De ce (nu) muncesc tinerii din ziua de azi. Managerii de modă veche greșesc de la primul cuvânt: „trebuie”

(Foto: Guliver/Getty Images)

A circulat acum câteva săptămâni pe Facebook un reportaj despre Simon Maurer, un dezvoltator imobiliar din Brașov. În fiecare dimineață la el la firmă se adună, la aceeași oră, toți angajații, se discută prioritățile zilei, se uită unul la altul, se umplu de energie. Se zice și o mică rugăciune, dar nu asta e important în ce am văzut eu acolo, ar fi la fel și fără. Din ce am văzut în acel reportaj, pe care l-am urmărit în totalitate, Simon părea serios, dar nu scorțos, dornic de a face lucrurile de calitate și firma-i merge bine.

Motivul pentru care m-am uitat la acest reportaj este că am simțit, de la prima secundă până la ultima, că este despre un loc care este exact opusul a ceea ce aș vrea eu să fie locul meu de muncă, dacă aș vrea un „loc de muncă” (până și expresia mi-e așa de străină).

În fiecare zi în România, patroni sau manageri, în general mai în vârstă, bine intenționați (doar despre ei discutăm în acest articol), sunt mirați, șocați, dezamăgiți de lipsa de dorință de a munci a unora dintre angajații lor, deși ei le oferă condiții de a performa. Nu se mai muncește ca altă dată. Tinerii din ziua de azi. De ce nu vor? Vorbele încep să circule.

În acest text voi analiza diferențele dintre generații în ceea ce privește raportul lor cu munca. Nu discut despre condiții macroeconomice, despre șomaj, despre cerere și ofertă. Comparat mere cu mere, cam în aceleași condiții, cam în același context, cum și în ce fel se uită tinerii diferit la muncă azi față de cum se uitau părinții lor acum 20 de ani?

Mă folosesc de experiența mea de manager în IT, care am angajat și am fost responsabil de a pune la un loc munca a sute de oameni, și de experiența de consultanță de management din ultimii ani. Am contact direct constant și e parte din obiectul muncii mele să înțeleg ce-i motivează pe oameni, cum, în ce fel, ce merge și ce nu.

De la început

Urăsc cuvântul „trebuie”. Am avut de-a lungul carierei mele câțiva șefi care au încercat să mă motiveze că „trebuie”. Nu că trebuie tehnic, inginerește, că trebuie să faci A înainte de B, sau că trebuie să faci aia ca să eviți efectul ăla, ci un fel de „trebuie” așa venit de undeva, ca expectanță socială. „Trebuie să arătăm că vrem”. „Trebuie să ne mobilizăm și să ne demonstrăm nouă înșine că putem”. Îi respectam ca oameni și pentru ce încercau să facă, așa că mă uitam în ochii lor când ziceau astea, în liniște, dar vorbele lor erau ca praful, le lua vântul înainte de ajunge la mine. Nu am stat niciodată mult în locuri și pe lângă oameni care folosesc „trebuie” în felul ăsta, am asociat asta cu stagnarea și cu mediocritatea. Când îți zici că trebuie și nu știi de ce, ești doar o piesă dintr-un puzzle, și cine vrea doar o piesă dintr-un puzzle?

Relația mea personală cu „trebuie” e relevantă pentru generația mea și cu atât mai mult pentru cei de după mine. Generația Y, millennials, cei născuți după 1980, sunt numiți și generația „why?”, generația „de ce?”. Vor să înțeleagă „de ce”-ul în tot ceea ce fac. De ce facem asta și nu cealaltă? De ce așa și nu altfel? De ce acum și nu mai târziu? Pentru că am zis eu, pentru că știu eu cum e mai bine, pentru că-s șeful, pentru că trebuie, nu e un răspuns valid.

Sensul muncii trebuie descoperit în fiecare zi

Faptul că un astfel de tânăr vine să muncească într-o firmă nu înseamnă că el oferă un cec în alb firmei și automat orice proiect sau inițiativă din firmă este luată în serios și acceptată ca fiind relevantă și de dorit. Un millenial intră într-o firmă cum intru eu în piață. Sunt acolo, intenția e clară, da, aș cumpăra ceva. Dar ce, și de ce? Care e proiectul unde aș vrea să fiu? Făcând ce? Sigur, tânărul nostru nu se așteaptă să stea degeaba și să fie plătit, dar se așteaptă ca managerii și proiectele să-l atragă, să-i zică ce vor ele să facă, de ce, uite de ce ar fi frumos să fii în echipa X, pentru că facem ceva important și interesant. Tânărul nostru se așteaptă să fie motivat și atras, la început, și zi de zi.

Un manager de stil vechi crede că el cumpără muncă, pentru că el plătește salariul. Un astfel de angajat vrea ca munca să îi fie vândută. Așadar, când vrei să atragi și să motivezi talentele noii generații, nu cumperi muncă, ci vinzi muncă. O vinzi ca pe un produs, îi explici de ce e importantă, ce ar putea face el acolo, ce impact ar avea, cum se va simți bine făcând ce ai tu de făcut.

Activitatea e importantă, munca nu înseamnă nimic

Eu nu pot sta pe loc, oricând îmi găsesc ceva de făcut. Vreau să învăț lucruri noi, vreau să rezolv probleme importante, vreau să am impact, vreau să experimentez. Lucrurile acestea sunt foarte importante pentru mine. Munca pe de altă parte, în definiția ei de sarcină, de activitate organizată, care începe și se termină la anumite ore, în anume locuri, ea în sine nu înseamnă nimic pentru mine. A, sigur, dacă promit ceva fac și mă adaptez, dar biroul, programul de lucru, procedura, formalismul, sunt de multe ori obstacole în calea unei activități cu sens. 

Pentru un millenial, a-i zice că ceva e important pentru că ține de serviciu, sau că e important că a spus șeful, sau că a spus CEO-ul, sau că e o direcție strategică a firmei, nu înseamnă în sine nimic. Ei nu au „sanctitatea” conceptului de muncă. Ei doresc să facă activități care înseamnă ceva pentru ei, care-i fac să se simtă bine, care-i țin în priză, care au sens, care produc rezultate, dar activitățile astea sunt una, și munca sau serviciul așa cum l-ar înțelege managerul de veche generație sunt două lucruri complet diferite.

Nu vreau să am răbdare

Unul dintre cele mai plictisitoare discursuri pe care un millenial le poate auzi este discursul unui anume fel de „capitalist de rit vechi” cum îi numesc eu, care pune mare preț pe sacrificiu, răbdare, modestie, un fel de evoluție așa molcomă fără a cere nimic, stai și crești încet ca o plantă și cumva, cândva, recompensele vor veni și asupra ta de la sine.

Nimeni nu vrea asta, acesta este un scenariu de eșec. Vrem să gândim exponențial, vrem să schimbăm lucrurile des, vrem să facem acum, vrem să creștem rapid, vrem să schimbăm lumea din jurul nostru. Nu-și face nimeni planuri profesionale pe 20 de ani.

Mama a muncit o viață la vreo două trei fabrici, făcând decenii zi de zi același lucru, până a ieșit la pensie. Nu cred că s-a dus vreo zi la muncă vrând să schimbe ceva în modul de lucru, sau să vină cu o propunere de produs nou la director, sau să se reinventeze profesional. Nu erau vremurile, nu e vina ei, ea a făcut ce se făcea și ne-a crescut pe noi. O iubesc, dar dacă asta ar însemna „munca” pentru mine, ar fi un coșmar. Sigur, aș supraviețui, dar asta ar fi, supraviețuire, aș vrea să stau cât mai puțin la muncă și să muncesc cât mai puțin.

Loialitatea de brand și relația omului cu firma

În trecut, firma era privită ca un cort mare în care intrai și deveneai parte din acel colectiv. Erai al cortului. Intrai în cortul „X”, erai „de la X” și cam atât. Astăzi lucrurile ar trebuie privite mai degrabă ca un fel de colaborare. Lucrez cu firma X, văd cât avem ce face împreună. Prea puțină lume se mai consideră ca „fiind” X. Lucrează „cu” X. Cât o fi interesant și util pentru ambele părți super, când nu, nu, nu-i mare lucru, ne vedem fiecare de drumul nostru. Nu e o căsătorie, nu trebuie să plângem când se termină, mergem mai departe. În IT cel puțin, din ce în ce mai mulți developeri, dintre cei seniori, își dezvoltă o identitate și un brand personal în afara firmei la care lucrează acum, prin contribuțiile lor în comunitățile profesionale, în publicațiile de specialitate etc. Ioana este Ioana, știe și face aia, se întâmplă să lucreze acum la firma X și-i place, dar nu asta o definește. Dacă mâine lucrează la Y, sau începe să facă consultanță, sau freelancing, ea e tot Ioana, mare lucru nu s-a schimbat.

Sunt opțiuni și e minunat

Multă lume din generațiile mai vechi își aduce aminte de „foamea” de pe vremea lor, cum au stat ei și au studiat nopți întregi din cărți vechi, cum făceau naveta zilnic, cum nu ieșeau în oraș că nu aveau timp și nici bani de o singură bere, cum s-au bucurat ei când au avut primul job și ce greu era comparat cu ce se găsește acum, și cât de mult au muncit ei ca să ajungă unde au ajuns. Și tinerii ăștia din ziua de azi, la ei unde e foamea?

Puține lucruri mă dezamăgesc mai mult ca această atitudine. Scopul unei țări e să iasă din logica asta de societate industrială timpurie a supraviețuirii. Faptul că avem câțiva tineri (mult prea puțini din păcate) care-și permit să aștepte puțin înainte de a zice da, să cântărească mai multe opțiuni, e un lucru pozitiv și de dorit. În mod ideal, cu toții ar trebui să fim în situația asta.

Un manager care se plânge că angajații lui au opțiuni și că nu-i oferă automat lui loialitate și dedicație e un manager care nu și-a dat încă seama ce are de făcut. De asta se cheamă motivare, pentru că lucrezi cu oameni care au de ales dacă vor să fie acolo sau nu, nu cu prizonieri. Și eu am stat și am așteptat seri întregi, într-a 9-a, după ore, în fața laboratoarelor de informatică și mă rugam de profa de info să mă lase la calculatoare să învăț, că nu aveam bani să am unul acasă. Și eu am locuit o săptămână în laboratorul ăla dormind pe scaune, fără să trec pe acasă, mâncând biscuiți pentru că eu și alți câțiva colegi eram „departamentul de IT” din spatele olimpiadei naționale de matematică organizată la liceu la noi. Și da, știu că așa erau vremurile și știu că am învățat multe din asta, dar în niciun caz nu am ajuns să consider asta o situația normală și cumva să-mi pară rău că tinerii din ziua de azi nu mai trebuie să treacă prin același lucru. Ar fi absurd.

În concluzie,

Oamenii vor să-și trăiască viața, nu vor să muncească. Oamenii muncesc că au nevoie de bani ca să trăiască. Dacă vrei ca să o facă pentru ceva mai mult de atât, să o facă cu suflet, atunci trebuie să aibă de ce, pentru ce, să fie interesant, să fie motivant, să fie respectați, să fie atrași și să fie primiți în echipă cu brațele deschise.

Oamenii vor să fie buni la meseria lor. Dă-le ocazia să își perfecționeze skill-urile, nu-i pune doar la munci repetitive și plictisitoare doar pentru că-s începători și așa ai făcut și tu când aveai vârsta lor. Nimănui nu-i pasă ce ai făcut tu când aveai vârsta lor.

Oamenii vor să aibă un impact, să facă ceva ce contează. Pentru millenials, munca nu e separată de valorilor lor. Ei vor să facă lucruri în care cred la muncă. Dă-le un scop. Un scop concret, onest, de la om la om, nu powerpoint-uri umplute cu platitudini corporatiste.

Oamenii vor autonomie, să le dai libertatea să-și facă treaba, nu sta peste umărul lor. Vor acum, vor să schimbe, nimeni nu stă să-ți facă ție ucenicie trei ani repetând aceleași banalități pentru că așa crezi tu că se face.

Să nu fiu înțeles greșit, în niciun caz nu idealizez noua generația de millenials de oraș, generația post industrială.

În forma lor superficială, mulți sunt niște ego-uri în formă de gogoși umflate cu TED-uri și speech-uri motivaționale de pe Youtube care nu știu să facă nimic concret și se desumflă la primul contact cu realitatea. Nu zic să tolerezi asta, dă-i afară dacă-i așa, zi-le direct.

În forma lor bună însă, sunt niște oameni mult mai conectați și mai maturi emoțional decât eram noi la vârsta lor, mult mai capabili să se descurce în contexte organizaționale complexe, mai dornici de inovare, mai tupeiști în sensul bun al cuvântului, cu o gândire globală și pregătiți să facă niște lucruri la care tu nu te-ai fi gândit niciodată. Da, au multe de învățat, nici ei nu știu cât, și zi-le asta, cere-le mai mult, dar fă-o de la om la om, nu-i lua cu sanctitatea muncii că o se uite la tine, dar în mintea lor o să aibă flashback-uri cu diriginta cu părul mov din clasa a 7-a. Și o să-i pierzi. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp