Foto: Julian Stratenschulte/ AFP /Profimedia
Încă un articol despre covid. Avem lucruri mai bune de făcut decât să îl parcurgem: cărți de citit, oameni de iubit, mese de pregătit, drumuri de bătut, rugăciuni și speranțe de înălțat. Așadar, pentru a-i scuti cititorului pierderea a câteva minute din viață (timpul e resursa neregenerabilă cea mai de preț), spun din capul locului că am doar două idei de transmis. De va dori, cititorul le va urmări în dezvoltarea lor. De nu, iată-le în esență concentrată:
Unu. Mi se pare esențial ca, de la primele simptome, pacientul să înceapă tratamentul. Am 37 de ani, fără boli grave (doar un risc înalt de glaucom), dar pe mine acest virus m-a atacat în așa măsură încât, dacă nu aș fi trecut rapid pe tratament specific, nu știu cum m-aș fi vindecat. Nu înțeleg așadar de ce, pe lângă campania media mască-distanțare, nu se insistă pe recomandarea ca medicul de familie să fie contactat în regim de urgență, de la primele simptome – altfel, acest virus tenace și perfid se întărește asupra organismului.
Doi. Este important să menținem un echilibru și să ne ferim a-l condamna pe celălalt sau a ne plasa în tabere. În această nouă situație intră atât de mult necunoscut, atâtea dileme inclusiv printre specialiști, încât e o dovadă de temeritate să adoptăm un ton foarte radical, definitiv sau sigur pe sine.
Să revin acum la primul punct. Pe 15 octombrie, am avut primele simptome, pe care le-am pus pe seama unei răceli: dureri musculare, nas înfundat, o mică durere în gât. Umblam încă în picioarele goale, cu pantofi decupați, iar la ora șapte ieșeam în haine prea subțiri pentru aerul dimineții. Nici prin gând nu mi-a trecut că e posibil să fi luat coronavirus. Joi am avut aceeași stare de rău, dar suportabilă. Vineri seara am aflat că o bună prietenă avea virusul. În urmă cu o săptămână ne întâlniserăm: am stat aproape două ore în mașină, din Unirii până în Ilfov, unde locuiește ea. Am purtat amândouă mască, deși eu cu intermitențe: drumul lung m-a silit să mănânc câte ceva și să beau apă. (Nu am împărțit mâncarea, deoarece prietena mea tocmai începuse o dietă.) Sâmbătă a început să îmi fie mai rău: apăsare pe plămâni, greutate de a respira. Dacă vorbeam la telefon, mă grăbeam să închei, după 3-4 fraze oboseam. Eram singură (din fericire, debutul simptomelor m-a prins într-o perioadă cu foarte puține contacte) și vorbeam la telefon cu familia și prietenii. Nu făcusem testul, fiind week-end, și nu aveam nicio rețetă pe care să o iau. Simțeam că starea de rău se amplifică, dar nu mi se părea suficient de grav încât să sun la salvare. Am decis să aștept ziua de luni pentru a face testul. Și asta mai mult la insistența celor din jur, eu încăpățânându-mă să rămân la ceai de mentă și paracetamol. Rezultatul la test (pozitiv) a venit marți. Abia de atunci am beneficiat de tratament specific, grație medicului de familie și unor rude apropiate, medici. Consultarea a fost făcută telefonic, prin descrierea simptomelor. Rețeta a fost scrisă și trimisă pe whatsapp, dată mai apoi unei vecine care mi-a lăsat medicamentele la ușă. Antibiotice (pentru probabila infecție de la plămâni), antiinflamatoare, anticoagulante.
Ziua de miercuri (cea mai grea dintre toate) m-a prins așadar luând medicația corespunzătoare. Totuși, senzația de apăsare în piept sporea, se adăugau junghiuri în spate (în dreptul plămânilor), iar un telefon dat de părinți seara i-a alarmat pe aceștia peste măsură, pentru că aveam vocea slabă și am încheiat discuția abrupt (simțeam că vorbele îmi iau aerul).
