Sursa foto: tinosecret.gr
A fost odată un copil, născut într-o familie de tăietori de marmură în Grecia, pe insula Tinos. Familia ar fi vrut ca el să facă puțină școală și să devină comerciant, dar în copil a înflorit alt vis. Trăind printre tăietorii de marmură, având mereu în jur materialul acesta miraculos, auzea cum îl cheamă din mijlocul pietrei făpturi zăvorâte înăuntru ei, ce așteptă să fie scoase la lumină. Uneori era chemare... Alteori strigăt... Alteori plâns... Alteori muzică... La început s-a speriat de tot acel tumult din inima pietrei auzit doar de el și nu știa ce înseamnă și cine îl cheamă. Dar într-o zi a înțeles ce înseamnă acea chemare și de ce pentru el marmura nu e doar marmură, ci o temniță, din care aude muzica celor închiși în ea, iar datoria lui este să îi elibereze. El va fi sculptor. El va elibera din piatră toate făpturile închise acolo.
A terminat școala de Arte din Atena, apoi a plecat cu o bursă să studieze în Germania. Era obsedat de perfecțiune, dar mai ales uimea că lucrările lui de început nu au acea nesiguranță și frică a încercărilor, a căutărilor, a exercițiului în căutarea perfecțiunii, ci sunt direct bine definite, complete. Era un artist matur chiar de la primele lucrări. Eliberează din piatră și sunt perfecte: Afecțiunea, Satirul care se joacă cu Eros, dar mai ales o Figură feminină adormită.
Viața îi râde. El e fericit. Și-a găsit drumul și maturitatea în a crea foarte repede, ceea ce se întâmplă rar în viața unui artist. De regulă drumul e anevoios și cu mulți ani de căutări, de incertitudini, de pași mici.
Și totuși viața, care s-a grăbit să îi dea totul, s-a tulburat. Familia femeii pe care o iubea i-a respins cererea de căsătorie... Și inima lui a durut și a țipat mai tare, infinit mai tare, decât făpturile închise în piatră ce cerșeau sau implorau eliberarea și el, oricât de mare artist era, nu a știut cum să își salveze inima din temnița iubirii neîmplinite. Obsesia lui pentru perfecțiune a devenit și ea durere. Viața nu îi mai râdea...
Artiștii nu iubesc ca oamenii normali. Se aruncă în iubire ca într-un foc și nu le pasă că ard...
A distrus lucrări... Nu erau perfecte... Nu a găsit în ele cioplind ceea ce visase mintea lui că e închis acolo. De respirat singur, fără iubire, îi era imposibil. Arta nu îl mai slujea. Viața îi era fără rost și goală după ce îi dăduse totul prea repede. A găsit o singură salvare: să renunțe la viața, ce nu îi mai slujea la nimic... Iubirea o pierduse și ce să faci cu viața fără iubire!? În artă nu mai găsea perfecțiunea... Și atunci la ce să trăiască!?
Nu a reușit să alunge viața din el oricât a încercat... Viața încă îl iubea, chiar dacă îl certa...
Ca să scape de demoni, ca să se vindece, ca să își găsească viața pierdută, părinții l-au trimis la tratament și să călătorească prin Italia. S-a întors acasă. Demonii erau tot cu el. Nu se mai putea face nimic pentru el. Ceva i-a rupt sufletul...
Tatăl l-a închis într-o clinică de boli mintale. A stat mult, mult, mult acolo. Paisprezece ani. A avut timp să uite iubirea, să uite muzica ce o auzea din marmură, să uite căutarea febrilă a perfecțiunii. A uitat și de viața lui de dinainte de viața trăită în spital, printre nebuni. El nu a fost niciodată îndrăgostit... El nu a cioplit niciodată marmura... El nu a căutat niciodată perfecțiunea... El era doar nebunul închis printre alți nebuni și doar atât era viața...
Tatăl a murit. Mama l-a adus acasă pe insula Tinos, dar înainte de a-l aduce i-a distrus toate lucrările și tot ceea ce îi putea aminti de cealaltă viață. Ea credea că sculptura îl înnebunise, că mintea lui nu a putut ține pasul cu demonul din el obsedat de perfecțiune.
Și au urmat alți paisprezece ani de calvar. Ce putea face? Cum putea trăi? Cei ce l-au cunoscut în anii tinereții lui de glorie artistică l-au uitat.
Disprețuit, umilit, cu sufletul din el mort, a fost văcarul satului. A păscut și oile. Nimeni nu îl știa ca artist. Până și el a uitat de viața lui de dinainte de viață. Uneori cioplea câte ceva, când i se părea că aude un ecou, o chemare, un plâns din piatră, dar era doar o undă palidă, pe care o uita repede, căci mama îi smuncea din mână obiectul cioplit și îl arunca cu furie... Ura arta ce îi îmbolnăvise fiul.
Și a murit și mama... Lui nu i-a mai smuls nimeni lucrările din mâini. A început iar să sculpteze. Viața aceea ce îi râdea s-a întors. Și tot ascultând chemarea din piatră, pe măsură ce elibera din ea perfecțiune, mintea a redevenit cea dinainte. Auzea iar, ca în anii de început, cum îl cheamă din mijlocul pietrei făpturi zăvorâte înăuntru ei, ce așteptă să fie scoase la lumină. Uneori era chemare... Alteori strigăt... Alteori plâns... Alteori muzică...
Cercurile intelectuale din Atena și-au amintit de el. Personalități eminente l-au vizitat acolo unde își ducea viața. I se organizează expoziții, este premiat. El nu aude nimic. Doar eliberează din marmură făpturi ce cântă... Era bătrân și înțelept. Ce să facă cu succesul?! Ce să facă cu laudele?! Viața îi dăduse totul când era foarte tânăr. Apoi i-a luat iubirea, mintea, arta. L-a purtat prin cele mai întunecate văgăuni ale ei, prin tenebre și prăpăstii. Ce să facă cu mărirea lumii, când a primit totul înapoi?! Nu avea nevoie de nimic. Erau deșertăciune. Era bătrân. Mai avea doar un pic de timp pentru a elibera din piatră făpturi ce cântă...
Nu e o poveste ce am scris. E viața celui mai mare sculptor grec din secolul al XIX-lea, Yannoulis Chalepas.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In povestea doamnei Aldea cei care „au știut mai bine” au „șlefuit” un artist, dar în cotidian creează doar „ne-viață”.
Doar stați nițel (drept, strâmb, irelevant) și judecați drept câte momente de acest gen, în care altcineva a decis pentru fiecare dintre voi ce e mai bine, fără să îi pese de opinia voastră, de dorințele, aspirațiile, temerile voastre?
Da, uneori avem nevoie de un impuls de la un educator, de ghidare, de acel „push” (piciorul îndărăt care e saltul înainte, sic!) dar la fel avem și dreptul la greșeală, garantat de Divinitate. Și extirpat adesea fără anestezie, de cei care pretind că ne iubesc cel mai mult...
Îmi amintesc o discuție cu niște prieteni când am pus întrebarea brutală dacă iubita / iubitul tău vrea să se arunce de pe bloc, ai dreptul, prin forță, să o / îl oprești?
Este ea / el posesiunea ta? ai dreptul de a decide, în mod evident împotriva voinței altcuiva, ce să facă respectiva persoană cu viața proprie? Nu cumva ești un mic tiran și abuzezi de ea / el, pentru că așa crezi tu că e mai bine pentru altcineva, profitând de așa-zisele tale sentimente, ca și cum acestea ți-ar oferi drepturi?
Nu pot uita niciodată de bătrâna „ajutată” de cei trei copii să treacă strada. De toți trei, deodată. Pentru că ea, bătrâna, nu voia...