Foto: Basilica.ro
În acea duminică m-am trezit cu noaptea în cap. Am scris vreo câteva ore, apoi am ieșit în curte să fac câțiva pași pe sub umbra răcoroasă a nucului din curte. Soarele era fierbinte. Aerul uscat m-a izbit la ieșirea în prag și ardea intrând în plămâni. M-am grăbit spre nuc. Sub el era un rai de răcoare.
O vară de secetă... Dincolo de umbra nucului trandafirii și alte flori plângeau de dor de apă. Florile erau chircite și sărace în petale, unii boboci au murit înainte de a fi flori și frunzele sunt leșinate în soare. Le privesc pe toate și mă rog lui Dumnezeu de un pic de ploaie. Ajung la poartă. Ies în drum. Pe șanțuri, iarbă uscată.
- Bună ziua, doamnă Luminița! mă aud strigată și tresar.
Erau vecinii mei tineri, de alături, veniți în vacanță din Italia. Ieșiseră în drum cu mașina și au dat geamul jos să mă salute.
- Bună dimineața! le răspund. Ce faceți?
- Mergem la Putna, îmi răspund. Nu vreți să mergeți cu noi?
Ideea de a pleca într-o excursie îmi surâde imediat, dar mă gândesc că îi pot deranja. Erau părinții și doi copii.
- Nu aș vrea să deranjez..., șoptesc, deși îmi doresc din toată inima să merg. În plus nu sunt îmbrăcată de drum. V-aș face să așteptați până mă pregătesc.
- Nici un deranj! Mergeți cu noi! îmi strigă ambii soți și apoi doar doamna îmi explică: Mergem până la Fălticeni să ducem o nepoțică. Până ne întoarcem, aveți timp să vă pregătiți. Vă luăm cu noi!
Mașina a plecat spre Fălticeni și eu fuga în casă să mă pregătesc. Îmi doream să văd Putna în zi de sărbătoare. Știam că a doua zi e hramul mănăstirii.
La întoarcerea lor eram deja în drum. M-am urcat în spate, lângă cei doi copii și am plecat. Până la mănăstire am admirat pădurile și am vorbit banalități. Habar nu aveam și nici nu mi-am propus să fiu ghid pentru cei doi copii, ambii născuți în Italia.
Ne-am închinat în mănăstire. Am dat pomelnice și am văzut mormântul lui Ștefan. Lângă mormântul lui le-am spus copiilor câteva cuvinte despre cine e acolo. Nu aș fi putut vorbi mai mult în puhoiul acela de lume. Am ieșit afară și am aprins lumânări, apoi am trecut de partea cealaltă a mănăstirii, unde, sub un baldachin, erau puse racle cu moaște și oamenii stăteau la rând să le sărute. S-au pus la rând și vecinii mei. Eu nu. Priveam pădurea din jur. Îi respiram răcoarea. Și în pădure și în răcoarea aerului era măreția lui Dumnezeu.
Vecinii mei au ajuns la racle. Eram destul de aproape, undeva în fața baldachinului ca să văd că cei doi copii se trag înapoi speriați și spun:
- Sunt oase! E un craniu!
Tatăl le-a șoptit sfiindu-se de oamenii din jur:
- Nu sunt oase! Sunt moaște! Sunt sfinți!
- Tata, e un craniu! Sunt oase! Ce sfinți!? Ce moaște!? au răspuns copiii speriați.
Era prima dată în viața lor când vedeau așa ceva.
Nu mai țin minte, dacă au sărutat raclele sau nu, dar au ajuns cu toții la mine încă contrazicându-se. Copiii mirați și speriați, tatăl repetând: Nu sunt oase! Sunt moaște! Sunt sfinți!
Am chemat într-o parte, mai spre muzeu, dincolo de puhoiul de lume, pe cei doi copii și am început să le explic:
- Sunt oase din corpurile unor oameni, despre care se crede că au fost sfinți cât au trăit pe pământ...
- Doamnă Luminița, sunt oase! țipă copilul mai mic cu ochii negri măriți de stupoare.
- Am văzut un craniu! Nu sunt sfinți! țipă și cel mare.
- Lăsați-mă să vă explic. Așa cum v-am spus sunt oase din corpurile unor oameni despre care se crede că au fost sfinți cât au trăit pe pământ...
- Tăceți, mă, intervine și tatăl. Sunt moaște! Sunt sfinți!
- Și oamenii se închină la oase!? Asta e „sfinți”?! Ce înseamnă „moaște”!? tăbărăsc pe mine cu întrebări, căci erau încântați că sunt dispusă să le explic.
Tatăl zâmbește spre mine pe deasupra capetelor celor doi copii. E în zâmbetul lui ceva de genul: Descurcă-te cu ei!
- Moaște înseamnă părți din corpul unui om ce a trăit cândva pe pământ și a fost considerat sfânt. În acele racle sunt astfel de fragmente.
- Și oamenii se închină la ele!? țipă copiii într-un glas. Cel mare adaugă: Era un craniu!!!
- Nu, nu se închină la oase! răspund ferm. Se închină la sfințenia sufletului ce a îmbrăcat cândva acele oase.
- Nu înțeleg, șoptește îmbufnat cel mic.
- Nici eu, adăugă cel mare.
- Voi aveți icoane în casă?! Vă închinați la ele?! Copiii dau din cap afirmativ și eu continui: Cine sunt în acele icoane!? Copiii îmi dau numele sfinților din icoane. Eu continui: Oasele din raclă sunt oase ale sfinților din icoane! Când oamenii se închină la ele, văd și simt dincolo de oase. Se închină la sfântul pe care îl reprezintă!
- Și ajută!? Dvs de ce nu v-ați închinat!?
Tatăl își mușcă buzele să nu râdă. Eu mă abțin să oftez. Caut un răspuns sincer și pe înțelesul lor. Îmi plus nu îmi scapă că băieții mă privesc cu interes și par captivați de disponibilitatea mea de a le răspunde.
- Bunica voastră - Fac o precizare că le-am cunoscut bunica și că mi-a fost tare dragă. A murit în urmă cu un an. - ar fi crezut!? Ea v-a învățat să vă rugați la icoane?
- Da! Bunica ne-a învățat rugăciuni și să ne închinăm! răspund amândoi cu fața strălucindu-le de fericire la amintirea bunicii.
- Bunica voastră s-ar fi închinat și ar fi considerat că ajută să te închini la moaște! Iisus Hristos spune: „Fie ție după credința ta!”, deci dacă crezi din toată inima ajută.
- Dvs de ce nu v-ați închinat!? Nu credeți?!
- M-am închinat direct sufletelor sfinților, de dincolo de oase! M-am închinat lui Dumnezeu admirându-i creația! șoptesc. Dar nu judec și nu condamn credința nimănui.
- Se poate așa!? mă întreabă cel mic.
- Se poate, șoptesc și le propun: Nu vreți să vizităm muzeul închinat lui Ștefan cel Mare? și vorbind am indicat aleea ce ducea spre muzeu.
- Și el a fost sfânt!? Și el are moaște!? De ce e „mare”?! aud întrebări.
Părinții copiilor zâmbesc fericiți. Tatăl îmi șoptește: M-ați salvat! apoi le spune copiilor: Mergem la muzeu.
Cei doi copii sunt nedezlipiți de mine. Îmi spun că au mai vizitat mănăstirea, dar niciodată muzeul. Le vorbesc despre Ștefan și de ce e considerat sfânt, despre războaiele lui și construcția de biserici după fiecare victorie, despre sabia lui, pe care o văd în copie în muzeu și a cărei original e la turci, la Muzeul Topkapî. Sunt efectiv vrăjiți de tot ceea ce văd și probabil și de ceea ce aud de la mine. Fac poze cu obiecte vechi de cult, broderii, manuscrise, icoane, obiecte din aur și argint și își șoptesc unul altuia că le vor arăta colegilor de școală din Italia. Din când în când le șoptesc părinților cu o fărâmă de regret în voce că au mai fost la mănăstiri, dar nu au aflat nimic. Părinții râd și le spun: Acum aveți ghid personal...
Eram la ieșire. Părinții cumpărau suveniruri. Unul din copii mă întreabă:
- Era mare Ștefan? Vreau să spun înalt. Așa pare din fotografii!
- Nu era mare. Era chiar scund. Era mare la fapte, de asta i s-a spus „cel Mare”. Din câte știu cred că avea cam un metru șaizeci, șaizeci și cinci, cam cât mama voastră.
Copiii privesc rapid spre tabloul cu Ștefan pus în capul scărilor, din care pare impunător, dominant și spre mama lor, ce e tare mărunțică și par că nu mă cred.
- Era scund. Hai să îl întrebăm pe călugărul care vinde aici.
Mă apropii și îl întreb. Îmi spune că toate cronicile spun despre el că era scund, dar că nu se știe înălțimea lui exactă.
Eram în holul de la ieșire. Au văzut statuia lui Eminescu. M-au întrebat de ce este acolo. Am ieșit afară. Eram pe scări și am început să le explic:
- Mihai Eminescu a numit Putna „Ierusalimul neamului românesc”. El avea un adevărat cult pentru marii înaintași ai neamului, care au făcut ca acest neam să dăinuie. În cinstea lui Ștefan cel Mare a inițiat Marea Sărbătoare de la Putna la 1871, când se împlineau 400 de ani de la sfințirea mănăstirii.
După explicații le-am recitat un fragment din poezia „Doina”.
„Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta.
Las Archimandritului
Toată grija schitului.
Lasă grija Sfinților
În seama părinților.
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a îndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Și Moldova adunând.
de-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată.
de-i suna de două ori,
Îți vin codrii în ajutor,
De-i suna a treia oară
toți dușmanii or să piară!”
De cum am terminat, copiii au șoptind cu mirare:
- O știți pe de rost!?
- Știu câteva poezii, care îmi plac mult. În poezia aceasta apare numele satului nostru. E o variantă ce apoi a fost cenzurată...
- Nu cred!! șoptesc și copiii, și părinții.
- „Din Boian la Cornu Luncii/ Jidovește învață pruncii...” le spun eu versurile. A fost cenzurată pentru că naște sentimente de ură la adresa unui anumit popor.
De la versurile lui Eminescu și de la dragostea lui față de trecut și față de Ștefan discuția a ajuns firesc la „Albastru de Voroneț”. Eram la ieșire din curtea mănăstirii, chiar lângă porți și le vorbeam copiilor, care mă încadrau unul de o parte și altul de alta, despre acel albastru cunoscut în întreaga lume, care a rezistat de secole și despre care încă nu se cunoaște ce are în compoziție și cum a fost obținut. Dacă Putna este „Ierusalimul neamului românesc” și mănăstirea cea mai iubită și vizitată de români, atunci Voronețul este cea mai cunoscută în întreaga lume. Am întâlnit acolo chinezi, japonezi, australieni - toți vrăjiți de acel albastru nestins de pe zid de secole. Ați fost la Voroneț? îi întreb.
- Am fost în alți ani, dar nimeni nu ne-a vorbit despre albastrul lui. Nu am știut nimic.
Părinții zâmbesc spre mine pe deasupra capului copiilor, apoi îmi continui dialogul cu micii mei prieteni, ce erau români prin naștere, dar eu îi făceam acum români și în suflet spunându-le ceva ce nimeni nu le-a spus.
Am cumpărat cozonac unguresc, kurtos, îl mâncam fericiți și eu le povesteam despre Daniil Sihastru. Copiii îmi sorbeau cuvintele cu mai mare poftă decât cozonacul. Păreau însetați de tot ce le spun. Mergeam spre mașină. Planul era să mergem la masă. Pe cer au apărut nori cât niște balauri. În zare se vedeau fulgere și de departe răsunau tunete. Veneau seara și furtuna. Eram flămânzi cu toții. Nimeni nu mâncase nimic în acea zi până la cozonacul unguresc. Eram lângă mașină. Terminam ultimele îmbucături și eu vorbeam, vorbeam, vorbeam... Despre Daniil Sihastru și prietenia lui cu Ștefan, despre viața lui ascetică în munți, despre domnitorul ce se ducea la el pentru sfat și binecuvântare înainte de fiecare război și copiii aveau ochii negri ca niște cărbuni aprinși de interes.
- O să le povestim colegilor în Italia! a șoptit cel mic încântat și fericit. Ei nu știu nimic despre noi.
- Ce înseamnă „sihastru”? a întrebat cel mare.
- Un om ce trăiește izolat, în hățișurile pădurii, departe de oameni și de bucuriile vieții. Își închină viața lui Dumnezeu trăind doar în post și rugăciune, explic.
- Și așa era Daniil Sihastru!? țipă ambii copii.
- Da. Trăia într-o chilie de piatră, undeva aproape de Putna, în munți. Mânca ce îi dădea pădurea. Dormea pe piatră. Se închina pe piatră. Viața lui era doar post și rugăciune. A renunțat la viața de om normal cu bucurii și fericiri mărunte și și-a dăruit-o Lui Dumnezeu.
- Și la el mergea Ștefan pentru sfat? Nu domnitorul era mai mare!?
Râd înainte de a răspunde.
- Domnitorul era mai mare în cele lumești. Sihastrul, pustnicul era mai mare prin credință. Ștefan, cât de mare domn era, mergea la el. Se spovedea, se împărtășea, cerea binecuvântare, cerea sfat... Nu pleca la niciun război fără a merge mai întâi la Daniil Sihastru.
- Și există acel loc unde a trăit!?
- Există. E o chilie săpată în piatră la doi, trei kilometri de aici.
Copii au uitat de foame. Nu mai voiau mâncare. Tot ce își doreau era să vadă chilia sihastrului la care mergea Ștefan. În ciuda înserării, în ciuda furtunii, care se apropia am plecat spre chilia din munți. Brazii cântau legănați de vânt. Cerul fierbea de furtună. Nori ca niște balauri zburau pe cer și păreau că se prăbușesc pe pământ să ne înghită și noi mergeam mai departe ca într-o poveste călătorind prin timp, nu numai prin spațiu. Și părinții copiilor și eu eram complet vrăjiți de interesul acestora pentru istorie. Descopereau pentru prima dată seva spirituală a acestui neam și o sorbeau cu nesaț așa cum sorbea pământul însetat primii stropi de ploaie ce au început să cadă mari și rari.
Am coborât. Copiii erau ca în transă. Se roteau privind pădurea din jur, pe care o legăna sălbatic vântul. Tunetele erau aproape. Norii fioroși și întunecați. Am plecat spre o poartă de lemn. Ne-am ciocnit de oameni, care se grăbeau să plece, alungați de vreme. Noi ne grăbeam să ajungem.
- Deci aici venea Ștefan..., a șoptit unul din copii privind spre locul unde era stânca.
- Nu era așa când venea el. Nu era șosea, nu era parc, în urmă cu sute de ani. Venea singur, călare pe cal, pe poteci doar de el știute, prin desișul adânc pădurii, însoțit de urlete de lupi, mormăit de urs și țipete ascuțite de vulturi, spre locul unde era Sihastrul lui..., explic.
- Deci așa era atunci..., șoptește cineva.
Am ajuns la chilie. Am urcat scările. Am intrat. Un călugăr tânăr e de veghe în chilie. Ochii copiilor sorb ce văd și au pe față mirare.
