Așa cum am promis, am deschis din nou ușa frigiderului, însă înainte de a vă spune ce am găsit în el o să vă fac o radiografie a lui, mai precis ordinea și logica organizării lui.
Cum e și normal, în sertarele de jos țin legumele, întotdeauna dezambalate (oricum încerc să le cumpăr de la piață și, prin urmare, nu sunt ambalate). Deasupra lor țin brânzeturile și salamurile, fiecare în jumătatea raftului lui. Apoi pe următoarele două rafturi de deasupra depozitez mâncare gătită și cea pe care o folosesc des. În sfârșit, pe ultimul raft, cel de deasupra, țin borcănașele cu diferite sosuri, gen muștar, dulcețuri, pasta de miso, caperele, măslinele, chutney-ul etc. În principiu, le-am poziționat așa deoarece în afară de casetele pentru lugume, care sunt izolate, în partea de jos a frigiderului ar trebui să fie cel mai rece, așadar acolo am poziționat mâncarea mai perisabilă iar pe ultimul raft, deasupra, conservele și sosurile mai rezistente în timp. Acestea fiind spuse, hai să vedem ce am găsit în ușa frigiderului.
Surpriză! un pachet de unt aproape intact, trei ouă și două iaurturi mari de câte 400g. Mai am în cămară o pungă cu mălai, o sticlă cu ulei și o smântână lichidă UHT.
Rețetă de alivenci
Așadar m-am gândit să fac niște alivenci. Mie asta îmi amintește de Ion Creangă. Cumva combinația mălai-unt mi se părea ceva foarte gustos încă din primi ani ai școlii, când studiam proza lui Creangă și, deși fară să le fi gustat (deoarece mama nu avea acest desert în „portofoliul” ei), mi se părea că trebuie să fie ceva foarte bun. Mulți ani după, am redescoperit aceasta rețetă acasă la cel mai bun prieten din copilărie cu care nu mă mai văzusem de 23 de ani, din cauza străzilor diferite pe care le-am luat în viețile noastre, eu mergând la București la Liceul de Artă, el plecând în Germania pentru reîntregirea familiei.
Iată însă că ne-am reîntâlnit cu mari emoții într-un sat din Transilvania unde s-a stabilit cu mama lui în urma cu câțiva ani și unde am gustat această prăjitură făcută de ea. Am rugat-o să-mi împărtășească rețeta și mi-a scris-o cu creionul pe o bucățică mică de hârtie. Abia când am văzut-o mi-am adus aminte de acel scris. Un scris ordonat frumos foarte lizibil aproape de un font cunoscut de scris cursiv. Ea era șefa secretariatului din școala noastră elementară, și toate comunicările, diplomele sau scrisorile prin care trebuia să-i înștiințăm pe părinți că trebuie să vină la școală în urma unei boacăne, erau scrise de ea…
Iată deci rețeta:
Înainte de toate, am tapetat tava cu o coală de hârtie de copt. Dacă nu aveți, ungeți-o bine cu o nucă de unt.
Mai trebuie spus că prăjitura aceasta e formată din două creme, una care conține mălaiul și care se va transforma în blatul propriu-zis al prăjiturii și cealaltă care e un fel de glazură care se adaugă deasupra. Dintr-un punct de vedere, e la fel ca la hencles - o altă rețetă săsească din aceeași zonă, care însă se face cu cocă de cozonac, însă deasupra are exact aceeași glazură din smântână și ou.
Într-un bol înalt, am adăugat 500 g. de iaurt, o cană de mălai cu 100 g. de ulei, 5 linguri de zahăr, două ouă și un praf de copt. Se amestecă totul bine cu telul până se creează o cremă omogenă, apoi se toarnă în tava pregătită. În alt bol am amestecat restul de iaurt cu cutia de smântână lichidă UHT, obținând astfel un înlocuitor decent al smântânii clasice pe care am bătut-o ușor cu al treilea ou. Sosul obținut (mai subțire decât primul bazat pe mălai) l-am adăugat deasupra a la Jackson Pollock. Chiar dacă mai rămân părți galbene neacoperite de glazura de smântână, e OK. Se coace la cuptor la 180 de grade Celsius până se rumenește (cam 35-45 de minute, depinde de cuptor).
După ce se răcește puțin, se taie în pătrate de 5 cm și se servește presărată deasupra cu zahăr pudră.
Nefiind o prăjitură foarte dulce, zahărul pudră de deasupra reglează perfect echilibrul acesteia. E minunată împreună cu o cană de ceai, sau chiar cu un cappuccino.
Iată deci încă un exemplu prin care putem prepara cu ingrediente puține și umile, o prăjitură super delicioasă. Aceasta e una dintre multele rețete tipice țărănești (...că este ardelenească, moldovenească sau basarabeană, nici nu mai contează) asociate așa-zisei „bucătării sărace”, care este foarte apreciată în ultimii ani, deoarece e simplă, cu arome decisive, născută din ingrediente de bază, ingrediente din curtea țăranului care muncește câmpul, mai bio dacât trio și mai profundă în substanță decât bucătăria moleculară. Evident, succesul unei astfel de „bucătării sărace” este calitatea ingredientelor, cât mai puțin procesate, ideal culese din grădina proprie. Ce poate fi mai sustenabil de-atât?
Acest articol despre sustenabilitate este realizat cu sprijinul Lidl Romania, promotor al faptelor pentru un viitor mai bun.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.