Foto Guliver/Getty Images
Cel mai convențional mod de a împărți oameni în „capabili” și „incapabili” este examenul. Cei care promovează se califică, merg mai departe, către noi examene ale vieții. Cei care pică examenul sunt condamnați să-l repete, până la promovarea lui. După câteva eșecuri repetate, unii candidați renunță definitiv, acceptând că domeniul respectiv „nu este pentru ei”. Dar, există și unii temerari, care se remarcă prin perseverență, mai ales la examenele auto. Unii și-au încercat cu consecvență șansele, de peste o sută de ori la acest examen, și totuși, fără să reușească să dobândeasca mult-râvnitul permis de conducere.
Foto Guliver/Getty Images
Suntem educați să înțelegem că examenele sunt niște experiențe foarte relevante pentru carierele noastre și pentru dezvoltarea noastră. Ele ar trebui să fie niște repere foarte obiective, minuțios stabilite de către stat sau de alte instituții foarte credibile, care să reflecte competența noastră, în domeniile la care am fost instruiți și evaluați. Examenele generează note, apoi medii, ierarhizări, diplome, iar mai târziu grade, sporuri sau alte beneficii. Presiunea psihică pe care o simțim înaintea examenelor vorbește singură despre importanța pe care o alocăm acestor experiențe. Din păcate, din experiența mea, puține examene la care am participat sau despre care am aflat au fost cu adevărat relevante. În majoritatea cazurilor, ori evaluările nu erau obiective, ori materia era prea ușoară, ori prea grea, ori se putea copia, ori pur și simplu examenul era „la mișto”.
La mișto mi s-au părut, de exemplu, examenul din anul II, la programare (COBOL), unde ni s-a solicitat să scriem doar primele două strofe ale imnului național. Profesorul a explicat că nu are rost să pretindem că știm să programăm în COBOL dacă nu știm lucruri elementare, cum ar fi versurile poeziei Deșteaptă-te române. Pe vremea aia l-am admirat pe profesor pentru emancipare, însă acum consider că s-a purtat ca un fundamentalist dogmatic. Câteva alte experiențe, trăite sau auzite, mi-au confirmat, în timp, lipsa de seriozitate cu care au fost tratate examenele, atât de către examinatori, cât și de către examinați.
Când am intrat la ASE am aflat și eu două legende urbane care circulau printre studenți. Una era despre un student, venit la un examen oral, îmbrăcat în vânător, cu pantaloni scurți și pușcă de plastic. Profesorul l-a întrebat, nelămurit, ce e cu el îmbrăcat așa, iar el a răspuns: „Dom’ profesor, vă spun sincer, am venit și eu să împușc un cinci”. Profesorul s-a amuzat și i-a dat 5-ul dorit, fără să-l mai asculte. Auzind povestea pe culoar, un alt coleg a solicitat împrumutarea costumului, pentru un rezultat similar. Credea și el povestea cu ulciorul. Însă, de cum a intrat în sală, profesorul l-a atenționat pe noul vânător: „știu de ce ai venit, însă tocmai s-a încheiat sezonul!”.
A doua, e despre un alt examen oral, la Cibernetică. În formula pe care studentul se chinuia să o reproducă pe tablă, el încurca mereu ε (epsilon) cu σ (sigma). Profesorul l-a atenționat de 2-3 ori, însă răspunsul studentului a fost mereu același „aveți dreptate, nu am vrut să scriu sigma, așa îl fac eu pe epsilon”. La final, a mai comis-o o dată, și a explicat la fel: „așa îl fac eu pe epsilon”. Profesorul i-a întins carnetul, cu indulgență: „Bine, nu meriți, dar îți voi da un 5!”. Însă, în carnet, studentul a observat trecută nota 3. S-a întors mirat către profesorul care i-a ridicat din umeri: „Așa îl fac eu pe 5!”
Povestite ca fabule, pentru destindere, înaintea examenelor, aceste legende studențești pot fi înflorite. Totuși, știu și povești autentice, la fel de savuroase.
Prima poveste reală despre examene am aflat-o cu mult înainte de a înțelge cum funcționează lumea. În anii '70, fotbalist fiind la un club din provincie, taică-meu a vrut să se înscrie la Facultatea de Educație Fizică din oraș, așa cum era obișnuința, printre sportivii cu pretenții. Totuși, „înscrierea” nu era doar o formalitate, iar taică-meu trebuia să promoveze un examen de admitere, pentru care nu prea era pregătit. Pe atunci, ca și acum, funcționau „pilele”, iar tânărului candidat nu i-a fost greu să-și găsească „o pilă” care să-l ajute „să rezolve” problema examenului și a carierei ulterioare de profesor. Prin urmare, examinatorul a fost identificat și instruit: el trebuia să-l tolereze pe protejatul clubului de fotbal, respectiv să închidă ochii la activitatea lui, pe durata examenului. „Pila” tatălui meu precizase clar: „Scoți cărțile pe masă și copiezi. Supraveghetorul te va lăsa în pace. Spune-i că tu ești Ayala”.