Un pat de piatră, un altar de piatră pe care pâlpâie o candelă... Toate înnegrite de fum și de timp. Cineva oftează. Nu știu cine. Copiii se apleacă și ating piatra pe care dormea Sihastrul. Le citesc șoptit ce scrie pe o foaie despre viața lui. Ei fac poze cu telefonul la acea foaie ca să mai citească încă o dată singuri. Fac poze în chilie, fac poze lângă ușa ei. Și nu au glas... Sunt muți de uimire! Nu au vizitat un loc, ci l-au trăit, le-a pătruns în suflet. Sunt complet schimbați. Ochii, buzele, fața lor îmi spun asta, nu faptul că exclamă din când în când: Waw! pentru că alte cuvinte nu mai știu. Păreau în transă, atât de mult le plăcea.
Coboram scările și ei mi-au șoptit, încadrându-mă ca de obicei:
- Toată viața a trăit aici!? În căsuța asta de piatră!? Toată viața doar în rugăciune și post!?
- Da. Toată viața și-a închinat-o lui Dumnezeu! Acum e sfânt. Și el, și Ștefan. El că și-a închinat viața lui Dumnezeu și Ștefan că și-a apărat țara de turci și de alte populații migratoare. Dacă oasele lor ar fi moaște, ne-am închina la ele!
- Acum înțeleg! au strigat copii.
- Și călugărul acela tânăr ce face acolo?
- Duce rugăciunea mai departe. Nu o lasă să se stingă, șoptesc și mă bucur că nu mai sunt întrebată nimic.
Am început a fugi spre mașină. Furtuna s-a dezlănțuit. Ne era frică, dar și mulțumeam pentru ploaie. Am plecat. Părinții râdeau că băieților nu le era foame. Am hotărât că vom mânca când vom ajunge în sat.
Nici nu știu cum am început să le vorbesc despre Nicolae Labiș. Cred că i-am întrebat, dacă au auzit de el. Nu auziseră. Le-am spus că era născut la Mălini, că a murit la 21 de ani într-un accident de tramvai. Le-am povestit despre foametea din 1947, care a urmat după război și după o secetă cumplită și cum a mers copilul la vânătoare cu tata, cum a vânat o căprioară și cum a scris despre asta în „Moartea căprioarei”. Le-am recitat poezia. Copiii aveau lacrimi în ochi ascultând. Unul din ei a șoptit: Și pe asta o știți pe de rost!? Nu i-am răspuns. Afară ropotea ploaia. În mașină răsunau versuri și niște copii descopereau România așa cum nu au știut-o până atunci.
Am terminat de recitat și le-am povestit că tatăl meu era cam de o vârstă cu poetul. Se cunoșteau și s-au jucat împreună în curtea școlii și pe ulițele satului. Bunicul meu i-a dus cu căruța la gară în Fălticeni pe amândoi, când tata pleca în armată și poetul la Școala de literatură la București. Tata povestea că, deși au stat în același vagon, poetul nu vorbea deloc. Era nervos. Mâzgălea hârtii. Le arunca pe jos. Mormăia: „Am uitat-o acasă! Nu pot să mi-o amintesc... ” Tata a îndrăznit să îl întrebe ce are. I-a răspuns că a scris o poezie, dar a uitat-o acasă și nu o poate rescrie din memorie. Era vorba de „Moartea căprioarei”.
- Mergeți cu noi la Mălini, într-o zi?! îmi cere cel mic.
- Și la Suceava, la cetate, cere cel mare.
- Nu știu, le răspund.
- E fain cu dvs! Știți atât de multe! spune cel mic.
- Nu știu multe. Știu câte ceva...
- Ba știți multe!! spun copiii ferm și într-un glas și eu nu-i mai contrazic, ci îi întreb: Vouă vă place să citiți!? Ce ați citit și v-a plăcut?
Tac și lasă ochii în jos. Din tăcerea lor am intuit răspunsul.
- Eu la vârsta voastră am citit „Singur pe lume” de Hector Malot și mi-a plăcut la nebunie. Am mai citit și „Cuore. Inimă de copil” de Edmondo De Amicis...
Nu reușesc să continui. Cel mic zice repezit:
- Cum ați spus!? Vă rog repetați! Ați zis „Edmondo De Amicis”?!
- Da, îi răspund neînțelegând de unde vine mirarea aceasta a lui.
- Așa se cheamă școala mea din Italia. De unde știți numele?
Am râs. L-am mângâiat pe cap.
- Edmondo De Amicis este un scriitor italian. Școala ta îi poartă numele, explic. Vă rog, căutați-i cartea „Cuore. Inimă de copil” și citiți-o! E potrivită pentru vârsta voastră. O să vă placă.
Am ajuns în sat noaptea pe furtună și pe întuneric. M-au lăsat la poartă.
...
A doua zi, când ne-am văzut, mi-a spus mama că băieții au căutat pe internet informații despre tot ceea ce le-am povestit, despre istorie, domnitori, poeți, cărți...
Au mai stat câteva zile. Când mă vedeau băieții mă salutau râzând cu gura până la urechi și cu ochii plini de încântare. Îmi spuneau că au citit toată cărticica despre Ștefan cel Mare cumpărată de la muzeu și că găsesc date pe internet despre tot ceea ce le-am povestit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Foamea cronică te face să visezi, fumul din gaura în care te-ai ascuns de lume te face să delirezi, e dovedit științific!
Felicitări, poate ați îngroșat rândurile cercopitecilor care pupă hoituri putrede, dar, mai e o speranță, copiii aceia s-au întors în lumea civilizată.
Babuinii sunt mult mai agresivi decât cercopitecii, dacă nu ești de acord cu ei imediat sar la bătaie!
De asemenea, babuinii trăiesc în grupuri mai mari decât cercopitecii, își dau unul altuia dreptate și astfel își întăresc credința că au dreptate!
După moarte nu mai e nimic, nu s-a întors nimeni de acolo să ne spună ce e!
N-aș avea nimic cu cei care pupă hoituri putrede dacă nu m-ar asalta cu imbecila lor dorință de a pupa hoituri putrede și cu idioatele lor păreri că s-au făcut bine după ce au pupat hoituri putrede!
Acum ceva timp era moda cu Arsenie Boca, nu puteai să tragi o beșină că imediat apărea un babuin care se lăuda că a fost la "Arsenie Boca" și alți 15 îi făceau plecăciuni și se lăudau și ei!
Azi e Parascheva, mâine poate va fi Sfântul Mache Turnătorul cel Nou care se șușu cu boltă pe lege și pe statul român! De ce? Pentru că poate, pentru că există milioane de imbecili care-l venerează și au drept de vot!
Pricepi acum de ce am un dinte împotriva acestor babuini credincioși?
Minciuna prin omisiune este tot o minciună, vezi autoarea articolului care spune minciuni frumoase despre Ștefan cel Mare, (a învins turcii, a fost un mare patriot, era de o moralitate desăvârșită doar mergea și se sfătuia cu Daniil Sihastrul, da?), omite partea cu "omorîitul fără giudeț al boierilor", bețiile crunte, femeile nenumărate.
Nu există om fără de greșeală, toată lumea minte mai mult sau mai puțin, fiecare avem tarele noastre.
După cum ți-am mai spus, mă deranjează să urmez direcția dată de imbecilii care pupă hoituri putrede, să fiu spoliat de hoții puși la butoane de acești imbecili.
Că era un bețiv și un afemeiat?
Că, de fapt, n-a apărat țara de turci, a luat-o pe cocoașă puternic, l-au lăsat turcii fără sabie și a plătit tribut turcilor toți anii lui de domnie!
Ne place să ne fudulim...
--Daca pe timpul pandemiei , era mare panica cu infectia covid ,acum de ce nu se iau masuri elementare ptr igiena minima ?
Am studiat putin ,fenomenul si am observat ca ,totusi erau si ,unii ,care aveau si studii ,nu erau chiar analfabeti ,inculti cu gandirea limitata ,!
Toti care ,gandesc cu Cap Limpede ,nu pot fi de acord cu asemenea fenomene care te trimit cu mintea in Evul Mediu ! O intrebare de bun simt ?
--Daca credeti ca ,cineva ,Paraschiva ,poate face mare minune ,,de ce nu opreste razboilul din Ucraina !!!
Referitor la ”îndoctrinarea” copiilor, așa cum spuneți, consider infinit mai bună educația spirituală și sădirea seminței de credință în Dumenezeu, decât tulburarea minților lor fragede cu idei de felul: genul e ceva ce putem să ni-l alegem noi cum avem chef și poate e și cool, deviațiile sexuale sunt de fapt normalități, simple ”orientări”, lăsați joaca și treceți la ”cunoașterea” corpului prin masturbare și multe alte chestii ”minunate”.
P.S. A nu se înțelege că sunt anti LGBT, deși nu-mi plac deloc respectivii. Dar treaba lor ce fac ÎN PRIVAT, cu DISCREȚIE. Sunt însă împotriva tendințelor actuale de a considera anormalul ca fiind normal și a face presiuni pentru îndoctrinare și prozelitism LGBT până la nivelurile cele mai înalte și în forme oficiale.
Avem prieteni din comunitatea LGBT si sunt oameni normali, minunati, destepti, scoliti. Nu sunt genul efeminat, nu fac parada de asta. Sunt oameni obisnuiti, cu pregatire, talentati, creativi.
Spre sfarsitul anilor 90 am trecut printr-o tragedie. Un prieten, cineva drag si apropiat, un om talentat, un artist in devenire, iubea pictura si sculptura, unicul copil la parinti, s-a sinucis. Nu a mai suportat presiunea societatii. Felul in care s-a sinucis, felul in care s-a desfasurat acea zi...Nu am putut sa trec niciodata peste asta. M-a marcat profund. In fine, sunt multe de spus. Eram foarte tineri, adolescenti. Eram in anii aceia confuzi si mizerabili de dupa revolutie. Mama lui era pentru mine a doua mama. Erau niste oameni minunati. La scurt timp a decedat si dansa. Nu a suportat pierderea. Tatal lui s-a stins la cativa ani distanta. Aceste pierderi, alaturi de pierderea parintilor mei, sunt pentru mine cele mai mari tragedii pe care le-am trait. Si acum, dupa atata timp, ma doare foarte tare. Sa scriu lucrurile astea acum, aici, nu ma gandeam vreodata.
Eu nu am pregatire tehnica. Am facut filologia si lucrez ca traducator. Mai am pregatire de contabil si uneori am mai lucrat si in contabilitate. Insa iubesc foarte tare matematica. Eram foarte buna la scoala, poate mai buna decat la literatura. Dar am ales franceza dintr-un capriciu pentru ca eu si prietenele mele il iubeam la nebunie pe Alain Delon. (Il mai iubesc si acum).
Profa de mate s-a suparat pe mine pentru alegerea facuta. Ultima oara ne-am intalnit in oras, dupa ce intrasem la universitate, am facut cinste. Profa de mate este una din putinele persoane, alaturi de tatal meu, care in anii aia de adolescenta, m-a invatat sa constientizez talentul meu la matematica, iar matematica m-a facut sa vad lucrurile in profunzime. Sa fiu flexibila, sa iubesc noul si sa accept ceea ce nu inteleg. Pentru ca profa de mate era o persoana absolut speciala si felul in care te facea sa vezi matematica, sa o intelegi, sa-ti placa, era unic. Era o nonconformista de 37 de ani, care se imbraca in stilul anilor 70. Era o aparitie. Era senzationala.
Apoi, am lucrat o perioada destul de lunga in Olanda unde vrem sa ne intoarcem la anul si am invatat si mai mult sa accept ca fiecare alege ce vrea sa fie si cum vrea sa fie.
Am oroare de constrangeri, limitari, impuneri.
Accept ca este exagerat sa sustii ca un copil sa-si stabileasca genul de la 3 ani, dar nici nu as putea sa-l plimb pe la moaste, sa-l pun sa se spovedeasca sau altele. Familia mea il iubea pe rege si a-l iubi pe rege inseamna a-L iubi pe Dumnezeu. Cred ca dincolo de noi exista un mister a carui explicatie nu am gasit-o inca. Probabil ca in acel mister se afla El. De aceea eu il caut in toate lucrurile nestiute si neintelese si mai putin in ceea ce inseamna religia la romani.
P.S. Am fost la Vatican si am fost coplesita de maretia sa. Acolo m-am simtit cel mai aproape de El.. Si mi-am dat seama de asta pentru ca pe tot parcursul ceremoniilor am plans necontrolat. Nu mi se mai intamplase niciodata asa ceva.
Si am mai plans acum, in timp ce scriam. Dvs. m-ati facut sa plang.
În altă ordine de idei nu vreau să plângă nimeni din cauza mea, decât de bucurie. Dacă îi fac cuiva vreodată un mare bine care îl impresionează și îl copleșește. Dar dacă Dvs. v-am provocat vreo neplăcere (fără voie) îmi cer din nou scuze.
Și pentru descrețirea frunților îndrăznesc să vin cu un fel de banc, potrivit pentru cei ce îndrăgesc matematica. L-am adaptat un pic, pentru a nu fi indecent.
”Întrebare: ce-i mai mică și mai mică decât o furnică?
Răspuns: EPSILON, cel din definiția limitei unui șir. Fiindcă e un număr real pozitiv care poate fi luat ORICÂT DE MIC”.
Deh, nu e mare lucru, glume slabe de tocilari :-) :-)
Da, îmi place Catedrala și
Da, e inutilă orice altă discuție cu tine.
M-am gandit la afirmatia dvs. "de ce mulți dintre ai noștri, în timp ce sunt impresionați de măreția edificiilor catolice, în același timp au un dinte împotriva măreției unor edificii ortodoxe".
Cred ca e vorba de maretia care vine din istoria acelui edificiu, din faptele si intamplarile, din oamenii care au trecut pe acolo de-a lungul secolelor. Cladirile capata "greutate", devin impresionabile odata cu trecerea timpului. Aduna istorie si grandoare, pe langa faptul ca impresioneaza prin maestria executiei, prin faptul ca intr-un timp atat de indepartat de prezentul nostru au fost construite edificii incredibile, fara tehnologie moderna.
Probabil ca si Catedrala Mantuirii Neamului va deveni importanta mult dupa ce nu vom mai fi noi.
Imi plac bisericile ortodoxe, imi place linistea racoroasa din zilele toride de vara. Noi suntem din Ardeal si am multe amintiri legate de Craciun si de Paste si de Sfanta Maria cand tot satul e fain imbracat si casele impodobite. Cand miroase a mancare buna. Feluri traditionale gatite toate in casa. Si faptul ca ne intalnim cu toti prietenii nostri pe care-i avem de cand ne stim. Si mesele uriase, intinse, aranjate cu tot ce trebuie si pline de bunatati. Si momentele de aducere aminte ale celor plecati dintre noi, cu micile ritualuri. Cei pe care i-am iubit nespus si nu mai sunt. Cand suntem acolo, e ceva magic si simt cu totul altfel lucrurile. In Bucuresti tot am impresia ca foiala si zumzaiala din interior e enervanta si excesiva, iar preotii ai impresia ca te tot cearta, iar apoi incearca sa te convinga de ceva, nu sa te insenineze, sa te lumineze. Iar obiceiurile, ritualurile sunt multe si complicate.
Gata cu emotiile. Nu mai vorbesc cu dvs. ca iar incep sa plang.
Vă urez să aveți parte în viață de cât mai multe lucruri bune și frumoase care să vă umple sufletul, așa cum ați descris. Că veți rămâne în țară sau veți pleca, să vă rămână în suflet România dumneavoastră frumoasă, unde aveți rădăcinile și să nu pierdeți contactul cu ea.
Sănătate și numai bine.
Așa da! Romanul nu este construit sa combata tot, sa se ridice coborând pe alții. El este construit sa se ridice prin ceea ce este el de generații: simplitate, profunzime, respect.
Pt niste copii ,asocierea unor oase cu sfintii ,deja le schimba perceptia .
Poate ar fi bine sa i duceti si la catedrala mantuirii neamului si sa le spuneti al cui sfant e chipul batut pe clopote. Cred ca vor fi impresionati .
si fiindca tu tot esti un bun ortodox (dupa cum spui intr un comentariu )poate le explici copiilor cum se f ...t popii in c...r . cum abuzeaza femeile etc etc .
ca sa citez "din momentul cand o racheta a lui putin a lovit o gradinita cu copii , d zeu , a incetat sa mai existe . "
si vedeti ca ortodox e si patriarhul kiril ....
astia care sunteti plini de credinta imi sunteti dragi cum iti sunt tie lgbt.
Răul și binele coexistă în lume. Depinde de fiecare dintre noi pe care îl alegem. Nu există om care să nu fi făcut rău mai mult sau mai puțin, dar și bine. Preoții sunt oameni la fel ca toți ceilalți. adică pot face greșeli, păcate, infarcțiuni la fel de oribile ca și mirenii. Unii se pot căi ulterior, alții rămân captivi în rele. Nu poate fi acuzată Biserica și religia, din cauza păcatelor unora sau altora. Aceste păcate sunt strict referitoare la relația lor cu Dumnezeu (și cu justiția omenească, după caz) și nu anulează ”valabilitatea” slujbelor ținute de ei, sau a spovedaniilor, sau a oricăror alte lucrări religioase ale lor. La fel cum în lumea laică nu e mai puțin valabil un act notarial - pe motiv că notarul a săvârșit vreo infarcțiune - până să fie notarul judecat și condamnat, respectiv exclus din profesie. Cu alte cuvinte spovedania sau botezul, sau căsătoria etc efectuate de un preot groaznic de păcătos nu le anulează sau diminuează pe acestea. Preotul este ”reprezentantul” divinității pe pământ, nu oricând, ci atunci când efectuează slujbele. Fiindcă de fapt nu el le ”meșterește” ci Dumenzeu lucrează în acele momente. Deci slujba, lucarea rămâne perfectă și valabilă, în timp ce preotul, pe de altă parte va da socoteală, ca orice alt om, în fața lui Dumnezeu. De aceea a căuta să lovești în Biserică arătând ce păcătoși sunt unii preoți e incorect și răuvoitor. Cred că e clar până aici da?
Mai departe. Cu racheta care lovește o gradiniță de copii. Cazi și tu în aceeași eroare ca foarte mulți oameni, care consideră moartea ca fiind răul suprem sau poate o pedeapsă. Nu, pentru un creștin moartea nu e ceva rău și nici vreo pedeapsă pentru cel mort (chiar dacă produce multă suferință celor rămași în viață), fiindcă creștinul știe că drumul, destinul nostru nu se încheie odată cu moartea. De aici deducem că mai degrabă moartea unor copii nevinovați nu-i vizează pe ei cu vreun rău, ci mai degrabă scopul (ascuns, ca orice scop al lui Dumnezeu) poate fi, repet POATE fi, nu știe nimeni sigur, acela de a ”înmuia” inimile împietrite ale altora, care rămân în viață. Bunăoară chiar inima ta, care ai adus, impresionat, asta în discuție.
Kiril e o unealtă politică a lui Putin. Pentru faptele sale ORIBILE va da socoteală și ”dincolo” dar poate și aici pe lumea asta, ”pe persoană fizică”. În rest rămân valabile cele spuse mai sus despre preoți. Totuși fiecare credincios are posibilitatea să își aleagă preotul, duhovnicul, iar dacă există preoți pe care îi disprețuiește din varii motive, atunci nu se va duce către aceștia, ci către alții mai ”curați” și mai cu har.
E în clădirile alea pe care scrie "POLICLINICA".
Închei tot printr-un citat biblic, fiindcă văd că îți ”place” mult religia. Iisus zice (în parabole) așa către adepți: ”Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și întorcându-se către voi să vă sfâșie”. Iar eu ca fraierul n-am ținut cont până acum de acest îndemn....
PS Am citit și am participat din plin la puzderia de comentarii în trilogia de articole ale lui CTP: ”Satană în sutană”, ”Biserica răspunde cu înjurături” și ”Oameni și vite”. Dacă ești curios și ai răbdare, recitește-le. e foarte instructiv. Da, sunt mulți care gândesc ca tine, dar și alții ca mine. Și gândește-te că suntem aici pe republica.ro, adică fieful ”neomarxismului”, ”progresismului”, ecologismului extremist etc. Imaginează-ți ce opinii ar fi în alte medii, de orientare mai tradiționalistă. Lumea nu se învârte numai în jurul republica.ro Din fericire.
PS Dacă ai avut cumva aceeași reacție și aceeași impresie ca și colegul Sarcastique, vezi și răspunsul către el și ia-te de mână cu el.
unde e cand preotii se f ..t in c..r ? ca ai uitat sa sa gasesti posibile raspunsuri .
vezi tu ...(si de asta te am facut idiot ) cand e vb de divinitate dai numai raspunsuri ambiguee , "poate""ca logica divina " e alta. zau ? ai stat tu la taclale cu d zeu , sau cu isus , sau cu maria , si ai vazut tu logica divina , care e diferita de a noastra bineinteles .
si daca tot imi recomanzi articole pe republica , eu iti recomand sa l citesti pe gala galaction . poate asa inveti si tu despre cum ar trebui sa fie credinta .
Tu tratezi domeniul religiei după principiile logicii științifice, și vrei răspunsuri OBIECTIVE, ceea ce nu se potrivește. În domeniul religiei există întotdeauna o incertitudine, un MISTER. Dar fiecare își face o reprezentare a lui, cam cum e în fizică elaborarea unui MODEL FIZIC pentru a avea o reprezentare a complexității lumii. Eu ți-am vorbit despre modelul pe care-l văd eu. Tu vrei ca religia să-ți ofere răspunsuri clare, așa ca știința. De fapt religia mai mult te îndeamnă să îți pui întrebări, iar răspunsul nu e neechivoc și e valabil în primul rând pentru tine. Sigur, sunt date unele lucruri și de-a gata, dar în general viziunea detaliată e a ta, conform răspunsurilor pe care le găsești tu. Deci eu vorbesc despre modelul meu, nu îmi cere să ți-l demonstrez că nu pot și nici nu are sens. Modelul meu zice așa: Dumnezeu NU neapărat oprește răul și suferința din lume. O poate face, nu asta e problema, uneori o și face, dar alteori nu. El știe de ce și când. Răul îl produc oamenii, fiindcă oamenii au darul liberului arbitru, fie în bine fie în rău, iar Dumnezeu îi lasă de regulă să se manifeste, ”să-și dea arama pe față”, dar apoi va veni și plata, sau, după caz, iertarea. Judecata ”de dincolo”, ”de apoi”, e complicată și nu se face după regulile noastre omenești. Discuția despre asta, deși m-aș încumeta să o susțin, totuși depășeșete CU MULT cadrul unui biet comentariu pe net.
Dacă e vorba de recomandări, îți recomand sincer, pe bune, cartea ”Parabolele lui Iisus”, a lui Andrei Pleșu. Cred că nu ai impresia despre Pleșu că are cumva o judecată de ev mediu... Oricum cartea e densă și incitantă, dacă chiar ai curiozitatea să iei contact cu idei puternice. Și nu te speria că ar fi în limbaj popesc, că nu-i așa, e de fapt o lucrare de filosofie. Și încă una foarte interesantă.
PS Ultima frază, de fapt exprimarea ta ”... cum ar trebui să fie credința” e, fără să vrei asta, deplasată și fără sens. Logic nu poate un necredincios (mă refer la tine) să dea indicații prețioase despre cum ar trebui să fie credința. Tu poți să ai dorințe despre cum ai vrea tu să fie lumea și în particular credința, dar nu poți spune că așa AR TREBUI să fie. Și că ce fac alții e greșit. E ca și când cineva fără ureche muzicală ar spune el cum ar trebui să fie muzica și nu cum este. Mai întâi cineva străin de un domeniu ca religia ar trebui să asculte, să învețe, să simtă, să gândească, să creadă și abia apoi să-și facă propria reprezentare și să spună, dacă mai e cazul, cum ar trebui să fie, altfel decât este.
Pe tata nu-l mai pot asculta, a murit în '96, mama nu-mi mai dă povețe de mult.
N-am înțeles dacă tu ești tăticul sau mămica săptămâna aceasta, poate faceți cu luna? Sau cu seara?
Fii concis, să priceapă toți cei ca noi, noi ăștia care nu pupăm poala popii, hoiturile putrezite, noi cei care nu suntem ingineri, (și nu ne lăudăm cu asta nici cu "pedigriul"), nouă cărora ne e scârbă de mincinoși, de grandomani, de fățarnicii îmbrăcați în sutane care violează seminariști, care bagă mâna în sutienul și chiloții tinerelor cu doi neuroni venite la spovedanie, noi cei care, din taxele plătite din munca noastră, vrem școli decente, spitale decente în loc de catedrale și biserici, de popi plătiți regește, cu mașini "bengoase", case făcute într-o vară!
Vreau să nu le mai plătesc huzurul, cei care au nevoie de poveștile lor să plătească, nu eu!
L. E.
Am uitat să menționez "calitățile" de legionari, apoi turnători la SECU ale povestitorilor din corporația BOR, scuze!
"Religia a apărut atunci când primul ticălos a întâlnit primul prost" - Voltaire.