Societatea Omului Sănătos este o comunitate formată în jurul obiceiurilor sănătoase, care își propune să promoveze echilibrul în toate aspectele vieții omului modern, dar și în relația pe care acesta o are cu mediul înconjurător. În 2021, Societatea Omului Sănătos a lansat habits, o serie de conversații contemporane despre trup, minte și spirit care pot fi urmărite online, lună de lună. Materialul de mai jos face parte din seria dedicate somnului.
Demult, în tinerețea mea tot mai îndepărtată, oricât de greu ar părea de crezut, visele, ca și gândurile, erau libere. Nu puteau fi îngrădite, nici închise, nici ucise. Visul era o formă de evadare. Visând, puteai ieși din cenușiul cotidian, te furișai dincolo de limitele țarcului, evitai zăvoarele, gratiile, zidurile închisorii. Chiar și în zilele ei de glorie, cortina de fier nu era etanșă, impenetrabilă. Contribuiau din plin la această stare de fapt, și de fapte, cărțile care apăreau, dar și cele care mai circulau, scăpate de cenzura punerii la index, cărțile apărute pe alte coclauri și care izbuteau să înșele vigilența vameșilor și gardienilor de orice fel, filmele, discurile, casetele, benzile de magnetofon, mai târziu și de video, și, nu în ultimul rând, posturile străine de radio, inclusiv și mai ales cele care transmiteau în limba română. Puteai să-ți faci o idee despre lumea liberă și despre cum se trăiește acolo. Și comparația era net defavorabilă lumii în care eram siliți să trăim și care ne mai era și prezentată drept cea mai bună dintre lumi.
Vreme de două decenii am visat să plec, să fug, și puțin după 35 de ani am și ajuns în lumea la care visasem. Realitatea era ceva mai nuanțată. Dar, alte glasuri, alte încăperi, alte uși. Și alte vise! În care negrul și albul se întrepătrundeau într-o infinitate de griuri. A fost mai întâi visul emigrantului, de fapt visul fugitului din lagărul comunist, vis pe care l-au visat mulți. Se făcea că erai din nou acasă, în locul din care fugiseși, fără pașaport și fără posibilitatea să mai fugi și a doua oară. Un coșmar. Ceva mai târziu, am avut parte și de altele, și mai negre.
Lucram la un post de radio pe care câteva milioane de români îl numeau „postul nostru de radio”! Îmi plăcea și puneam suflet în ceea ce făceam. Și, într-o bună zi din vara anului 1989, împreună cu prietenul și colegul Emil H., am fost convocați la serviciul care se ocupa de securitatea angajaților acelui post de radio. Acolo, fără prea multe menajamente, în prezența unui polițist german, ni s-a comunicat că niște trimiși ai Securității umblă sau vor umbla să ne omoare. Informația era din surse bune și credibilă. Ni s-a sugerat, cam cu jumătate de gură, că pentru o vreme am putea pleca. Într-un glas am hotărât că rămânem. Lumea comunistă se zguduia din încheieturi sub povara a trei cuvinte, „Solidarność”, „Perestroika” și „Glasnost” și noi să dăm tocmai atunci bir cu fugiții? Și, pe urmă, unde să fugi de destinul tău? Ni s-au dat și vreo patru pagini cu instrucțiuni cu ce să facem sau să nu facem în anumite situații, unele imaginabile, altele inimaginabile. În următoarele săptămâni am fost pe culmile vigilenței. Ieșeam mai rar în oraș, în fiecare seară între orele 22 și 23 ne dădeam câte un telefon de control. Și mai făceam și haz de necaz. Expresia retorică „Să mori tu?” avea pentru noi sensuri mai adânci. Emil găsea cam macabră ideea unui bulevard care să-i poarte numele și, mai poet și mai ludic decât mine, îmi ura „Moarte bună” în loc „Noapte bună”! Eh, băieții veseli!
Cum într-o lună și ceva nu s-a întâmplat nimic suspect, vigilența a mai amorțit, aproape că am revenit la rutina cotidiană. Și, când eram pe cale să mă felicit pentru stăpânirea de sine și pentru cum reușeam să mă controlez, a început coșmarul. Am zis coșmar? Și coșmarul este un vis. Două vise. Unul era zborul, despre care psihiatrii au multe de spus. Zburam ce zburam și brusc începea căderea de neoprit. Mă trezeam în ultima secundă înainte de a mă zdrobi de pământ, cu convingerea fermă că, dacă nu mă-aș fi trezit, aș fi murit. Și, adio somn, adio odihnă!
Al doilea vis, aparent mai elaborat, era la fel de simplu. Eram vizitat de un câine cât un vițel, lânos, ca de ceață și de fum, un fel de bobtail, prietenos, dar nu foarte, mă lăsa să-l mângâi, care se culcușea la pieptul meu, după care începea să crească în mărime și în greutate în încercarea dementă de a mă sufoca. Îl împingeam cu ultimele puteri. Mă trezeam în ultima clipă, convins că aș fi murit dacă nu mă trezeam. Câinele acesta m-a hăituit nopți în șir, uneori și de două ori pe noapte. Erau și perioade când dispărea zile în șir. Absența mă neliniștea chiar mai tare decât vizita lui. Am fost la medic, nu la unul care încearcă să răspundă la întrebările „de unde venim?” și „unde ne ducem?”. Am fost la medicul de familie, un timișorean fără patru degete la o mână. Îmi plăcea să cred că le pierduse când se trăsese în el în timp ce trece granița româno-iugoslavă și aveam încredere în el. Medicamentele prescrise nu m-au prea ajutat.
La sfârșitul lunii octombrie 1989 am plecat în concediu într-o insulă din Caraibe în care se simțea răsuflarea lui Dumnezeu. În prima noapte dormită pe acea insulă, înotam voinicește în mare și câinele meu erau și el acolo, mă aștepta ca „Monstrul Colombre” dintr-o povestire de Dino Buzzati.
A fost penultima oară când l-am văzut, cred. În decembrie ’89 nu-mi amintesc să-l fi văzut.
Știu precis noaptea când l-am văzut pentru ultima oară. În 9 ianuarie 1990, după treisprezece ani, am revenit la București. Seara i-am vizitat pe cei mai minunați oameni pe care i-am cunoscut vreodată, un poet și o balerină, pe undeva pe lângă Piața Națiunii. M-am întors târziu în hotelul din fața Pomului cu vrăbii! Noaptea, în vis, am refăcut drumul, doar ca să-mi revăd câinele pentru ultima oară. Mi-a tăiat calea, traversând în fugă bulevardul, cam în dreptul străzii Lipscani, unde s-a și pierdut. Nu m-a privit, era grăbit, avea o treabă pe acolo sau, poate, își căuta stăpânul.
Și-am încălecat pe-o șa...
Evident, din poveste mult mai este!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.