Ziua de joi și vineri s-au scurs cam în același ritm. În plus, aveam o stare de somnolență, iar capul îmi era greu (un soi de pâclă și de vertij), membrele, la fel (îmi și amorțeau uneori). Sâmbătă am avut dureri de stomac, dar cauzate, probabil, de antibioticul căruia uitasem să îi adaug pastila de protecție gastrică. O stare de slăbiciune generală m-a făcut să nu pot coborî din pat. În ciuda sfatului medicului de a face sport măcar 20-30 de minute, neglijasem mișcarea și am căzut într-o stare de letargie. Nu mai aveam puterea (și nici interesul!) de a lua tratamentul, de a-mi face injecțiile, de a bea apă, de a mânca. M-aș fi lăsat să zac, să mor chiar, așa cum sunt mărturiile celor cuprinși de avalanșă, care simt că nu mai vor să iasă din zăpadă, li se pare chiar cald și bine și ar vrea doar să doarmă. Apoi, ziua de duminică a venit cu ameliorarea stării. M-am simțit atât de bine duminică seara, încât medicul a decis să opresc antibioticele (le luam deja de 5 zile), ca și celelalte medicamente mai tari. Am rămas doar cu vitaminele. Luni și marți mi-am recăpătat energia, pofta de viață și de atunci mi-a fost tot mai bine.
Așadar, acum, când am trecut deja prin asta, mă gândesc: există foarte mulți oameni care cred că sistemul imunitar trebuie lăsat să lupte singur, să își facă datoria. Oameni care, precum propriii părinți, merg la doctor doar când nu mai au de ales. Oameni care bravează, continuă să muncească foarte mult, simt că nu au dreptul să se alinte (li se pare un alint să ceară ajutor) mergând la doctor. Genul acela de oameni extraordinari, printre care am crescut la țară, care se gândesc mereu și mereu la ceilalți, iar pe ei se pun pe ultimul loc, spunând că nu au să crape, trebuie doar să mai îndure puțin. Și va trece, ca și altele. Scriind acest articol, la ei mă gândesc în primul rând. Dar ei nu citesc articole, nu țin legătura cu doctorul prin telefon, poate nici nu au 800 de lei de investit într-un ”moft de răceală”. (În jur de 800 de lei m-au costat pe mine testul și medicamentele.) Ei sunt cei mai în pericol, nu doar cei în vârstă și cu alte boli. Ci efectiv cei care iau virusul și rămân la ceaiul de mentă și paracetamol, până ce ajung să facă pneumonie sau alte complicații. Pe ei sistemul nu îi poate ajuta – ca să fii ajutat trebuie să spui, să faci un pas, să suni medicul de familie. Am scris ”medic de familie” și nu ”ambulanță”, tocmai pentru că la început simptomele pot fi slabe, dând impresia că nu justifică apelul la 112 (mai ales că percepția generală este că serviciul e copleșit de apeluri). Cu toate astea, exact când simptomele sunt încă slabe trebuie acționat corespunzător.
Iar cititorului răbdător îi spun că am ajuns și la punctul doi al expunerii mele. Din media și rețelele de socializare, observăm adesea unele luări de poziție foarte tranșante. Din fericire, aceiași oameni, în context privat și atunci când trebuie să acționeze concret (nu doar să posteze o opinie), sunt mult mai rezonabili, mai generoși. Însă ceea ce se degajă, ca general curent în societate, este o nouă scindare – nu pe criterii politice (deși se remorchează uneori la politică), ci cauzată de virusul însuși. Uneori suntem prea alarmați și înfricoșați: iar atunci celălalt încetează să mai fie un om, devenind un organism posibil contaminat, posibil contagios. Alteori suntem excesiv de nonșalanți, de degajați. Acestea sunt, cred, două extreme. Iar în toată discuția aceasta se adaugă, cu o aprindere de nebănuit, subiectul libertății religioase și cum se poate manifesta ea în aceste zile. Din capul locului, voi spune că am avut puține perioade de pace interioară atât de intense ca aceste perioade de claustrare (lunile martie-aprilie, iar acum izolarea mea individuală). Am continuat să particip la slujbele religioase, ascultându-le la radio. Am continuat dialogul cu duhovnicul, sunându-l. Am regretat totuși că m-am îmbolnăvit și nu pot urca dealul la Patriarhie, de ziua sfântului Dumitru. Am simțit solidaritatea colegilor și prietenilor care îmi transmiteau că se roagă pentru mine. Așadar, nu mă revolt pentru unele decizii ale statului, deși stabilesc restricții. Dar nici nu putem ignora marea agresivitate prin care media prezintă activitatea Bisericii.
