„- Știu c-am greșit, iertați-mă, nu-mi luați permisul... Dați-mi amendă, dar una mică, mă omoară nevasta...” O întâmplare cu agentul Hemanuche

De dimineață, când am plecat de-acasă spre birou povestind cu vervă nevestei de ce am fi meritat să pierdem meciul cu Elveția, făcându-i analiza bob cu bob a leșinaților lui Iordănescu, mă gândeam că e joi, adică aproape vineri, adică weekendul e la două-trei tic tac-uri de ceas. Temperatura încă se agăța de cea a nopții. Un pic răcoare. Traficul nu prea aglomerat. Guerrilla pe radio. Începea o zi minunată.

Îmi las nevasta la biroul ei, o asigur că spiritul meu microbist-patriotic e încă intact, îi complimentez sandalele înainte să se dea jos din mașină, mândru de cavalerismul meu.

Ajung și eu la al meu. Îmi beau cafeaua, garnisită din plin cu iarba dracului. Dau o raită prin mail-uri, rezolv urgențele, dau câteva telefoane, mă pregătesc să plec din nou. Spre două destinații din București. Însoțit de colegul Cristi, mă urc în mașină.  

Barbu Văcărescu, treceri de pietoni la fiecare 50 de metri. Telefonul meu, apeluri la fiecare 50 de secunde. Cum e zi de muncă, iar eu mă vreau un profesionist, răspund, ce să fac?! Neatent și cu un pic de viteză, ocupat cu discuția la telefon, cu nimeritul scrumierei și ținutul volanului drept, toate în același timp, uit să dau prioritate pietonilor care tocmai puseseră vârful picioarelor pe una dintre zebre. Intuiți ce urmează?...

Intuiți corect.

Doi domni polițiști lângă Polo-ul lor cel nou scrutau orizontul cu priviri de vultur pentru depistarea viteziștilor din cursa cu obstacole a activităților zilnice. Unul dintre ei ridică mâna cu degetul întins spre mine. Îi citesc pe buze: 

- Trageți pe dreapta. 

Trag pe dreapta, jumătate pe trotuar jumătate pe banda 1, numai bun de înjurat și de pietoni, și de șoferi.

Vine la mine, se prezintă. Colegul lui rămâne pe stânca lui la scrutat de oriziont în continuare. Îl menționez pentru că va deveni important mai târziu în povestea noastră.  

- Agent „Hemanuche Piperas”, actele dumneavostră. Știți deja de ce v-am oprit.

- Știu, spun și înghit în sec. Rămân instantaneu fără salivă. N-aș fi stors o picătură nici dacă viața mi-ar fi depins de asta. Uscat zadă.

- Vorbitul la telefon (în care cel cu care discutam încă vorbea) se pedepsește cu tortură. Neacordarea de prioritate pentru pietoni se pedepsește cu muncă silnică pe viață.

N-a spus omul asta, dar eu cam asta auzeam. S-a rupt filmul, precum o rolă de cinema la finalul ei, la „suspendarea permisului de conducere pe o perioadă de 30 de zile”. Reușesc să-mi descleștez fălcile din strânsoarea uscăciunii și șoptesc pierdut:

- Aveți dreptate. Sunt un nevrednic. Nu mă biciuiți, va rog!

N-am zis asta cu biciul. Probabil nici n-ar fi trebuit. Continui:

- Știu c-am greșit, fiți, vă rog, îngăduitor. Dați-mi amendă, dar una mică că mă omoară nevasta (evit să-i spun că tocmai am plătit una de viteză săptămâna trecută), dar nu-mi luați permisul.

În capul meu se derulau cu viteză (ilegală bineînțeles) consecințele transformării mele subite în pieton: la serviciu cu metroul, la vizita Emmei la medic cu taxiul, cu soacră-mea prin metrou către maxi taxi, cafteală și ironiile nevestei, la mare … aici mă învinețesc și gândurile se opresc brusc precum la un crash test reușit. Peste două săptămâni (fix când ar fi expirat dovada) plecăm la mare în concediu. Cu fiică-mea și cu nevastă-mea. Anișca mai bine aleargă la maraton decât să conducă, Emma are doar un an și două luni și n-ajunge la pedale, pisica e la mama la Pucioasa, eu n-am permis, biletele sunt deja plătite (femeie organizată soția). Am sfeclit-o!

Revin cu patimă asupra rugăminții inițiale:

- Permisul meu, vă rog! Îmi place acolo unde e. În portofel. Lăsați-l, vă rog, acolo.

Bietul om, plictisit deja de câte „vă rog-uri” auzise, se închide în mașină și se apucă de scris procesul verbal. Devin penibil, bat în geamul închis al Polo-ului:

- Concediul meu! Cine conduce? Iertăciune, (să nu uit) vă rog! 

Nicio reacție din partea lui Hemanuche. Vă jur, stană de piatră. Îmi accept soarta, mă depărtez de rampă cu luminile în funcțiune. Îmi aprind o țigară, alta decât cea pe care tocmai o stinsesem acum trei secunde. Vine momentul. Se dă jos, se îndreaptă cu pași gigantici de mine. Se cutremură pământul sub pașii Godzillei în uniformă. Înghit din nou în sec. Aștept călăul.

Dintr-o dată, cerul se deschide și o voce blajină spune:

- Domnule Strîmbei, permisul va rămâne în portofelul dumneavostră. V-am dat amendă pentru telefon. Fiți, vă rog, mai atent... 

“Vă rog!” Godzilla s-a transformat în zână și cu bagheta ei magică înfăptuise un miracol.

Înlemnit de spaimă și apoi de șocul cu „v-am iertat”, semnez cu „X” cred procesul verbal. Îmi dă actele. Le strâng la piept ca pe fiică-mea, mă urc în mașină și-mi iau roțile la spinare cât pot de repede. Nici nu-mi dau seama când îmi ascund telefonul în cel mai adânc buzunar și trag și centura. N-am mai purtat-o în București de nu-mi mai aduc aminte. Cred că de când eram începător.

Ajungem la destinația nr. 1, îmi rezolv treaba.

Plecăm către nr. 2. Pe breteaua pasajului de la Băneasa. O instituție a statului. Fără locuri de parcare, bineînțeles. Semne de staționare interzisă din cinci în cinci metri. Pioșenia mea regăsită acum nici un ceas s-a evaporat la fel de repede ca fumul de tămâie din candela popii. Opresc fix sub semnul de interzis. Pun avariile. Perfect regulamentar. Colegul Cristi sare din mașină și se pierde în viteză după colțul clădirii în încercarea lui de a-mi scurta perioadă de ilegalitate. Sună telefonul (din nou). Răspund relaxat la răcoarea aerului condiționat și sub protecția lămpilor de avarii care blincăneau muncitorește. Nu apuc să deschid gura, că lângă mașină, îmbrăcat în roba lui neagră cu coasă pe umăr, … călăul. 

Îmi ciocănește cu degetele scheletice în geam și-mi spune să rămân pe loc. Scap telefonul. Șoc și groază! Va amintiți de colegul GodzilloZânei? Cel care rămăsese pe pisc la vânat de jochei infami de cai putere? El era. Jur pe ce-am mai sfânt, el era. Hemanuche, și el la doi pași. Dacă job-ul i-ar fi permis, cred că și-ar fi plesnit fruntea cu palma. Îmi aruncă o privire plină de milă. Pleacă la următorul mușteriu oprit tot pe interzis în fața mea. Și uite cum fortăreața ridicată de butonul de avarii s-a năruit într-o clipă! Nici măcar nu știam că așa ceva e posibil… Uluit de ce-mi pregătise soarta pentru dimineața asta, rămân în mașină, aprind o altă țigară și mă gândesc că poate visez și ăsta e un coșmar. Mă lămuresc că nu dorm când se deschide ușa și Cristi năvălește transpirat în mașină. 

- Hai, zice, fără să mă privească. 

Cum îndemnul lui rămâne fără o reacție din partea mea, mai încearcă o dată, de data asta uitându-se la mine insistent și un pic iritat de apatia mea.

- Unde să mergem, Cristi? Uită-te în față!

Peste capota mașinii din față se zăresc zglobiu luminile roșu-albastre ale lui Hemanuche și ale colegului lui, Vulturul de stâncă. Cum Cristi nu avea o uniformă sau chipiu care să-l împiedice, face el gestul de care vă ziceam: își dă o palmă peste frunte. Atunci când își dă seamă de personajele poveștii.

- Nu pot să creeeed! Și urmează o descriere variată a împrejurării jenante în care ne aflăm din gura unui om care tocmai pierduse un război cu administrația publică românească. Vă las pe voi să v-o imaginați.

Mă alătur și eu tirului cu o rafală de gloanțe veninoase neaoș românești.

Ne răcorim.

La câțiva metri de mașina noastră, Hemanuche și Hawkeye parlamentau ceva calm. O discuție casual la un cocktail. Așa de relaxați erau. În disonanță cu atmosfera de concert rock de la noi.

Momentul adevărului avea să ne lovească la fel de tare ca și prima oară.

- Nu v-am scris nici un proces verbal. Să știți că nu vă căutăm noi, pare că dumneavostră ne căutați pe noi. Mergeți.

Pentru a doua oară în nici jumătate de zi mă văd nevoit să plec rușinat, ca un elev abia scăpat de corigență, cu demnitatea pusă pe masă pentru dezbatere și cu câteva întrebări (nu mă refer la cele din chestionarele auto) la care trebuie să-mi răspund cât de curând.

Cu toate că nu ne așteptam la un asemenea final, am înțeles decizia lor. Au făcut-o din milă, suprinși probabil și ei de ghinionul (pe care l-am căutat cu lumânarea, să fim serioși) care s-a prăvălit asupra mea în această minunată dimineață de iunie.

Și uite așa stau acum încuiat în birou, legat de scaun, cu cheile de la mașină încuiate în dulap. Mort de foame și leșinat de obosit de la tumultul aventurii mele mai ceva ca a lui Bilbo Baggins.

Și nu e nici măcar prânzul.

Mulțumesc Hemanuche, Godzilla!

Mulțumesc Hawkeye, Vultur de stâncă!

Mulțumesc Anișca, pentru iertarea găurii din buget!

Vă las acum.

Din siguranță biroului, unde nu pot lua nicio amendă.

Dar unde pot fi mustrat de șefi că-mi pierd timpul cu povești despre zile urâcioase.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp