Telegrame din taberele copilăriei. De la „Bobiță” și biscuitul în ochi, la autocarul pentru copiii căzuți pe Vulcanii Noroioși

sursa foto: Profimedia

Recent, am devenit nostalgic după taberele copilăriei - nu știu exact motivul, dar poate o să-l deslușesc până la finalul articolului. Șase veri la rând, din 1998 până în 2003, adică de la 9 ani până am intrat la liceu, am fost în taberele de creație literară „Tinere condeie” de la Tismana (județul Gorj), apoi Poiana Pinului și Arbănași (ambele din județul Buzău).

Practic, ce se întâmpla acolo? Timp de o săptămână, uneori chiar 10 zile, ne strângeam câteva zeci de copii și adolescenți de la cercurile și cenaclurile literare din toată țara, alături de profesorii noștri, sub oblăduirea scriitorului Tudor Opriș, inițiatorul și coordonatorul acestor tabere. O dată sau de două ori pe zi, aveam cenaclu, adică ne citeam „operele” literare, iar acestea erau comentate serios de profesorii prezenți, ca și când ar aparține unor mari scriitori. Celelalte puncte fixe erau cele 3 mese, cu toții împreună, la cantină. În rest, timp liber.

În mod evident, trecând aproape 30 de ani de la prima astfel de tabără (cifra mi se pare incredibilă!), amintirile sunt amestecate. Nu mai pot spune cu certitudine dacă am avut foc de tabără și la Tismana sau doar pe plaiurile buzoiene. Și nu mai știu dacă vaca aceea care m-a fugărit pe drumul de la cantină la cazare era de la Poiana Pinului sau Arbănași. Așa că o să vă prezint niște „telegrame”, frânturi de amintiri care îmi revin periodic în minte.

*

La Tismana, în 1998, m-am dus complet nepregătit. Abia terminasem clasa a treia și era prima oară când mă „rupeam” de lângă mama și bunici. Verbul nu e ales întâmplător, țin minte că tabăra nu avea nici măcar telefon fix. Așa că, în a doua zi, am primit o... telegramă de la mama, o bucățică de hârtie ca un răvaș chinezesc, pe care scria că deja îi e dor de mine. E lesne de înțeles că a fost singura telegramă pe care am primit-o vreodată (de trimis, nu am trimis niciuna).

*

Tot la Tismana, l-am cunoscut pe „Bobiță”. Pe atunci, era doar un tip mai mare decât mine, din Târgoviște, foarte liniștit și care scria poezii. Ulterior, a devenit marele poet Constantin Virgil Bănescu, premiat internațional. Spre rușinea mea, abia în urmă cu un an am aflat că „Bobiță” s-a sinucis în 2009.

*

Din acea tabără, mai țin minte doar faptul că, alături de alți copii de vârsta mea, mergeam la Mănăstirea Tismana să bem apă rece. Era un drum de câteva minute prin pădure, practic doar traversam de pe partea dreaptă pe partea stângă și mai mergeam puțin, dar sentimentul era unul de evadare și independență. Mă mir și acum cât de bine ne primeau măicuțele, pentru că nu cred că făceam chiar liniștea pe care un astfel de loc o impune.

sursa foto: Google Maps

Cred că este momentul să fac o scurtă trecere în revistă a „colegilor” mei de tabere care au devenit ulterior persoane publice, în domenii diverse: activiștii civici Cristian și Cosmin; filozoful Constantin V.; jurnalista Mădălina; rockerul Adrian, despre care am aflat cu surprindere că e în politică acum; Edward, care a schimbat „macazul” spre sport; geniala Sabina, care a trecut în alt domeniu artistic; și mulți alții, cu siguranță. Ce vreau să spun e că s-a dovedit un mediu foarte bun în care să fiu, în anii aceia.

*

Că tot am pomenit de Adrian, îmi vine în minte o glumă pe care am făcut-o și la care s-a râs mult. Citeam un text al lui, din antologia care era publicată înainte de fiecare tabără, care conținea o greșeală de scriere: „Cioc, cioc, coic!”. La care replica mea: „Cred că s-a auzit așa - coic! - pentru că s-a rupt ușa”.

*

Tot la capitolul amuzament - că ne-am amărât destul cu „Bobiță” -, o întâmplare din timpul unui cenaclu. O tânără poetă recita din ea însăși, iar profesorul Tudor Opriș ațipise în fotoliul său. La un moment dat, un cuier sprijinit de perete a căzut peste câțiva membri ai auditoriului. Trezit de zgomot, însă fără a realiza imediat ce se întâmplă, profesorul a început să laude „lirismul profund” al poeziei. Practic, săraca fată nici nu terminase de citit și a fost întreruptă de critică.

