Foto: Guliver/ Getty Images
În anii '80 (1981-1982) accesul la informație a devenit din ce în ce mai restricționat. Ni se vindeau numai minciuni în presă, la televizor. Totul era cenzurat. Îndoctrinarea la care eram supuși, teama cu care trăiam, deveniseră terorizante, cu precădere după 1985. Foametea la care eram supuși a început tot cam prin '82, cel puțin eu așa îmi amintesc și s-a acutizat după '84-'85.
O zi obișnuită începea cu noaptea-n cap. Ai mei se trezeau de multe ori la 04.00, se îmbrăcau și plecau la „Galacta”, magazinul de lactate. Se așezau la coadă, nu știau niciodată ce vor cumpăra sau dacă vor apuca ceva. Era o incertutidine în legătură cu ce se va aduce și ce cantitate. De atunci apăruse și expresia „câte unul/una să ajungă la toată lumea”. Unii își lăsau sacoșele cu sticlele goale de lapte, borcanele de iaurt pe jos, urmând să revină mai târziu, înainte de deschidere. Magazinul se deschidea la 07.00. Marfa sosea înainte, se descărcau lăzile la ușa de aprovizionare din spate. Începea îmbulzeala, disperarea, unii trăgeau cu ochiul în lăzi. Se transmitea la coada din față ce s-a „băgat”: „Ce au primit? Unt? Laptele a venit? Unt, nu? Offf... dar iaurt?”.
Părinții mei ajungeau epuizați acasă. Îi aștepta o zi de muncă.
Se schimbau și plecau la autogară, pentru a prinde „rata” ce-i ducea în comuna unde era școala la care predau, fiind amândoi profesori.
Câteodată erau peripeții și până la autogară, fiindcă autobuzele erau puține, călătoreai îngrămădit pe scară, de multe ori circulau cu ușile deschise, atât de aglomerate erau. Făceau stații între stații pentru a evita urcarea altor călători, care oricum n-ar fi avut unde urca. Mergeau tixite de oameni, precum sardinele-n conservă, chiar aplecate pe-o parte.
La întoarcere, dacă nu veneau cu un coleg care „avea mașină”, ieșeau la „ocazie”. De multe ori, seara se întrerupea curentul din rațiuni de economie. Pe la 18.00, alteori la 19.00, momentul îl cunoșteam cu 20-30 de secunde înainte fiindcă mă uitam pe fereastră și cartierul Mazepa era trimis în întuneric înainte de noi, cei din Țiglina. Lampa cu gaz era pregătită, era ora la care scriam teme, învățam. Eventual serveam cina cu părinții. Sau eram în cadă, fiindcă printr-o minune în acea seară aveam apă caldă. Dar stând la un bloc cu 10 etaje, întreruperea curentului afecta și funcționarea hidroforului, cu alte cuvinte se termina și cu apa caldă. Căldură nu aveam, decât cu țârâita, conducerea de stat și de partid ne indicase „să mai punem o haină”. Ne încălzeam cu căldura emanată de ochiurile de la aragaz. Unii își confecționau niște chestii adaptate, gen făclii. Dormeam înfofoliți, stăteam încotoșmănați în casă. Mâncarea era la cartelă, inclusiv pâinea. Luai și ți se bifa porția. Nu mai rețin care era rația lunară la carne, ulei, zahăr, parizer, brânză, știu că ai mei se „descurcau” câteodată, ca mulți alții, să mai achiziționeze și „pe sub mână”. Relațiile așa se creau, cu trocuri, meditai elevi în schimbul unui kilogram de mușchi de porc sau un pui congelat sau al unui kilogram de brânză ori al unui pachet de unt.
Treceam cu mama pe la „Dulciuri”, unde nu găseam niciodată aproape nimic, eventual numai dropsuri, apoi la magazinul Țiglina, unde ai mei erau deja cunoscuți și se mai lipeau de un săpun, o pastă de dinți, căci și acestea lipseau sau chiar o haină sau pantofi mai acătării, greu de achiziționat în acele vremuri nenorocite. În preajma sărbătorilor începea goana după portocale, banane, era singura perioadă a anului când le mai puteai găsi, bineînțeles la pontul unui coleg, prieten sau al unei vecine din bloc. Alergau disperați părinții mei la locul indicat („alimentara”), fiindcă ocaziile erau rarisime. La fel și ciocolatele, cacaoa și bomboanele de ciocolată.
Seara nu aveai ce vedea, programul tv ajunsese de 2 ore, mai multe ore de emisie erau doar duminică, dar 90% reprezentau ode, osanale aduse „tovarășului” și propagandă comunistă (realizările mărețe). Aveam noroc de poziționarea blocului și de antena din balcon pe care o orientam în așa fel încât recepționam televiziunile din U.R.S.S. (Ostankino) și Republica Moldova. Acolo am vizionat campionate mondiale și europene de fotbal, de patinaj artistic și hochei, filme rusești și desene animate.
Ajunsesem să înțeleg câteva cuvinte în rusă, să citesc alfabetul chirilic.
Aveam grijă mereu ce vorbim, cu cine vorbim, știam de la ai mei că sunt mulți informatori printre noi. La școală purtam bineînțeles uniformă cu număr matricol, cusut pe mânecă. Eram controlați la intrarea în școală de „profesorul de serviciu”, înainte de cursuri, la aceste numere matricole și dacă purtăm șapca de elev.
La ceremonii, alte activități pionierești ne îmbrăcăm cu cămașa de pionier, cu trese, medalii, șnururi de comandant de grupă, detașament, de unitate. Pe peretele deasupra tablelor de scris trona tabloul cu „conducătorul iubit”, pe care l-am prins în mai multe variante: cu o ureche, cu două, cu mai multe modele de cravate. Se intona câteodată imnul înainte de începerea cursurilor - „Trei culori cunosc pe lume”.
Căutam cărți în librării, am și acum întipărit în memorie mirosul lor, eram pasionat de rechizitele chinezești care atunci, ca mai toate mărfurile, erau de calitate, dar greu de găsit. Toate se obțineau pe bază de relații, intervenții, ceva la schimb. Anii au trecut, dar aceste amintiri ale copilăriei, adolescenței sunt acolo undeva și cred că numai cine a trăit acele timpuri poate înțelege în esență ce a însemnat comunismul.
Deși, din păcate, am cunoscut și nostalgici ai acestui sistem înfiorător.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Oamenii astia nu au disparut de pe fata pamantului de pe o zi pe alta. Au crescut alti copii, la fel ca ei. Citind povestea Emiliei Sercan am avut cateva revelatii: astia sunt fiii tortionarilor comunisti, au aceleasi apucaturi si mentalitate...
Eram foarte saraci.
Se plănuia înființarea cantinelor de bloc. Ceaușescu ar fi vazut asta in Coreea de Nord și i-ar fi surâs ideea. Perversitate ar fi fost maximă, căci la cea mai mică bănuială nu mai primeai mâncare. Tortura vieții de zi cu zi ar fi atins cote de neimaginat. Și exact ca în cartea menționată este vorba nu de egalitate ci de putere. Chiar dacă incepe cu un vis frumos despre egalitate și dreptate sfârșește întotdeauna prost.
Foarte frumoasa scriere...
Așa-i când scrii printre picături cu gândul la pregătiri.
De obicei recitesc însă ieri n-am avut timp...Mea culpa.
Ce mă miră, o greșeală din grabă și n-a mai interesat pe nimeni conținutul. Chiar mă surprinde fenomenul fiindcă uneori fac și eu la fel. Om fi toți puși pe vânat greșeli? Îmi dă de gândit...
Oricum, urez tuturor un Crăciun fericit!
Am reușit să comit un sacrilegiu...
Păcat, s-a dus tot farmecul.
Va asigur ca in ceea ce ma priveste, nu gasesc sacrilegiul si ca ceea ce spuneti despre Ceausescu si planul lui diabolic de a ne tine prea ocupati si obositi ca sa ne mai gandim la altceva, pare o ipoteza plauzibila, desi eu sunt de parere ca realitatea era mult mai prozaica, mai putin subtila dar la fel de dureroasa. Poate in alt comentariu voi avea oportunitatea sa elaborez, subiectele si articolele se schimba prea repede si in general dialogul se face in sound bits.
Sper ca ati avut un Craciun placut.
Nu cred ca aveți imaginația suficienta ca sa înțelegeți genocidul care s-a produs acolo. Nu știu dacă să vă cred patetic sau mai rău decât atât. Sa auzim numai de bine.
Minima rezistenta pe care au opus-o părinții mei, si anume sa nu fie membri de partid, a facut ca noi sa nu putem nici macar sa ne "descurcam", asa ca am trait comunismul din plin.
Comunism inseamna, inainte de toate, o rasturnare a piramidei valorilor. Cei care inainte de comunism nu aveau de nici-unele (mai ales cei proveniti din mediul rural), s-au trezit in locuinte gata-inclazite, cu "apa la surub", toaleta in casa si, mai ales, locuinte cu aceeasi suprafata si impartire cu a celor "cu carte", considerati "de isprava" . Deasemeni, locul acela de munca pentru care nu au trebuit sa faca nimic, a insemnat pentru ei stabilitate si alternativa la foametea omniprezenta in mediul rural interbelic. Un mare salt inainte fata de conditia parintilor lor. Ei si urmasii lor sunt cei care regreta vremurile alea. Printre ei sunt oameni instariti, cultivati, prosperi dar care nu au uitat de unde au plecat parintii si bunicii lor.