Poate că aveam cu toții nevoie să punem o frână în acel iureș bezmetic în care intrasem. Da, nu e o fericire să nu mai ieși din casă 14 zile sau mai mult (personal, mă simt zăvorâtă, iar starea mea fizică este deteriorată din pricina asta). Însă umanitatea a cunoscut perioade mai rele. Dacă te nășteai în jurul anului 1900, ai fi trecut prin ambele războaie mondiale, prin epidemii de tifos, prin foamete și, cu puțin noroc, și prin colectivizare, naționalizare, închisoare și deportare. Asta ar fi fost cu adevărat ceva impresionant, drept cazier istoric. Desigur, are și secolul nostru răul său insidios și nu mai puțin primejdios (tocmai pentru că e mai cosmetizat), dar încă suntem grabnici la a ne plânge. De asta întreb: oare pandemia nu a adus și un prilej de reflecție? Poate ne aduce tuturor tocmai un îndemn la o reevaluare a noastră înșine, un îndemn la răbdare, la interiorizare, la a face un pas înapoi din prea mult zgomot și prea multă zbatere. Și un pas înapoi dintr-o veselie factice, care ajunsese uneori să semene cu o grimasă. Bem, mâncăm, ne veselim, mergem la grătar, la concert, la munte, la mare. Muncim bezmetic, o luăm de la capăt. Asta e viața? Doar atât? Felul unu, felul doi, desert și o notă de plată? Cumva, deși în jurul nostru era multă suferință, ea era spartă în cioburi, trăită pe rând de fiecare din noi, în singurătate. Acum suferim cu toții deodată, amenințarea planează asupra tuturor (organic și economic), iar asta poate crea, dacă ne îngăduim, o solidaritate și o trăire mai profundă. Dar, întrebarea este, ne îngăduim această solidaritate? Sau ne aducem învinuiri reciproce (goana după vinovați), neuitând noi, ca români, să ne autoflagelăm și să mai aruncăm niște pietre în noi înșine, în poporul acesta și în istoria lui?
Noi suntem urmașii lui Ștefan cel Mare? Ai lui Constantin Brâncoveanu? Noi suntem nepoții bunicilor și străbunicilor noștri? Este incredibilă uneori graba de a călca în picioare valori, monumente, rădăcini. Este incredibil să vezi cum presa instrumentează o campanie împotriva Bisericii, familiei, școlii, tradiției. Cum oamenii sunt montați unii împotriva altora, pe rând, pe clase și categorii socio-profesionale.
Patriarhia a ales anul 2020 drept anul omagial al marilor filantropi români https://marifilantropi.ro/. Nu e vorba doar de reginele României, sau Elena Cuza, sau episcopi și mitropoliți. Ci sunt și boieri care au ridicat școli, au ctitorit biserici, au tipărit cărți. Tipărirea de carte este văzută efectiv ca un act de filantropie, pentru că ea scoate din ignoranță. Badea Cârțan, cel care a cărat mii de cărți pe spatele măgărușilor din turma sa, era vânat de siguranța austriacă precum un agent de spionaj. I s-au găsit depozitele și i s-au incendiat sute de volume. El, ciobănașul din Cârțișoara, a înțeles ce înseamnă cartea, școala, neamul, istoria. Mitropolitul Iacob Putneanul a înființat prima școală rurală din Moldova și a tipărit unul din primele abecedare, Bucvarul. Breslele din țară își aveau mândria de a susține școala și biserica. Aproape fiecare breaslă contribuia pentru a-și ctitori propria biserică: așa cum e în București biserica Manea Brutaru, în prezent în pericol de a se degrada, într-un șantier abandonat de constructor.
Astăzi? Opunem într-o ostilitate artificial montată, nu doar Biserica și școala (sau Biserica și statul), ci antagonizăm prin campanii regizate de presă întreaga societate. Acceptăm să se pună egal între credință și bigotism, creând un portret-robot al creștinului, descris prin simplitate (chiar ignoranță și rudimentarism). Este un dispreț magistral, însoțit de manipulare, să treci sub tăcere că țara asta s-a construit și cu sprijinul Bisericii, cel puțin ca factor de coeziune, așa cum este și azi. Să privim marea frescă de la Ateneu: vom vedea în spatele fiecărui mare domnitor câte o biserică pe care acela a ctitorit-o. A fost unul din motivele pentru care regimul comunist a acoperit fresca de o cortină: prezența pregnantă a Bisericii, alături de scena de Unire, împlinită de monarhie. Anticlerical și antidinastic, regimul comunist a prigonit în fel și chip Biserica. Astăzi, prigoana are aceeași mână de fier, în mănușa de catifea a manipulării.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2. Cei 800 de lei cat zice cineva ca este costul tratamentului cu test cu tot, este mai mare decat pensia minima pe care o iau un mare numar de penionari. Si mai mare decat jumatate din salariul minim pe economie. Restul sunt vorbe care dau bine ca literatura!
Da, costul e mare, și nu înțeleg de ce nu l-a primit gratis ori compensat. Asta fiindcă o fi ales altă variantă decât cea oficială și pentru că și-a permis.
2. Covid nu da numai simptome respiratorii. Sunt cunoscute de cateva luni alte tipuri de simptome (dermatologice, sau neurologice, de exemplu). Nu am fost tratata niciodata de gripa cu anticoagulanti, insa aici mi s-a explicat ca nu se stie exact ce face virusul, dar exista risc mare de trombi, pentru ca a) porcaria te cam imobilizeaza; b) nu esti sub supraveghere medicala imediata, deci mai bine sufli si in iaurt; c) femeile care folosesc contraceptia hormonala, cum era cazul meu au risc mai ridicat de trombi.
In plus, chiar in cazul unei pneumonii/gripe, sa spunem, normale, esti tratat cu anticoagulante, dar unele mai slabe, ca de exemplu banala aspirina.
Cele injectabile despre care vorbeste d-na/d-ra Cioc nu se prescriu pentru orice traznaie, mai ales in cazul in care pacientul trebuie sa si le cam administreze singur. Nu toata lumea stie sau poate isi faca injectii...
Si stiti cum e la noi, a patit-o mama, nu cu Covid, ci la un cancer de vezica. Oncologul i-a scris pe reteta solutia de chimioterapie 'compensata' iar pe spatele retetei solutia pe care considera ca ar fi mai bine sa o foloseasca. Evident, un medicament ne-compensat si care nici nu se gaseste in Romania.
Si in cazul asta, ce faci? Cam mergi pe ce ti-a scris pe spatele retetei. Fereasca Doamne-Doamne sa nu iti permiti.
Nu e vorba de nici o panică ci de realism. Poți estima și la rece o situație proastă.
Altfel, inteleg si punctul de vedere al surorii mele, care in buna masura, pana la un punct, e si al meu:
- pacienti cu simptome usoare se pot panica si pot bloca sistemul. (desi eu nu am scris sa sune la 112, ci sa contacteze medicul de familie)
- articolul meu poate crea riscul de automedicatie, pacienti care vor vrea sa se trateze singuri cu antibiotice
- medicii insisi, de alte specialitati, pot ajunge sa nu mai acorde tratament corespunzator unor bolnavi foarte grav, din pricina unor restrictii impuse de stat.
- economia este serios amenintata
- copiii nu mai merg la scoala (in vreme ce parintii lor merg la serviciu). Nu este doar o problema de supraveghere a copiilor (desi e si asta, pentru cei mici), ci si de calitate a scolii...
Daca toate aceste lucruri se intampla din pricina unor puncte de vedere ca al meu, daca ne panicam excesiv (cum se crede), atunci imi cer iertare ca am publicat articolul... Nu am vrut sa creez panica excesiva, nici sa torn gaz pe foc, cum se spune. Da, e necesar sa incercam sa ne traim viata fara spaime. Si eu voi iesi din casa. Nu o sa ma asez intr-un buncar subteran, desi ma gandesc cu ingrijorare la posibilitatea de a ma reinfecta (cand nu voi mai fi imuna) si de a trece din nou prin acelasi calvar.
Numai ca, desi exista aceste riscuri ale articolului meu, am simtit ca e onest sa il scriu. Parerea mea intima, inainte de imbolnavire, era aceea ca este prea multa isterie (nu am negat niciodata virusul, totusi). Acum, cand m-am imbolnavit, parerea mea este ca e foarte serios. Si, in plus, m-am gandit si la toti oamenii saraci care nu au bani de medicamente, poate stau in mediul rural si au in comuna un medic de familie care vine in naveta de doua ori pe saptamana... Apelul la medicul de familie mi se pare vital. In zilele acestea, cand mi-a fost rau si greu, am primit telefoane si de la persoane care au avut virusul si care au trecut prin el, dandu-mi unele sfaturi. Si am aflat si de alte cazuri de oameni tineri - barbati tineri care au ajuns la spital cu pneumonie (doua cazuri). Ma intreb: oare nu si barbatii sunt la risc mai mare de a dezvolta complicatii, pentru ca de obicei barbatii merg mai greu la doctor? Ei comunica mai greu, braveaza mai mult, vor sa duca "pe picioare" o raceala, o boala?
Trebuie să citez: „Astăzi? Opunem într-o ostilitate artificial montată, nu doar Biserica și școala (sau Biserica și statul), ci antagonizăm prin campanii regizate de presă întreaga societate. Acceptăm să se pună egal între credință și bigotism, creând un portret-robot al creștinului, descris prin simplitate (chiar ignoranță și rudimentarism)” care descrie scurt și cuprinzător situația în care ne aflăm.
Acesta este un motiv tare pentru care avem nevoie ca de aer de profesioniști ai științelor umaniste și nu de „realiști” transformați în umaniști.
Îmi vine să vă recomand niscaiva pajiști frumoase, verzi, dar știu că aveți sarcini serioase aici.