Ayala era un fotbalist mexican contemporan, celebru pentru faptul că purta părul lung. Comparația cu Ayala l-a flatat mereu pe taică-meu.
Zis și făcut, examenul începe, iar taică-meu scoate cărțile pe masă, căutând de zor capitolele solicitate de subiectele de pe tablă. Când ridică capul din cărți, supraveghetoarea era lângă el și îl privea uimită:
- Ce faci aici, nesimțitule?
- Pssst. Eu sunt Ayala.
- Cine ești?
- Ayala.
Supraveghetoarea era și mai uimită. Aparent, nu știa o iotă despre fotbal. De fapt, nu știa o iotă nici despre privilegiile vreunui candiat sau despre vreun eventual aranjament. Și o intriga teribil, mai ales complicitatea pe care o sugera candidatul. Ea era doar o profesoară, frustrată pentru că fusese chemată de acasă, ca înlocuitoare a colegului ei, care avusese o situație și nu mai putuse ajunge la examen. Colegul ei era cel care știa de combinație și de Ayala.
- Poți să fii și Dumnezeu, dacă te-am prins copiind ai zburat. Auzi tu, ce nesimțit, să copieze cu cărțile pe masă. Ieși afară imediat, impertinentule!
Înțeleg că a fost un moment umilitor pentru aspirantul Ayala. Pe care însă l-a depășit destul de repede. În anul următor, nu au mai apărut neprevăzute, așadar, tot cu cărțile pe masă, el a reușit să promoveze examenul, devenind ulterior un profesor respectat și apreciat de toată lumea.
O altă poveste se referă la un examen pentru obținerea permisului de navigație, de acum vreo 5 ani. Un prieten, pasionat de bărci și veliere, navigator de mic copil, a decis să între în legalitate și să-și obțină permisul respectiv. A plătit pentru niște cursuri, ca un fel de școală de șoferi pe apă, însă sesiunile se desfășurau tocmai pe litoral, așadar nu prea a participat la ele. Deși știa să navigheze foarte bine, nu tocise deloc și ajunsese să se teamă că ar putea să nu treacă examenul teoretic. Atunci a vorbit și el „cu cineva” pentru aranjarea examenului. Costul nu era mare, rezultatul era sigur, garantat chiar de evaluator, așadar prietenul meu, care nu voia să riște, a acceptat deal-ul. I s-a spus că nu e cazul să scrie nimic la examen, să nu bifeze nicio variantă, a niciunui subiect, să dea doar hârtia albă, semnată. Bifele corecte urmau să fie puse, ulterior, de evaluatorul corupt, pentru a putea justifica acuratețea notelor acordate.
Prietenul meu mi-a relatat că sala de examen era plină, iar lui i-a fost jenă să iasă din examen, după doar două minute, chiar dacă nu intenționa să scrie nimic. Și-a propus să stea un sfert de oră, măcar, de rușine față de ceilalți candidați. A citit întrebările, a mai stat un pic degeaba, s-a mai uitat prin sală. A remarcat că nici tipul de lângă el nu bifase niciun răspuns. Apoi, a fost surprins să observe că, de fapt, niciunul dintre candidați nu scria nimic. Unii dintre cei din sală s-au privit întrebători un timp, apoi cei care s-au prins de situație au început să chicotească. Totul s-a încheiat în hohote de râs, pentru mascarada desfășurată, iar candidații și-au depus lucrările albe. Promovarea a fost de 100%.
Ultima istorisire despre examene privește o gașcă de prieteni de-ai mei, care urmau să-și dea licența, la facultatea de Automatică, la sfârșitul anilor '90. Fiind vorba despre niște băieți foarte isteți, dar cărora nu prea le ardea să tocească materia, au avut nevoie de o sclipire genială de creativitate, care le-a rezolvat ușor problema. Ei au plecat de la o premisă logică: Grilele de examen pe care le aducea și le împărțea profesorul erau identice (conțineau aceleași teste-grilă). Însă profesorul nu le printa pe toate, ci printa probabil una singură. Prin urmare, ele erau multiplicate undeva. Dar unde? Întrebarea nu s-a dovedit atât de complicată, în Politehnică existând doar vreo 3-4 centre de copiere, unde ar fi fost previzibil că profesorul să facă copiile. Cu câteva zile înainte de examen, prietenii mei au făcut turul centrelor de copiere, lăsând vorba că sunt interesați de orice copii va solicita Domnul Profesor. Au promis bineînțeles și o recompensă consistentă, pentru motivarea operatorilor de la copiatoare, iar minunea s-a întâmplat.
Cu câteva ore înainte de examen, atunci când chiar nu se mai așteptau, a sunat telefonul. Operatorul care făcuse copiile Profesorului, le păstrase colegilor mei, o copie suplimentară. Toți tocilarii seriei au fost convocați de urgență pentru o rezolvare rapidă, în cooperare, a tuturor subiectelor din test. La ora examenului, toți candidații știau ordinea răspusurilor corecte, înaintea primirii foilor cu subiecte. Toată grupa a obținut nota 10 la examenul de licență.
Ca peste tot în lume, și societatea noastră s-a străduit să-și promoveze cei mai competenți oameni, în cele mai importante și mai râvnite funcții. Pentru a deține funcțiile respective, cei propuși își demonstrau competența cu hârtii, obținute în urma examenelor. Bineînteles, nu toate hârtiile au fost obținute fraudulos. Dar, uitându-ne în jur, este evident pentru toată lumea că examenele pe care le-au dat managerii noștri de țară, de instituții, de direcții, și de filiale nu au fost relevante. Cei mai mulți administratori de resurse au ajuns în pozițiile respective promovând examene, însă promovarea acestora nu le confirmă calitățile profesionale necesare. E adevărat, s-a și plagiat mult, însă cele câteva diplome plagiate de politicieni, despre care presa a scris, sunt doar vârful icebergului: incompetența generalizată, pe care o observăm în jur, este un rezultat al neconcludenței rezultatelor examenelor pe care noi, cu toții, le-am susținut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În cazul de față, domeniul formării și instruirii populației prin formele de învățământ instituționalizat, inadecvarea este vizibilă în cotidian.
Pentru ocuparea unui post în sistemul public este o cerință obligatorie să deții un certificat de studii de un anumit nivel, mai mult sau mai puțin corespunzător specificului postului. În mediul privat certificatul de studii poate să nu aibă nici legătură cu specificul postului, așa că un individ cu certificat de studii inginerești poate fi angajat fără nici o problemă într-un post de consultant juridic de exemplu. În plus salarizarea este strâns legată de nivelul certificatului de studii și nicidecum de competențele și performanțele dovedite de către deținătorul certificatului. Dacă adăugăm aici faptul devenit realitate de necontestat că funcțiile de demnitate publică obținute prin vot au devenit „profesii” în urma cărora obții și suplimente substanțiale la pensie ne apropiem de o imagine mai apropiată de realitate în ceea ce privește inconsistența și inadecvarea sistemului de norme formale care dorește să reglementeze sistemul de învățământ.
Principala problemă din domeniul învățământului o reprezintă inexistența unui sistem de norme formale care să stabilească o legătură tare de tip „check balance” între instituțiile de învățământ și beneficiarii produsului acestora, în special între universități și mediul de afaceri, dar și între nivelul liceal și universități și între nivelul liceal tehnologic și mediul de afaceri.
Toate acestea fac posibile frauda și impostura în interiorul sistemului de învățământ, iar lipsa reglementării de tip „check balance” face din sistemul de norme formale existent o formă fără fond.
La polul opus, există examenele cu adevărat grele dar cinstite: primești de rezolvat probleme, în timpul examenului poți consulta suportul de curs sau poți ruga examinatorul să scrie pe tablă formulele. Așa era pe vremea mea examenul de Rezistența Materialelor. În fond, când lucrezi în viața reală nu rezolvi probleme din memorie, cea mai importantă abilitate w să ști ce documentație să consulți.
Să fie pentru că în programele lor nu apar ERORI, cum apare în ale noastre? Da, e rori, adică greşeli. În programele oficiale.
Care e dovada ca materia noastra NU e gandita pe praguri de maturizare cognitiva? Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca examenele mentionate in articol erau de facultate sau de permis de condus/navigat.
Singura întrebare din testul-grila la care am greșit răspunsul a fost aceasta:
"În care dintre situațiile de mai jos instructorul auto NU este obligat să poarte centura de siguranță?"
Bineînțeles, examenul nu era pt obținerea atestatului de instructor auto.
Și exemple ar mai fi cu duiumul, asta doar s-a întîmplat să fie prezentă în chestionarul meu.
Poate reușiți dvs să explicați de ce un simplu conducător auto ar trebui să știe cînd îi este permis unui instructor auto să nu poarte centura...