Una dintre cele mai perverse forme de singurătate

 Foto Getty Images

Una dintre cele mai perverse forme de singurătate este aia care seamănă izbitor cu socializarea. Ești înconjurat de oameni de dimineață până seara, vorbești cu ei, trimiți și primești mesaje și email-uri, scrii lucruri pe platformele de socializare, postezi comentarii, apreciezi și distribui lucruri care îți plac ori doar din obligație sau complezență. Ai o familie, amici cu care te întâlnești ocazional, colegi de muncă, parteneri de afaceri, ești ceea ce se cheamă o persoană cu o viață socială normală.

Cu toate astea, simți uneori/ adesea/ permanent că ești în mijlocul unui deșert, într-o groapă adâncă săpată într-un câmp nemărginit ori pe o bucată de lemn, plutind în largul oceanului. Oricâți oameni ar fi în jurul tău, știi că, de fapt, ești singur și mizerabil. Și dacă ai striga, ar fi degeaba, nu te-ar auzi nimeni. Și dacă te-ar auzi cineva, nu te-ar înțelege. Cine să creadă că o persoană sociabilă ca tine se simte (și chiar este) singură?

Simțim nevoia, imediat ce auzim o notificare, să verificăm despre ce-i vorba, chiar dacă, probabilistic, șansele să fie ceva cu adevărat important sunt mici. Deblocăm telefonul de zeci sau de sute de ori pe zi, de multe ori fără a avea un motiv rațional, ci doar pentru că lucrul ăsta ne-a intrat în reflex. În doar câțiva ani, am reușit să ajungem dependenți total de telefon, internet, rețele sociale. Ne petrecem cea mai mare parte a timpului scrolând obsesiv pe Facebook, vizionând clipuri pe YouTube, scriind mesaje, distribuind tot felul de lucruri, făcându-ne griji pentru reacțiile pe care le vom primi la postări, încărcându-ne cu energie negativă când trebuie să răspundem unor comentarii care ne supără, entuziasmându-ne când opiniile ne sunt validate, dându-ne peste cap să facem parte din comunități virtuale, urmând trenduri, frustrându-ne când nu reușim să ne integrăm în bule în care credem că ar trebui să fim, făcându-ne griji că nu înțelegem atitudini și idei, împărțindu-ne în tabere, luptându-ne în războaie imaginare sau care nu ne reprezintă, dorindu-ne să avem un cuvânt de spus într-o lume în care nimeni nu-și mai ascultă decât propria voce, pedepsind opiniile care nu ne plac, blocându-i pe cei pe care-i considerăm adversari, acceptându-i temporar pe cei considerați aliați, din ce în ce mai divizați, din ce în ce mai singuri într-o interconectare de proporții nemaivăzute, din ce în ce mai nefericiți într-o lume în care a fi altfel decât fericit, validat sau împlinit este echivalentul ratării absolute.

Dacă nu corespunzi imaginii pe care comunitatea o proiectează despre ceea ce ar trebui să fim fiecare dintre noi, ești anulat ca individ. În fiecare zi, mii de tineri (născuți în plin avânt al rețelelor sociale, fără să știe cum e să trăiești altfel) dezvoltă afecțiuni psihice, pentru că nu se simt validați. Pentru că nu poartă hainele, accesoriile și bijuteriile pe care niște fotomodele bine plătite le etalează pe rețelele sociale, cu mesajul clar: dacă nu le ai, nu primești validarea societății. Pentru că nu conduc mașinile despre care influencerii și companiile care-i plătesc spun același lucru: dacă nu ți le permiți, ești în afara jocului. Pentru că nu își permit vacanțele, petrecerile, casele, ceasurile și celelalte lucruri care ne validează, într-un fel sau altul, viețile. Pentru că nu se pot ridica la standardele unei societăți care spune că dacă nu ești într-un anumit fel, trăiești degeaba.

