Te iubesc, România, chiar și când te urăsc până la cer și înapoi!

Foto: Cornel Putan/ Inquam Photos

Ziua națională a României, bla, bla, bla. Deja mă apucă dracii și simt arsuri în stomac.

Așa, și dacă e ziua ei, ce? Trebuie să mă prefac doar ca să fie bine? Doar ca să nu stric momentul? Și dacă nu, ce se întâmplă? Nu-mi mai face ceafă cu cartofi prăjiți la cină? Mă lasă să dorm pe preș? Îmi interzice să ies la bere cu băieții?

Țara mea este nu este o femeie normală. Stăm de-o viață împreună, dar tot nu știu cine e. Are nu una, nu două, ci un nesfârșit șir de personalități. Este nebună cu acte în regulă, cum ar veni.

Dacă țara mea ar fi o pacientă internată într-un spital de psihiatrie, ar trebui să fie de multă vreme în cămașă de forță, să ia un pumn de pastile în fiecare zi și să locuiască într-o cameră capitonată.

Țara mea este nevrotică. Țara mea este depresivă. Suferă de mania persecuției. Este paranoică. Suferă de demență senilă. Ar trebui diagnosticată cu schizofrenie și tot n-ar fi destul. Țara mea l-ar face pe Freud să-și pună mâinile în cap iar pe Jung să cedeze nervos. 

România pe care cred eu că o cunosc nu încetează să fie surprinzătoare. Poate fi caldă și bună, dar poate fi și o nemernică fără scrupule. Poate fi luminoasă, dar și neagră ca noaptea. Poate fi de o profunzime uluitoare, dar și de-o ignoranță nesfârșită.

Uneori, este frumoasă de nu-ți poți lua ochii de la ea, alteori este de-o hidoșenie care-mi zburlește părul pe ceafă. Acum e miere, în secunda următoare devine otravă. Trece de la o stare la alta într-o clipă, de mă năucește chiar și acum, după atâta vreme în care credeam că am aflat totul despre ea.

România mea e bipolară cu acte-n regulă. E veselă și tristă, expansivă și depresivă, genială și proastă de dă în gropi.

Uneori o iubesc, alteori o urăsc, uneori mi-e dragă de-mi vine să o pup, alteori aș bate-o, uneori mi-e milă de ea, alteori aș strânge-o de gât până i-ar ieși ochii din cap, uneori mă mândresc ținând-o de mână, alteori mi-e rușine cu ea de aș intra în pământ, uneori mi-e dor de ea de mă apucă amețeala, alteori mai bine mă lipsesc de prezența ei.

Oricât mi-aș dori, nu pot să-mi iubesc țara în fiecare moment. Nu mă pot mândri cu ea mereu. Nu-mi lipsește de fiecare dată.

România mea bună e limba în care scriu. E singurul dar pe care îl voi păstra toată viața, prețuindu-l mai mult decât orice mi-a oferit ea.

România mea bună înseamnă copilăria petrecută între blocurile Găvenii Piteștiului, mama și tata, fratele meu mai mic, mamaie și tataie, sufletul pe care mi-l simțeam ca pe-un fulg, dincolo de întunericul acelei epoci.

România mea bună înseamnă iubirile pe care le-am trăit, prieteniile de care m-am bucurat, lungile nopți de povești în camere pline cu fum de țigară.

România mea bună înseamnă munții, râurile și marea, fragii culeși odată cu roua, cerbul văzut pentru o clipă într-un luminiș suprarealist, spuma care-mi mângâie degetele picioarelor, nisipul care se lipește de piele.

România mea bună mai înseamnă multe alte lucruri, de la umorul pe care uneori doar noi îl înțelegem, până la nostalgia sfâșietoare a acestui popor, care nu poate fi egalată de nimic altceva. Aș mai lăuda-o, dar nu vreau să i se urce la cap.

România mea rea e intolerantă și închistată, ignorantă și ranchiunoasă, șleampătă și murdară, leneșă și coruptă, lipsită de politețe și cam din topor, nepunctuală și delăsătoare, lacomă și prea puțin recunoscătoare.

România mea e rea în multe alte feluri, pe care tare mi-ar fi ușor să le aștern aici, însă n-aș vrea să o fac de râs prea tare chiar de ziua ei.

Dar mai știu că România mea are traume care au făcut-o ceea ce este azi. Că este ușor să judeci un om sau o țară, fără să ții cont de trecut. Știu că România mea are complexe pe care nu le va putea depăși probabil niciodată.

Știu că România mea e marginală, chiar dacă ea se crede buricul pământului. Și mai știu că poate fi centrul universului pentru cel ce-o iubește chiar și pentru o clipă, așa cum îți iubești mama, bețivă, proastă și dusă cu capul, sau cum o mai fi ea.

Pentru că eu așa îmi iubesc țara uneori, deși aș strânge-o de gât dacă m-ar lăsa inima să o fac. E o dragoste necondiționată, dincolo de puterea mea de înțelegere, dincolo de capacitatea mea de decizie.

E acolo o legătură imposibil de rupt, oricât mi-aș fi dorit asta în anumite momente. E o iubire bolnavă, care îmi macină sufletul și mă face să sufăr.

E tumora pe care o car după mine, dar e și organul pe care a crescut.

Inseparabile, devenite una și aceeași entitate, inextricabilă, parte din mine, blestem și binecuvântare, lanț și aripă, pentru totdeauna.

Așa că, n-am încotro. Te iubesc, România, chiar și când te urăsc până la cer și înapoi, 'tu-i amarul ei de viață.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp