Cu toate că Dunkirk 1940 este numele unui „miracol” de primă mărime în istoria WW2, lăsând Angliei, într-un mod rămas greu explicabil și astăzi, șansa de a rezista invaziei naziste, cinemaul nu prea i-a dat atenție. Dunkirk (1958), r. Leslie Norman, cu Richard Attenborough și Weekend la Zuydcoote (1964), r. Henri Verneuil, cu J.P. Belmondo, sunt două lungmetraje având ca subiect sau fundal tragica salvare pe mare a trupelor aliate amenințate cu exterminarea de armatele lui Hitler. Atonement (2007), r. Joe Wright, conține un memorabil cadru-secvență de 5 min în care James McAvoy rătăcește prin nebunia, moartea și „veselia” Dunkirkului. Și cam atât.
Christopher Nolan este celebru pentru arta sa de a verosimiliza SF-ul și fantasticul, folosind tehnică cinematografică sofisticată - The Dark Knight, Inception sau Interstellar. În surprinzătorul Dunkirk, el lucrează pentru prima dată pe un scenariu pornind de la fapte cât se poate de reale: incredibila evacuare, în mai-iunie 1940, a peste 300.000 de militari britanici, francezi, belgieni, încercuiți la Dunkerque, în nordul Franței, de forțele germane. Presa relatează că nonagenari veterani ai bătăliei au lăcrimat la premiera filmului, retrăind clipele de atunci. Dar aceiași au spus și că totul se aude mai tare în film decât în realitate – spațiile deschise ale plajelor amortizau zgomotul exploziilor. Pornind de la această observație, putem să înțelegem ce a urmărit Nolan.
În ciuda calității excepționale a efectelor speciale, vizuale și sonore, neegalată într-un film de război de la Saving Private Ryan al lui Spielberg încoace, Nolan nu și-a propus o reconstituire istorică, un documentar. Filmul nu vizează recuperarea adevărului acelor zile (el aparține puținilor supraviețuitori), ci crearea impresiei Dunkirk în spectatorii de azi.
Pentru asta, Nolan folosește tot ce știe mai bine din trepidantele sale creații de cinema al imaginarului.
Spre deosebire de lungul cadru fără tăietură din Atonement, montajul este extrem de alert, secvențe din cele trei medii de acțiune, țărm, mare, aer, precum și planuri generale alternate cu situații individuale, filmate până la gros-plan, împletindu-se la limita oniricului. Ai, de multe ori, o senzație stranie, „imposibilă”, de claustrofobie, de sufocare, în spații largi.
Personajele sunt „dedramatizate”, nu au un trecut, un profil de viață, pe mulți nici nu aflăm cum îi cheamă – Tom Hardy apare aproape tot filmul cu masca de pilot pe figură. Nu există „eroi principali” ca să ne spunem că, oricât de mare ar fi pericolul în care îi vedem, n-or să moară, căci filmul n-a trecut de jumătate... Dar Nolan pune și un contrapunct: adolescentul plecat voluntar în misiune de salvare pe un mic iaht, sperând să șteargă astfel rezultatele slabe de la școală.
Coexistă eroismul și spiritul de sacrificiu cu cinismul luptei pentru supraviețuire – „Francezii pot să moară, noi, englezii, să scăpăm, și, mai ales, eu!”.
Ritmul este neîncetat dur și vivace, cu contribuția esențială a coloanei sonore, semnată de clasicul „nolanian” Hans Zimmer, care induce tensiune și în secvențele cu mai puțină acțiune. În realitate, cei salvați povesteau că trăiseră pe plajă și ore de așteptare a morții, dilatate enorm, când bombardierele în picaj Stukas ale Luftwaffe nu puteau ataca din pricina cerului noros. Dar acestea nu și-ar fi avut locul în impresia Dunkirk, construită de Nolan pentru spectatorul „accelerat” al prezentului.
În final, cu logica unei structuri simfonice, nu a realului, într-o secvență în surdină, fantomatică, Spitfire-ul pilotului-erou, rămas fără combustibil, planează parcă pentru veșnicie peste pământ și ape...
E bine de știut și că Dunkirk a fost filmat pe peliculă, nu în digital, că Nolan a folosit nu mai puțin de 62 de nave reale pentru filmări și că mulțimea trupelor răspândite pe plajă a fost simulată cu soldați de carton, nu pe computer.
Iată că nu un documentarist, nu un cineast realist, regizează unul dintre cele mai puternice filme despre război, și nu numai, din istoria cinematografiei.
Realitatea cea mai reală trebuie modificată ca să apară reală în sufletul spectatorilor. Stările interioare, sentimentele, ideile și persistența memoriei lor să fie adevărate, nu neapărat mijloacele cu care lucrează artistul pe ecran...
Mânuitorul de fantasme Christopher Nolan știe cum se face asta
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
