Ți-a fost vreodată teamă să te simți bine sau să te bucuri, crezând că „după bine vine răul”? Iată de ce se întâmplă asta

sursa foto: Profimedia

Din cȃnd în cȃnd, citind o carte sau făcȃnd cȃte o căutare pe internet, găsesc cȃte o frază sau un paragraf care mi se întipăreşte adȃnc în minte sau îmi trezeşte o emoţie puternică. De obicei copiez acea frază într-o listă de citate, iar uneori evenimentele din viaţă îmi aduc aminte de unul dintre acestea.

Aşa s-a întâmplat recent, în cabinet, cu o clientă cu care mă apropiam de sfȃrşitul procesului terapeutic. Aceasta îmi mărturisea că se simte foarte bine, dar că starea în care este o face nu doar să se bucure, ci şi să se întrebe dacă asta nu cumva semnalează ceva profund în neregulă. Întrebarea ei mi-a adus aminte de ceva ce spunea, într-una din cărţile ei, Marianne Williamson: „Teama noastră cea mai profundă nu este că am fi inadecvaţi. Cea mai profundă teamă a noastră este că am putea fi peste măsură de puternici. Ceea ce ne înspăimântă nu este întunericul din noi, ci lumina noastră” (traducerea îmi aparţine şi e posibil să nu fie cea mai bună).

Şi da, ceea ce spune autoarea are rădăcini în realitate. Oamenii care au o viaţă bună, pe care au muncit să o facă aşa, de multe ori se tem să se bucure de asta sau să-şi dea voie să aprecieze ceea ce trăiesc, dintr-o teamă neclară.

Dar oare de ce s-ar teme?

Pe de-o parte există o serie de inhibiţii culturale: copiii din România sunt învăţaţi să fie modeşti. Calitatea este evident una pozitivă, căci cei prea lăudăroşi sunt greu acceptaţi în societate, iar confruntarea celor din jur cu succesele, rostite apăsat, ale altora poate produce fie invidie, fie durere, fie inhibiţii şi complexe la ceilalţi. Iar cȃnd lăudăroşenia este pentru ceva căpătat din afară, de exemplu prin statutul material al părinţilor copilului, cu atȃt mai mult poate să-i rănească pe cei din jur. Dar această modestie are şi ea nişte limite, şi de exemplu un copil care a obţinut un rezultat bun, prin eforturile proprii, ar trebui să se poată bucura de acesta, inclusiv public. Nu de alta, dar asta înseamnă să îşi dea voie să trăiască satisfacţia pentru rezultatele eforturilor depuse spre a obţine acea realizare.

Alt motiv pentru care mulţi oameni nu-şi dau voie să se bucure cu adevărat de o stare bună pe care o simt este un sentiment al „ciudăţeniei” – cum „moda” e ca toată lumea din jur să se plȃngă de ceva, cum să pot eu să vin să spun că mă simt bine, că sunt în pace şi armonie cu mine însumi şi cu cei din jur? Oare e ceva rău cu mine? Oare mă mint singur(ă) sau sunt atȃt de rupt(ă) de realitate că nu-mi dau seama de răul care mă pȃndeşte?

Mai există şi alte condiţionări ţinȃnd de „bunul simţ comun” (care uneori e foarte departe de realităţile psihologice, deşi de cele mai multe ori merge în acelaşi sens cu acestea). De exemplu, observaţia că „după bine vine rău”. Da, aşa e în viaţă în general, perioadele mai bune şi cele mai dificile alternează şi e bine să fim pregătiţi să facem faţă greutăţilor. Dar există oameni care iau această afirmație în sens fatalist, sau chiar determinist, ajungȃnd la concluzia că „dacă mă las să mă bucur acum din toată inima de ceva, atunci voi provoca o catastrofă proporţională ulterior”. Dar … cum perioadele mai rele vor veni oricum (pentru că aceasta este ciclicitatea vieţii în general), oare nu am fi mai cȃştigaţi dacă ne-am lua acum porţia de bucurie? Pentru că în mod cert bucuria mea de acum nu va provoca nici un accident vecinului, nici inundaţii, nici cine ştie ce probleme copilului la şcoală, şi în aceeaşi măsură tristeţea mea de acum nu va ţine deoparte unele lucruri neplăcute care e posibil să se întȃmple mâine.

Tot în copilărie, unii dintre noi au învăţat că nu e bine să lase să se vadă cȃt de bine o duc, pentru că „oamenii sunt invidioşi”, „oamenii îţi vor răul”. Şi această teorie a „lumii rele” este discutabilă şi o posibilă explicaţie pentru o astfel de viziune am prezentat în această postare, dar chiar acceptȃnd că o bucurie este mai bine să fie trăită în privat, de aici pȃnă la a nu-ţi da voie să te bucuri de o stare de bine interioară e cale lungă.

Ar mai intra la explicaţii şi teoria evoluţionistă în psihologie, conform căreia creierul mamiferelor se comportă ca un radar care scanează continuu după pericole şi, atunci cȃnd nu găseşte unele evidente, ajunge să se teamă că acestea – deşi există – sunt prea subtile sau prea ascunse pentru a fi decelate.

Pȃnă la urmă, dintr-unul sau mai multe motive din cele descrise mai sus, multe din persoanele care se simt bine (nu neapărat un bine de tip „focuri de artificii”, ci un bine mai „molcom”, adică o stare relativ constantă de confort psihic întreruptă de conştientizarea unor bucurii mărunte) devin un pic agitate, sau chiar speriate de asta.

Dar de fapt nu ar trebui să fie aşa. Stă în puterile oricărei fiinţe umane să fie mulţumită, iar dacă este nemulţumită, să lucreze spre a schimba asta, cu alte cuvine de a-şi construi, pas cu pas, o stare de bine stabilă. Poate că totul nu e roz mereu, dar o persoană care ştie că are metode, energie şi determinare pentru a depăşi dificultăţile de zi cu zi, şi care a şi muncit pentru ceea ce are acum, nu are niciun motiv pentru a nu se simţi puternică, demnă de laudă, mulţumită, fericită.

Mai mult decȃt atȃt, dacă vă veţi da voie să priviţi la viaţa dvs., nu cu ochelarii de cal care caută imperfecţiunile, ci cu onestitatea celui care vede întregul ansamblu, veţi fi miraţi să descoperiţi că există o mulţime de lucruri bune, iar a vă lăsa să vă bucuraţi de ele nu doar că nu vă face vulnerabili la posibile probleme, ci dimpotrivă, vă oferă mai multă încredere că le veţi putea depăşi cu succes.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp