Vorbim la telefon o jumătate de oră lucruri ce se pot tranșa în cinci minute și mâncăm un sandwich în doar trei. O discuție despre priorități

Foto: Guliver/Getty Images

De ce ne plac filmele de acțiune în care episoadele de viață se derulează mai repede decât ritmul în care le trăim? Pentru că dinamica lor răspunde mult mai bine dorinței noastre de „mai altfel decât în realitate”, mai spectaculos, mai nutritiv pentru a noastră imaginație deseori „căzută” în hibernare. De ce preferăm să ne găsim o astfel de satisfacție, să ne repliem în noi înșine înafara ritmului în care trăim, să ne ștergem contururile si limitările?

V-ați gândit vreodată că aeroporturile ar putea fi viaducte între două locuri geografice unde suntem ceruți profesional și personal, unde identitatea voastră se cunoaște? Acum sunt într-un astfel de viaduct și sunt invizibilă; aici nu mă cunoaște nimeni. Mă așez pe scaun și greutatea-mi distribuită se concentrează și mă trage-n jos. O oboseală vidantă se instalează în gândurile și grijile care mă părăsesc treptat și-mi rămâne numai plăcerea trupului greu abandonat scaunului. 

Într-un astfel de moment, nu-mi pasă de cei din jur, nu-mi pasă de ordinea lumii și nici de mersul ei, sunt invizibilă, iar antenele mele către lumea exterioară intră în „stand by”. Este o oboseală creativă, care mă face să mă stabilesc în interiorul meu, să fiu eu însămi și să pot gândi liber, hotărât și greu, mai ales atunci când sunt invizibilă pentru ceilalți. Îmi dau seama că în această inferență mentală creativă, mă odihnesc. Și când mintea-mi ajunge în hibernarea ei asemenea ecranului panoramic de un negru intens, imaginea colorată și luminoasă a florăriei de la intersecția străzii Maicii Domnului cu bulevardul Lacul Tei, deschise în noapte, o trezește. Sufletul îmi cere să se odihnească în această imagine, să văd coșurile de flori înghesuite într-un curcubeu pestrițat de culori, în lumina puternică a gheretei, farul mereu aprins al intersecției în noapte. 

Încep să parcurg cu gândul, toate colțurile de străzi unde văzusem țigănci cu coșuri și găleți de flori, o nostalgie a timpurilor de altădată; mă fascinau și în admirația fără vreo șoaptă a florilor, de cele mai multe ori, mă alegeam cu un buchet aparent proaspăt și strălucitor, frumos aranjat cu florile strânse în mijloc de multe frunze de ferigi. Când îl deschideam, acasă, florile erau pe jumătate uscate. Florile din amintiri nu au miros, dar mă strădui să resimt mirosul asfaltului răcorit de apa din găleți, în dogoarea unei zile de vară…

Nu reușesc, simt cum revin la realitate cu greutate ca-n filmul „Undeva, cândva” („Somewhere in Time”) când Christopher Reeve, în personajul principal, iese dintr-un tunel al timpului, epuizat de experiența-i incredibilă. Capul mi se atinge de ceva, în spatele scaunului și un glas din apropiere se aude “Lolek, ce faci, nu ai voie să te urci pe scaun, ai să cazi, hai vino aici să-ti arat avioanele mai de-aproape, hai Lolek!“. Un bondoc de băiețel ședea în picioare pe scaunul spate-n spate cu al meu. Îl chema Lolek, un nume cu o rezonantă de personaj de desen animat “made in Czech Republic” de prin anii ’80, personaje dragi copiilor acelor vremuri. Numele reprezintă și ele, într-un fel, balize ale trecerii timpului, la auzul lor un întreg univers se revarsă din matca amintirilor: casele și vestimentațiile purtătorilor de nume, gesturile și ticurile lor, felul de-a vorbi, parfumul și decorurile acelor vieți. Același nume “strigat” în prezent, nu declanșează nimic, prezentul introduce viețile în malaxorul pragmatismului “pe repede înainte”. Memoria care decantează personalitățile nu-și găsește loc în malaxor.

În letargia scaunului din fața porții de îmbarcare, retrăiesc timpul cu altă cadență, mai dilatat și mai profund, simt cum mă alimentez mintal, cum rezervele de creativitate cresc, ca apoi să se consume în trăirea provocatoare și deseori, prea grăbită, a prezentului. Prezentul, mmda și el, cu provocările lui. La un curs de managementul timpului, un trainer, cu experiență îndelungată internațională, ne povestea despre suprasolicitarea profesională, despre ritmul mult mai alert al vieții contemporane și mesajul lui era că toate solicitările adresate nouă, oricât de multe ar fi ele, pot fi soluționate. În valul inerției sociale “de a fi în rând cu lumea”, deseori adoptăm un ritm prea trepidant, și uităm că la noi este cutia de viteze să-l încetinim și să ne oferim un moment „de respiro”. Vorbim la telefon juma’ de oră lucruri ce se pot tranșa în cinci minute și mâncam un sandwich în doar trei, alergând între două autobuze; este vorba de alegerea priorității într-o marjă de capacitate de rezistență fizică și intelectuală. Adaptabilitatea, ea ne ajută să supraviețuim și să ne construim un al nostru personal “joie de vivre”.

Cum momentul îmbarcării se apropie, deschid ochii. Fanta de lumină a după-amiezii de noiembrie răspândește o atmosferă înșelătoare, de apus de vară târzie. Soarele are încă o radianță puternică în aceea lumină caldă, prevestitoare de sfârșit de zi. Sunt în aeroportul din Malta-Luqa și încă percep aerul britanic ex-colonial. Memoria este filtrul care face ca orice întâmplare dospită de timp să capete o tentă de frumos, prin urmare cele cu adevărat frumoase ni le aducem aminte într-un frumos și mai vivace. Oare cum mi se va părea peste un număr de ani imaginea recepționerului de la hotel, într-o atitudine britanică exemplară, “îmblânzită” ușor de originea sa malteză? La părăsirea hotelului, mă întrebase, cu aceea engleză insulară, cu accent italian, dacă fusesem mulțumită de servicii. Mi se dăduse o cameră care prin culorile ei odihnitoare anihila orice grijă a cotidianului. Impresionantă, cu o vedere largă la golful Sliema, ocazie rară de a evada din iureșul prezentului preț de trei zile, ca-n povești. Mi-am luat “la revedere” cu zâmbetul pe buze, bifând “excellent” la toate punctele de pe chestionarul de client.

Se anunță clar și prea răsunător îmbarcarea. Mă gândesc la o electrocardiogramă în reluare. Din linia aproape orizontală acul va urca panta unui vârf. Acuma mă voi ridica, voi sta puțin la rând, voi zâmbi și mi se va controla cartea de-mbarcare. Apoi, fără prea mare înghesuială, îmi voi ocupa locul de la fereastră. Acul va coborî panta descendentă, închizând vârful de electrocardiogramă, apoi, ascultător, își va urma orizontala bruiată. Eu îmi voi continua invizibilitatea și odihna până la destinație.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp