut el școală față de cum am făcut-o eu. Școala m-a educat să caut să citesc, să mă intereseze ceea ce încă nu știu. În anii facultății am citit religia Indiei, yoga, Beckett-Asteptându-l pe Godot (eram abonată la Secolul XX), Istoria Congreselor Americane, despre adevăr și non adevăr, filosofie ...
    Vreau să spun că până la a lua în considreare ce spun/gândesc elevii despre școală trebuie să existe dacăli dispuși să țină pasul cu elevii și să înțeleagă necesitătile lor cognitive la nivelul timpului actual cu viziune și aplicativitate spre viitor, zone și domenii de interes pentru ei. D-l Cărtărescu a avut un text numit REM într-un manual de clasa 8, prin 2000 parcă, trântit acolo de autorul manualului fară nici o interpretare, expunere de idei orientative pentru elevi. Cum fiul meu, generatia de atunci, nu a făcut limba română așa ca să-i dezvolte capacitatea de interpretare și analiză a unui text (destul de abstract pentru ei), desigur că nu a înțeles nimic din respectiva lecție. E ca și cum ai pune un bebelaș să meargă singur când el abia a început să se ridice în picioare. Nici profa de română nu le-a spus ceva despre text.
    Învățământul românesc are de rezolvat mai întâi problema cadrelor didactice care de peste 20 ani iau examenele obligatorii de difinitivat și pe cele de titularizare pe post cu un procent de sub 40%, media de trecere fiind 7. Mi se pare caraghios că diferența dintre un absolvent de liceu cu bac și un profesor la catedră sau cel care examinează examenul de BAC să fie de 1 punct. Este scandalos! La fel cum este scandalos ca profesori să-și scuze incompetența spunând că elevii sunt de vină, că nu-i interesează, că nu vor să învețe. Și pe de altă parte să cearaă salarii mai mari, mereu mai mari, fără să se perfecționeze, refuzând să învețe a folosi un PC, fără să solicite ministerului să organizeze cursuri de pefectionare pe timpul vacanțelor plătite full. Când fiul meu era la liceu, acum 20 ani, am avut curiozitatea să calculez tariful orar plătit unui profesor care primea un salariu mediu în învățământ, menționat de minister și am obținut cel mai mare tarif orar pe piață la acea dată pentru bugetarii de rând. Nu știu acum.
    Nu mi se pare sănătos pentru economie, pentru piața muncii ca direcția, formatul și conținutul ariei curriculare să fie decise, acceptate de părinți și elevi atât timp cât părinții iau în considerare notele, nu capacitățile obținute de copil în școală.
    Nu înțeleg de ce trebuie dirijați pe calculator copiii locul unde, la ce școală să continue cursurile, parcurgând kilometri ca să traverseze orașul sculati de la 5 dimineața; plus că se crează un trafic infernal și poluant de la mașinile care îi transportă la școală. Nici comuniștii nu chinuiau elevii în halul acesta. Să se dea examene de admitere la toate etapele, fără note cumpărate de părinti în timpul gimnaziului ori al liceului, așa cum de fapt toată lumea știe că se întâmplă. Cine este pregătit merge mai departe, cine nu, învață o meserie ceruta pe piața muncii, dintre cele care au apărut acum în contextul digitalizării, analiști, vor apare noi ocupații adiacente robotizării. Trebuie pregătiți profesori încă din facultate pentru aceste noi meserii. Totul este într-o dinamică rapidă.
    Dacă la sate nu mai există școli, administrațiile locale trebuie să reînființeze căminele de elevi pe lângă școlile și liceele din orașe și orășele, acolo unde să existe cantină, cabinet medical, bibliotecă, băi și spălătorie. În loc să plătească părinții transportul până la scoală pe navetă, pot plăti o sumă modică pentru serviciile la internat. Așa a fost altădată. în plus se crează și noi locuri de muncă.
    Consider că este obligatoriu să fie relansată cercetarea științifică în România. Fără ea vom rămâne o colonia de munca pentru alte țări. Fără să facem o selecție de calitate si competență atât la nivel didactic, cât și la nivelul elevilor care vor studia, nu vom putea crea o bază de inteligenți care să cerceteze în diferite domenii de interes pentru secolul în curs.
    Este revoltător că sunt cheltuiți banii contribuabililor pentru specializarea studenților in diferite domenii cu titlu de gratuitate iar apoi absolvenții părăsesc țara ca să munceasca în alte țări, oferind inteligența câștigată pe bani românești economiilor altor țări, plătind acolo impozite. Nu este corect pentru contribuabilul român. România este o țară săracă, dar specializează gratuit zeci de mii de medici, asistente, ingineri informaticieni care pleacă fără rușine să muncească în străinătate. Nu discut despre absolvenții care și-au plătit cursurile și care sunt liberi să opteze ce doresc.
    Țările occidentale dezvoltate de top nu fac așa ceva, Acolo unui candidat i se oferă un credit de studii rambursabil după ce obține un job; ba chiar universitatea se ocupă de a crea oportunități ca absolventul ei să obțină job după absolvire. Ea inițiază proiecte comune cu entități economice ori de cercetare, proiecte la care participă studenții și absolvenților le oferă recomandări in scopul obțineri job-urilor, Universitatea este interesată direct de returnarea creditului acordat. Plus că toate universitățile care se respectă au centre de cercetare care le aduc profituri și astfel se pot autofinanța pentru dezvoltare.
    În România toată lumea așteaptă să vină cineva, cine oare!, și să le rezolve problemele. Dacă nu vine nimeni, atunci hai să cerem bani de la buget. Probabil că sunt și unii care nu stau cu brațele încrucișate dar nu sunt o majoritate.
    • Like 0
  • Am citit si articolul si toate comentariile. Am 64, studii mediocre, parintii aveau scoala serioasa, mama era invatatoare la tara (nu era putin lucuru) si tata biochimist. Si m-am plimbat prin Europa destul de mult, Peste medie. Vorbesc limba spaniola, chiar foarte bine. Engleza si franceza le-am cam uitat, aproape de tot.
    Ce inteleg eu despre scoala romaneasca :
    - este replica malefica a societatii actuale, sufera de aceleasi boli incurabile
    - repetentii din liceele anilor 75 au ajuns profesori respectati, macar autorizati
    - nici elevii si nici dascalii nu au o viziune despre rolul scolii (eu cred ca scoala trebuie sa te invete CUM sa inveti)
    - vocatia a ajuns un handicap, nu se masoara in BMW sau vile la Pipera
    - profesorii, cu onorabile exceptii, sunt o apa si un pamant cu manelistii lor elevi. Grav este ca asta nu-i deranjeaza, daca urca salariul si scad orele de catedra.
    De unde vin toate astea ? Pai din 45, secolul trecut. ELitele erau dusmanii de clasa, Si clasa cerea paine fara munca.
    Aproape ca imi scade ritmul cardiac de tristete. Am facut liceul industria la Nenitescu, la Braila. Am avut profesori, fii/fice de burgheji (sic) care nu stiuan sa-si bata joc de meserie ca sa castige 300 in plus. Marea mea Doamna, Ionica Rusescu, profesoara de limba romana, se nascuse (cred ca fara sa stie asta) cu darul importantei. Iti vorbea , orice, si in 5 secunde erai convins ca vei muri daca nu inveti sa vorbesti corect romaneste. Flacau fiid, nu puteam sa nu vad cat de frumoasa era. Asta ca sa innebunesc dea binelea xD.
    Apoi si alti domni si doamne, profesori profesionisti (sic) ...
    Doamna Maria Verdes, ne invata chimia. Ce minune de fiinta ! O minte brici si o incapatanere femeieasca. Prea personala povestea despre aceste doua doame, adevarat. Dar vorbind despre chimie, Doamana Verdes ne spunea : te-ai nascut, traiesti si mori din cauza chimiei , mai bine acorda-i importanta !!
    Sunt convin ca secolul asta, fenomene ca Doamna Ionica sau Maria nu vom mai vedea. A pierit dorinta vocatiei (exact asa, sa-ti doresti sa ai vocatie pentru ceva)
    Oameni buni, cel putin incercati sa nu mai faceti rau, caci sa faceti bine, sigur nu sunteti in stare. Ma refer la profesori.
    In rest, sa auzim numai de bine.
    PS : am crescut doi barbati ! Impreuna cu doamna mea. De multe ori ma injura. Cred ca sunt prea exigent. Dar eu am pretins mereu doar normalul .
    • Like 0
  • Irina check icon
    Din tot ce am studiat în școală la limba română, romane, poezii,.... țin minte numai comentariile acelea stupide, seci, fara emoție, fara transpunere în magia poveștii. Nu am putut sa citesc multe opere din cauza a ceea ce urma la ora: despuierea poveștii de tot ce înseamnă frumos, suflet, transpunere.
    • Like 0
  • Interesanta opinia, însă ar fi de apreciat daca s-ar cita sursa afirmațiilor dezbatute de autor. Autorul, profesor de liceu fiind, ar trebui sa știe de importanta citarii surselor. Scriitorul Mircea Cartarescu a făcut afirmațiile in cauza cu ocazia acestui interviu PressHubhttps://presshub.ro/mircea-cartarescu-nu-vreau-sa-ajung-popular-in-lume-si-sa-vand-milioane-de-exemplare-dac-as-fi-dorit-o-as-fi-plecat-de-mult-253360/, care interviu nu a apărut din neat, a presupus niște ore de efort.
    • Like 0
  • Două chestii:
    - puteați furniza titlul cărții, nu doar numărul de pagini. Sau trebuie să o recunoaștem după acesta?
    - "Pe de altă parte, cei mai mulți elevi din clasa de mate-info se pregăteau pentru medicină". How cool is that?
    • Like 0
  • Valentin check icon
    Nu cred că e cu cititul. E o problemă cu abordarea filologică a lecturii - comentariul literar - și dublul standard. Lectura nu implică și abilități filologice, care, în alte sisteme de educație, nu se practică decât în facultățile de specialitate. Interminabilele comentarii literare, servite la vârste nepotrivite, sunt înlocuite în sistemele performante (vezi PISA) cu exersarea comunicării, jocul de rol, exerciții de creativitate etc. Una e lectura, alta e critica literară. Critica literară este o profesie în sine.

    Dublul standard apare atunci când sistemul românesc feliază arta discreționar. În afară de comentariul literar mai există și comentariul plastic sau muzical.
    Mai pe scurt, sistemul consideră că Eminescu e de bază - cică acolo trebuie să faci comentarii - dar Brâncuși și Enescu nu merită efortul.

    Comentezi Luceafărul, dar Coloana Infinitului nu. Sau rapsodia lui Enescu. Aveți comentarii plastice pe tablourile lui Nicolae Grigorescu din școală? Nici eu.
    Sistemul românesc n-are treabă cu educația, cu formarea culturii, cu limbajul articulat. Are treabă cu tocitul. Cu examenele.
    • Like 1
    • @ Valentin
      Concluzie corectă, după o argumentare „ca nuca în perete”.Ce rost are să amesteci artele plastice aici, e așa bună *ciorba educațională*? Transformarea anului școlar în 5 module nu a adus o *reformă* suficientă?
      • Like 0
    • @ Ionut Catalin Dimache
      Valentin check icon
      În programa românească nu există arte plastice. Există o materie numită educație plastică, diferită de artele plastice, care se fac la liceele vocaționale. La fel cum rolul literaturii din școală este de a forma cititori avizați, care pot comenta o operă literară, rolul educației plastice este de a forma consumatori avizați de artă (termenul nu foarte potrivit, dar se folosește).

      La fel cum în arta literaturii trebuie să deosebești o nuvelă de un roman, tot la fel în artele plastice se cere să deosebești o compoziție de un studiu. Sau, în cazul educației muzicale, să deosebești o lucrare barocă de una impresionistă.

      Unele curente artistice sunt aceleași pentru toate artele. Simbolismul apare atât în poezie, cât și în arta plastică; suprarealismul a fost condus de poetul Andre Breton și a inclus membrii ca pictorul Salvador Dali sau cineastul Luis Bunuel.

      Ține de cultura generală.

      Da, împărțirea pe module a fost bună, însă, din cauza programei încărcate, rezultatul e lamentabil.
      • Like 0


Îți recomandăm

Arsenie. Viața de apoi

„Constatarea cea mai sumbră, după experiența asta, e că oamenii se lasă foarte ușor manipulați pe fondul de nevoie intimă religioasă și că ne îndreptăm, cumva și din analfabetism istoric sau din necunoaștere, către valorizarea acestor formule autoritare antioccidentale, antieuropene conspiraționiste care sunt în spațiul public din ce în ce mai puternice. Și asta vom vedea la alegerile de anul viitor cu ce o să se soldeze”, a concluzionat Alexandru Solomon.

Citește mai mult

Apă de băut

Copil fiind, înainte de 1990, „recrutam” câte un adolescent mai vânjos din cartier ca să cărăm sacoșele cu 10-12 recipiente din sticlă, pe care le dădeam goale și le aduceam acasă pline cu apă minerală. Vecinul se alegea cu o monedă sau un biscuit Poiana. Dacă știa să negocieze mai bine, primea cu împrumut mingea mea de fotbal, câteva ore.

Citește mai mult