*

Pe atunci, așa cum am povestit deja într-un alt articol, eu scriam scurte povestioare, care abundau de ironie și comic de situație. Ele au fost apreciate atât de profesoara de la Palatul Copiilor, cât și de profesorii din tabere, în frunte cu Tudor Opriș.

Totuși, astăzi nu mă mai identific deloc cu stilul de atunci - despre care profesorii spuneau că le aduce aminte de Caragiale sau Urmuz - și nu am mai recitit de ani de zile textele respective. Cele de acum sunt mult mai fruste și ancorate în realitate.

*

Îmi amintesc și câteva momente care acum mi se par stânjenitoare: cel în care am primit un premiu de popularitate, măsurat prin durata aplauzelor. Și cel în care bucătăresele mi-au dat o pungă mare, cu toate eugeniile rămase după o masă - pe care, evident, le-am împărțit cu alți copii.

De ce mi se par stânjenitoare? Pentru că astăzi nu mă consider nici popular, și nici nu îmi place să primesc lucruri pe care nu consider că le merit. Deh, adulții complică prea mult lucrurile, din principiu sau din orgoliu, pe când copiii pur și simplu se bucură de ce trăiesc și ce primesc, fără să-și pună prea multe întrebări. (Asta zici că a zis-o Micul Prinț!)

*

Tot la capitolul „nu-mi stă în fire”, am primit la un moment dat misiunea - nu mai știu de la cine - să îl găsesc repede pe domnul Opriș. Așa că am luat la rând toate camerele din tabără: băteam la ușă, intram și întrebam frumos: „Domnul Opriș este? L-ați văzut pe domnul Opriș?”.

Nervos după vreo 10 astfel de tentative eșuate, la una dintre camere am bătut mai tare în ușă, am intrat și am întrebat direct: „Opriș e aici?!”. Imediat am auzit vocea blajină, inconfundabilă, a profesorului: „Da, dragule, cine mă caută?”.

*

Uitându-mă în spate, realizez cât de mulți copii se îmbrăcau în negru, fumau și scriau lucruri triste, despre angoasele lor. Și mă mir că niciun profesor dintre cei prezenți - vorbim de cel puțin 5-6 în fiecare tabără, din toată țara - nu se sesizau. Așa cum scriam mai sus, se rezumau la a aprecia compoziția poeziei sau prozei, dar niciodată nu îi întrebau pe autori ce este în spate.

Departe de mine să fie un verdict sociologic, este doar o constatare pe care o fac acum, la aproape 30 de ani distanță. O explicație mai banală ar putea fi „moda”, cred că atunci prindea rădăcini curentul emo la noi.

Din taberele din județul Buzău, se făceau excursii la Vulcanii Noroioși. Când am ajuns acolo, am văzut că ne aștepta încă un autocar, nu am înțeles de ce. La plecare, mi-am dat seama: erau autocarul pentru copiii „murdari”, care căzuseră pe vulcani. Ce înseamnă experiența și adaptarea la publicul țintă! Din fericire, eu am prins loc tot în autocarul cu care am venit.

*

Tot la Arbănași sau la Poiana Pinului, era și o casă părăsită, unde se strângeau chitariștii taberei în fiecare seară. Am fost și eu o dată, pentru experiență, deși nu sunt neapărat fan „Andri Popa” sau „Hotel Cișmigiu”. Țin minte că era destul de periculos: ne strângeam la etaj, lemnul părea cam șubred și nici nu mai exista balustradă. Dar nu au fost incidente.

*

Într-un an, la Poiana Pinului, a venit să mă viziteze mama câteva ore, cu mașina. Am mers în apropiere, la Tabăra de sculptură Măgura (câte tabere!). Statuile din piatră, împrăștiate pe o pajiște imensă, mă duceau cu gândul la cele de pe Insula Paștelui.

sursa foto: Google Maps

*

Îmi aduc aminte și ritualul telefoanelor acasă. Ne strângeam câțiva copii, în jurul unui telefon fix lipit pe perete, colț cu terenul de fotbal. Sunam cu „taxă inversă”, mai întâi la mama, apoi la bunici.

Țin minte și un episod care m-a marcat: o fată vorbea la telefon și, brusc, a început să plângă în hohote și să alerge către baie. I se făcuse rău fizic, aflase că i-a murit bunicul.

Pe de altă parte, cei mai „șmecheri”, care aveau telefon mobil încă de atunci, trebuiau să se urce în vârful toboganului de pe deal, ca să prindă semnal.

*

O altă amintire este cu Ioana, o fată extrem de finuță și cuminte, cu vreo doi ani mai mare decât mine și nedespărțită de prietena ei Sandra. Într-o seară, după cină, am început o bătaie cu biscuiți cu un prieten, ceea ce a fost surprinzător, pentru că eu nu eram tocmai capul răutăților. Curând, toată cantina a „preluat” ideea mea strălucită: zburau biscuiții în stânga și în dreapta, mai sus sau mai jos, iar bucătăresele priveau siderate, gândindu-se doar la ce va rămâne în urmă.

Ei bine, la un moment dat, cumințenia pământului - intrată și ea în joc - lansează un biscuit care mă lovește fix în ochi. N-o bănuiesc de intenție, firește, dar biscuitul l-am ținut minte: era din ăla popular, zdravăn.

*

Într-o altă seară - nu mai știu dacă înainte sau după episodul de mai sus -, eram la discoteca în aer liber, care se organiza pe platoul de la intrarea în tabără. Am văzut-o pe Ioana pe un scaun, cu un picior sub ea și o Cola în mână.

„Ce contorsionistă ești”, i-am zis. Țin minte că s-a uitat ciudat la mine, fie pentru că nu înțelesese din cauza muzicii, fie că a fost impresionată de „complimentul” meu original (așa îmi place mie să cred). Eu aveam 14 ani, ea vreo 16.

Tot din acea ultimă tabără a mea, îmi amintesc că ne-am uitat „ca băieții”, mai mulți copii și profesori, la meciul Anderlecht - Rapid, din preliminariile Ligii Campionilor. Rapid a condus cu 2-0 la pauză și a pierdut cu 3-2, fiind eliminată din competiție.

În calitate de rapidist - eram și atunci, sunt și acum -, încă nu îmi pot explica de ce nu am suferit aproape deloc, deși este unul dintre cele mai dramatice meciuri din istoria noastră. Poate pentru că nu am apucat să internalizez suferința: m-am întors imediat după partidă pe ringul de dans.

*

Având în vedere că, în aceste tabere, petreceam majoritatea timpului afară, mi s-ar părea nedrept să închei fără să spun ceva și despre asta. Eu nu mi-am petrecut copilăria „la țară”, ci în București, la munte și la mare.

Astfel, la Tismana, Poiana Pinului și Arbănași, stăteam destul de puțin înăuntru - mai ales că vorbim de camere cu minimum 3 și până la 8 paturi, din ce țin minte. Dimineață, mă plimbam pe aleile încă pustii. După micul dejun, jucam fotbal, baschet sau cărți, la „celebrele” mese hexagonale din piatră. Iar serile se încheiau la discotecă sau la focul de tabără.

Preferatele mele erau, însă, cenaclurile în aer liber. Atmosfera era mult mai relaxată, puteai mult mai ușor să vii, să pleci sau să schimbi locul, iar prozele și poeziile „curgeau” altfel la umbra unui pin, într-un cadru mai degrabă de picnic decât de Uniunea Scriitorilor.

*

Cât timp a apărut sub formă de carte, eram abonat și citeam din scoarță în scoarță Decât o Revistă. Un articol care m-a marcat a fost „Echilibru. Cine a fost și ce ne-a lăsat Andreea Avramescu?”, despre o studentă strălucită la ASE, care a murit în tabăra de la Poiana Pinului, în 2012.

Pe lângă scriitura foarte bună și detaliile emoționante, articolul mi-a rămas în minte și pentru că eu asociam Poiana Pinului doar cu lucruri pozitive. Parcă m-am transpus în pasajele care descriau „sala de mese”, „vânatul semnalului la telefon”, „băncuțele de la locul de joacă” sau „treapta de la intrare” în vilă.

E crud că, pentru părinții și prietenii săracei fete, Poiana Pinului este cel mai blestemat loc din lume.

*

Să zicem că mă opresc aici, deși sigur aș mai putea „extrage” câteva amintiri, dacă mă chinui puțin. Revenind la ce spuneam la început - motivul pentru care am devenit nostalgic după taberele copilăriei -, cred că acesta nu ține neapărat de vârstă. Îmi place mai mult să fiu adult și să am un job.

Cred că ține de modul cum eram atunci: mai naiv, mai puțin calculat, mai optimist, mai prietenos. Cu toate acestea, nu sunt adeptul „întoarcerilor în timp”: prefer să îmi amintesc și să scriu despre cum era la Tismana, Poiana Pinului și Arbănași, decât să fiu din nou acolo. Dar e plăcut să „revizitez” uneori ce am reținut și ce m-a marcat de atunci.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp