Foto: Diego Ravier / AFP / Profimedia
Planul nu era acesta. Uniunea Europeană nu a fost gândită și creată pentru a deveni o putere geopolitică. Intenția rostită explicit sau nu a fost că, după două războaie mondiale pornite din Europa, un astfel de context exploziv să nu mai fie posibil niciodată. Iar pentru ca acest obiectiv să fie atins, nu a fost întâmplător faptul că fundația UE a fost pusă tocmai de către Franța și Germania, marile puteri europene ce au avut o relație atât de zbuciumată de-a lungul istoriei. Ulterior, acestui nucleu s-au alăturat noi și noi state, animate de valorile pe care această uniune economică și politică le promova: normele democratice, statul de drept, libera circulație a capitalurilor și a forței de muncă.
Obiectivul a fost atins. Pacea pe continent a fost păstrată timp de 80 de ani, dezvoltarea economică a accelerat atât în beneficiul noilor veniți, cât și al membrilor vechi, iar standardele democratice au fost consolidate în țările lipsite de această tradiție.
Faptul că UE a fost gândită ca un instrument menit să rezolve problemele istorice ale Europei a făcut ca Uniunea să fie o organizație orientată în primul rând spre interiorul continentului. UE nu a avut niciodată mari ambiții geopolitice, iar atunci când au fost menționate, ele au derivat mai degrabă din interesele economice ale blocului comunitar, dependent din ce în ce mai mult de piețele externe pentru relocări sau exportul de produse și servicii.
UE nu a avut niciodată ambițiile unei puteri mondiale, în condițiile în care tabla de șah era deja ocupată de două super-puteri, URSS și SUA, iar cea din urmă a fost marele ei protector prin crearea NATO. Iar în calitate de mare protector și finanțator al NATO, SUA a asigurat leadership-ul acestei organizații multistatale, care a sfârșit prin a menține stabilitatea geopolitică a Europei postbelice, supraviețuind în final Tratatului de la Varșovia și URSS.
Însă odată acestea dispărute și senzația amenințărilor externe estompată, Europa a lăsat garda jos. Iluzia unei păci eterne prin interdependența economică s-a instaurat. O lume uni-polară, dominată de SUA, și globalizarea ofereau un context încurajator pentru ca Europa să fie preocupată doar de return on equity (randamentul capitalului) și nicidecum de bugetele de apărare sau soliditatea industriei aferente.
Iar un astfel de context benign a mai oferit un avantaj (sau o iluzie?): chiar dacă procesul decizional al UE era complicat și birocratic, după un timp se ajungea la o decizie finală luată prin consens. Nu exista nimic teribil de urgent, nu era nimic de importanță existențială. Iar un astfel de mecanism de decizie greoi și având dezavantajele oricărui compromis făcut de dragul consensului a făcut ca ambițiile gepolitice ale UE, atâtea cate au fost, să fie privite cu condescendență de marile puteri mondiale și regionale, fie parteneri (SUA), fie concurenți (Rusia, China). UE nu avea nicio șansă să îi concureze ca putere geopolitică.
Nu mai suntem în acel context istoric. Situația geopolitică s-a schimbat dramatic, iar într-o lume multipolară precum cea de astăzi, UE nu se mai poate baza pe protectoratul exclusiv al SUA, din cel puțin două motive. Primul ține de tendința electoratului american și a clasei politice de a prioritiza o agendă internă. În ce privește agenda externă, prioritățile cunosc și aici o schimbare esențială, prin care punctul de interes se mută din Europa către Asia și, mai precis, către concurența geopolitică pe care China, ca putere emergentă, o aduce.
Al doilea motiv este legat de incapacitatea SUA de a mai face față, simultan, unor potențiale conflicte militare purtate cu puteri regionale sau aspirante precum China, Rusia, Iran sau Coreea de Nord. Așa cum aminteam în comentariul “Numitorul comun al poli-crizei actuale”, această “slăbiciune” relativă a SUA este sesizată într-un articol intitulat “The overstretched superpower“, publicat în ianuarie 2022 de profesorul Hal Brands în revista Foreign Affairs. În articol, autorul sublinia că Statelor Unite le va fi imposibil să continue să aibă o strategie de apărare în profund dezechilibru cu politica externă pe care o susțin.
În contextul războiului rece, SUA a avut o strategie de apărare care presupunea capacitatea de a duce două războaie regionale majore: cu Uniunea Sovietică și un al doilea stat. Astăzi, în urma unor ajustări succesive de doctrină, SUA își mai propune doar câștigarea unui conflict.
De fapt, de la această slăbire continuă a capacității SUA de a proiecta o forță credibilă în toate zonele din lume în care avea angajamente a plecat logica președintelui Putin. Convingerea sa a fost că focalizându-se în primul rând pe China, SUA va fi dispusă să accepte retrasarea zonelor de influență pe care Rusia o realiza prin forța armelor.
Într-un astfel de context, UE este obligată să se ia în serios dintr-o perspectivă geostrategica ce presupune inclusiv asumarea unui rol de putere militară regională. Însă marea problemă este că UE nu a fost proiectată pentru așa ceva.
Liderii europeni au fost foarte calificați pentru susținerea declarativă sau participativă a demonstrațiilor din Kiev din 2004, care au dus la răsturnarea conducerii pro-ruse, dar teribil de pasivi când anexarea Crimeei de către Rusia impunea o reacție dură. Ulterior, invadarea Ucrainei de către Rusia a fost hârtia de turnesol care a arătat cât de inadecvat este mecansimul decizional al UE în condiții de criză, atunci când nu mai este timp pentru dezbaterile prelungite tradiționale.
Astăzi, ambițiile militare și de relevanță ale UE sunt promovate la un alt nivel. Se vorbește mult despre relansarea industriei europene de apărare, despre o politică externă și de apărare preemptivă care să țină Rusia la distanță prin sprijinirea militară puternică a Ucrainei și, în final, despre o alianță de apărare exclusiv europeană ca răspuns la o eventuală retragere a umbrelei SUA pentru Europa. Din păcate, cu mecanismul de decizie actual, acestea sunt doar iluzii atâta vreme cât orice stat va avea un drept de veto pe teme legate de politică externă (ca de exemplu sancțiunile), de alocarea de resurse (pentru susținerea de exemplu a Ucrainei) sau de emiterea de obligațiuni în comun pentru finanțarea achizițiilor militare.
Problema lentoarei deciziilor luate prin consens este elefantul din camera UE despre care se vorbește prea puțin sau, atunci când se face, se accentuează importanța menținerii lor din perspectiva țărilor mici. Țări mici însă care, nu o dată, au abuzat de dreptul lor de veto din motive pur policitianiste, în detrimentul unor mize cu adevărat importante pentru comunitatea europeană. Ideea dreptului de veto este populara și în rândul țărilor foste comuniste, care poartă încă sechelele perioadei când erau doar executanți ai deciziilor luate la Moscova.
Explicația este însă mai profundă de atât. De fapt, motivul pentru care fiecare lider european dorește să aibă câte un volan este legat de lipsa de încredere existentă între cei care nu ratează o zi pentru a se fotografia împreună strângandu-și mâinile la Bruxelles. Suspiciunea este că, odată ce un sistem de vot majoritar ar fi acceptat, el ar avantaja țările mari ale Europei, și că acestea ar profita de el în dauna țărilor mai mici. Fară rezolvarea acestor suspiciuni, fără cultivarea unui climat de încredere, nimeni nu va dori să micșoreze numărul de volane, riscul de blocaj decizional fiind major, cu consecințe cu mult mai grave, poate chiar existențiale pentru unii dintre europeni.
Subiecte precum micșorarea fragmentarii producției militare sau crearea unei umbrele nucleare europene nu vor putea fi abordate și finalizate fără convingerea că tancurile produse de Europa în Germania vor fi permanent în beneficiul tuturor europenilor și nu doar al industriei germane. Sau că arsenalul nuclear al Franței va fi folosit ca element de descurajare nu doar în cazul atacării Franței sau a vecinilor săi, ci și în cazul agresării țărilor de la frontiera estică a UE.
Nu sunt atât de naiv încât să îmi imaginez că un astfel de subiect este ușor de abordat. Dar continuarea extinderii UE nu va face decât să complice procesul decizional până la a-l bloca cu totul. Din acest motiv, evaluarea și regândirea sistemului decizional al UE este imperios necesară, și nu poate fi decât rezultatul unor compromisuri. Pentru că poți să îți dorești un sistem majoritar pentru a evita, de exemplu, blocarea de către Ungaria a ajutorului pentru Ucraina, sau blocarea de către Austria a extinderii Schengen. Dar sunt țările de la frontiera de est gata să accepte o decizie majoritară pe teme de apărare, susținută de țări aflate la mii de kilometri distanță de un potențial agresor? Mai ales că unele dintre ele s-au distins de-a lungul timpului, până la invadarea Ucrainei, prin politica lor externă „împăciuitoare” în relația cu Rusia.
Blocajul adus de astfel de dileme nu este de bun augur și necesită o discuție cât se poate de serioasă și aplicată. Asta pentru că, în cazul unei crize geopolitice majore, mecanismul decizional ale UE este total inadecvat, ceea ce reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru întreaga comunitate.
Din păcate, evoluțiile politice din Europa fac ca rezolvarea acestei disfunctionalități critice să aibă pe termen scurt șanse mici de reușită. Ascensiunea partidelor naționaliste nu va face decât să îngreuneze și mai mult procesul decizional, punând în opoziție interesul național cu cel comunitar. Nu întâmplător, fragmentarea politică europeană este susținută de țările ostile, știind că ea este ingredientul esențial al blocării procesului decizional al UE și, în ultimă instanță, al slăbiciunii UE.
Veștile proaste însă nu se opresc aici. Presupunând că peste 6 luni UE nu ar mai avea 27 de volane, ci doar 2 sau 3, cine ar fi cei care și le-ar asuma și care ar fi acceptați de către restul călătorilor? Nu este deloc clar. Pentru că Europa se află într-o profundă criză de lideri de anvergură continentală. Tradițional nucleu al leadership-ului European, Franța și Germania, este cvasi-inexistent din cauza evoluțiilor politice interne, care fac ca liderii politici main-stream să fie în defensivă în fața ascensiunii partidelor de la extremele spectrului politic. Iar asta le afectează profund și anvergura, și credibilitatea în UE.
Sărbătorirea recentă a atingerii în final a unei configurații politice la nivelul structurilor de conducere ale UE nu merită prea mult entuziasm. Pentru că adevărata miză pentru UE nu este umplerea unor poziții dintr-o organigramă, ci rapiditatea și calitatea deciziilor pe care o astfel de structură de decizie va fi capabilă să le ia. Iar aici, din păcate, riscul este ca, în cel mai bun caz, să batem pasul pe loc. Ceea ce este total insuficient și riscant.
articol publicat inițial pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.