Poate că nu ai fost întotdeauna așa. Au fost vremuri în care te simțeai bine în mijlocul celorlalți, știai că ai conversații reale, în care te simțeai prezent și interesat. Relațiile cu oamenii din jurul tău păreau să fie chiar ceea ce transmiteau că ar fi: legături emoționale, nu doar co-dependențe de cele mai diverse feluri (profesionale, sociale, erotice). Aveai senzația că ești important pentru ceilalți, că ești cu adevărat vizibil, că reprezinți ceva dincolo de aparențele inerente vieții sociale. Nu erai doar un număr, ci o persoană. Nu doar un profil pe o rețea de socializare, ci un om în carne și oase. Nu doar o sumă de preferințe și opinii, ci o ființă complexă, acceptată într-o convenție amplă, care spune că suntem mai mult decât etichete.

La un moment dat, totul a început să se schimbe. Ceea ce cu ani în urmă obișnuia să fie o comunicare nemijlocită cu ceilalți, s-a transformat, aproape în totalitate, într-una intermediată. Am devenit cu toții, de voie sau de nevoie, parte dintr-o lume în care prezența fizică devine din ce în ce mai puțin necesară. Nu mai e nevoie să ne întâlnim pentru a discuta despre ceva, un mesaj sau un apel audio ori video pe WhatsApp rezolvă problema. Din ce în ce mai mulți dintre noi lucrează de acasă ori își doresc să o facă. A avea conturi pe rețelele sociale a devenit un must do. Ne simțim datori să postăm lucruri, oricât de relevante sau irelevante ar fi acelea. Trebuie să fim acolo, altfel ni se spune că nu existăm. Ne lărgim listele cu prieteni virtuali, deși în viața reală, oricare ar mai fi aia, cercul nostru de cunoștințe nu include mai mult de câteva zeci de persoane. Dialogăm constant cu oameni pe care nu-i cunoaștem, neglijându-i pe cei de lângă noi.

Mi-a plăcut să citesc lucrul ăsta: „costul de a ne putea conecta cu orice persoană de pe fața pământului este de a nu putea fi prezenți în totalitate în relațiile cu oamenii din proximitate, cu cei care sunt fizic lângă noi”. Cu cât suntem mai angajați în tot mai multe conexiuni la distanță, ne îndepărtăm de partenerii de viață, de copii, de prieteni. Încet – încet, ne alienăm. Ne transferăm aproape întreaga viață în online, telefonul, tableta și laptopul devin indispensabile, dezvoltăm un puternic sentiment de anxietate dacă se întâmplă să nu ne putem conecta la internet și astfel, la adevărata noastră viață, ne afundăm într-un comportament compulsiv în relație cu gadget-urile din viața noastră.

Și nu doar acei tineri suferă, ci, într-un fel sau altul, cu toții o facem. Suntem bombardați cu stimuli, suntem îndemnați să trăim mai sănătos (niciodată nu trăiești prea sănătos), să arătăm mai bine (niciodată nu arăți prea bine), să călătorim în locuri superbe (niciodată nu călătorim prea mult), să cumpărăm lucruri mai frumoase (niciodată nu avem destule). Niciodată nu suntem suficient de buni pentru ceea ce se așteaptă de la noi. Iar atunci, devenim mai singuri și mai nefericiți.

Suntem într-o permanentă detentă către o minge pe care societatea în care încercăm cu disperare să ne integrăm o ridică din ce în ce mai sus. Suntem, de fiecare dată, atât de aproape. Încă puțin și reușim. Încă o mie de euro și ne vom putea permite vacanța aia care ne apare obsesiv în feed, de când am făcut imprudența să dăm clic pe ea. Încă 20 de mii de euro și vom putea cumpăra mașina aia frumoasă, cu care suntem targetați de când am dorit să aflăm mai multe despre dotările ei spectaculoase. Încă 10 ani de muncă și vom putea cumpăra casa pe care am visat-o și despre care alți oameni pe care credem că-i cunoaștem spun că-i cel mai potrivit lucru pentru o validare deplină. Dacă ne străduim suficient, avem o șansă bună să intrăm în rândul lumii. Iar apoi, se vor schimba din nou regulile, standardele vor crește, iar mingea va plana la doar câțiva milimetri deasupra capetelor noastre.

Iar în tot timpul ăsta, suntem singuri. În loc să stăm cu ai noștri, să ne privim în ochi, să ne ascultăm poveștile banale de peste zi, să fim atenți unii la ceilalți, stăm cu ochii în telefoane și tablete. Notificare. Lăsăm lingura în farfurie și deblocăm repede telefonul. Nimic important, doar un email cu un voucher de 20 de lei la cumpărături de peste 150 de lei, dar putea fi ceva urgent. Notificare. Ne desfacem din îmbrățișarea iubitei, pentru că murim să vedem despre ce e vorba. Nimic important, o reacție la o postare de acum două zile. Notificare. Îl lăsăm pe prietenul cu care nu ne-am văzut de trei luni să vorbească singur câteva secunde, pentru că ar putea fi vreun mesaj relevant. Nimic important, doar o glumă trimisă pe unul dintre cele 7 grupuri de WhatsApp. Ne neglijăm constant membrii familiei și prietenii din viața reală, doar pentru că putem fi în contact cu întreaga lume. Vrem totul dintr-o dată și pierdem puținul (dar semnificativ) pe care-l avem. Ne luăm telefoanele după noi în pat, le butonăm în loc să discutăm cu partenerii de viață, în loc să facem dragoste sau, pur și simplu, în loc să ne gândim un pic la viețile noastre.

O treime dintre americani declară că ar prefera să stea un an fără sex decât să renunțe, pentru aceeași perioadă de timp, la telefon. Mă întreb ce procent ar ieși dacă s-ar face studiul ăsta și în Europa ori, dacă vreți, în România. Nu prea departe, sunt sigur. Atât de mult ne-am înstrăinat unii de ceilalți. Atât de dependenți suntem de niște obiecte care ar trebui să ne apropie, să ne deschidă căi nemaivăzute către cunoaștere și evoluție. Am ales, în schimb, să le lăsăm pe ele să gândească pentru noi, să ne așeze în faguri, să ne transforme în etichete, să ne decidă felul de a fi într-o lume în care validarea e totul. (Și) de aceea ne simțim singuri, deși suntem înconjurați de oameni mai mult ca niciodată.

Din când în când, îmi închid telefonul. Am zile întregi când nu intru pe laptop. De-abia când apăs butonul de turn-off, când notificările se opresc, când nu mai aștept nimic, când se face în sfârșit liniște, îmi aduc aminte cine sunt cu adevărat. Mă gândesc la oamenii cu care aș putea să beau o cafea, la cei care există și după ce încetez să mai fiu conectat la lumea care m-a acaparat de prea multă vreme. De fiecare dată, mi se pare incredibil cât de puțini sunt, de fapt, aceia pentru care exist în viața reală. Cei care mă văd ca pe o ființă umană care merită iubită și apreciată dincolo de ceea ce scrie, dincolo de ceea ce posedă, dincolo de ceea ar putea să fie, dar nu este. De-abia atunci, în acele momente (prea rare) încetez să mai fiu singur. Dintr-o dată, deșertul devine o plajă plină de viață, gaura din mijlocul câmpiei se transformă într-o față de masă pentru picnic, în carouri albe și roșii, așternută într-o poiană, iar bucata de lemn plutind în derivă în mijlocul oceanului, doar o bărcuță din hârtie făcându-și loc printre pietre, pe un râu de munte.

În loc de epilog

Ce ironie perversă: să scrii despre singurătea indusă de rețelele de socializare tocmai pe Facebook, în pat cu „dușmanul"...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp