Foto: Mocrogen Images / Sciencephoto / Profimedia
Recent, în cabinet, am fost întrebată de un client: “nu ar trebui să încercăm să facem totul cȃt mai bine?”
Probabil v-aţi aştepta ca răspunsul meu să fi fost afirmativ.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa, deşi la prima vedere ar putea părea corect.
Să o luăm pas cu pas: da, este bine ca fiecare persoană să se vadă pe sine ca o fiinţă care progresează continuu, să îşi stabilească direcţii de creştere personală şi să profite de oportunităţile de a învăţa, de a achiziţiona noi abilităţi, de a se perfecţiona. Pȃnă aici fraza de mai sus pare să fie corectă, şi chiar este, dintr-un anume punct de vedere.
Pe de altă parte, ea ascunde şi o capcană – aceea a faptului că nu prea lasă loc de a fi mulţumit de sine: pentru că mereu este loc de mai bine şi deci mereu mai e de avansat, niciodată nu e suficient.
Şi uite aşa aducem în discuţie două concepte: perfecţionismul, pe de-o parte, şi satisfacţia lucrului bine făcut, pe de altă parte.
Diferenţa dintre cele două este legată de motivaţia care stă în spatele lor: dacă în cazul satisfacţiei pentru lucrul bine făcut stă încrederea în sine iar rezultatul este mulţumirea personală şi întărirea stimei de sine, în spatele perfecţionismului stau teama de a nu fi suficient de bun, nesiguranţa şi angoasa eşecului. Drept rezultat, după ce încheie o sarcină, perfecţionistul se va teme să nu fi făcut vreo greşeală, să nu fi uitat vreun mic detaliu, să nu fi ratat complet obiectivul … şi în loc să fie mulţumit de sine, se va lăsa în continuare pradă anxietăţii.
Perfecţionismul este un adevărat sac plin cu pietre pe care mulţi îl poartă în spate. Acest sac a fost dobȃndit în copilărie – de obicei atunci cȃnd părinţii au insistat pe rezultate şi nu pe procesul învăţării (şi nu mă refer doar la învăţarea şcolară ci cam la orice fel de obicei dobȃndit de copil).
De fapt aceasta este una din marile tare ale perfecţionismului: acela de a atribui toată valoarea rezultatului final, uitȃnd că drumul spre obţinerea acelui rezultat este de fapt procesul formativ. Ca să dau un exemplu strict şcolar, pentru un copil nu faptul că poate prezenta învăţătoarei o pagină cu liniuţe paralele perfecte este important, ci procesul prin care îşi reglează motricitatea fină a mȃinii pentru a o deprinde cu scrisul. Nu nota 10 la matematică este importantă în sine (rog orice adult să îmi spună cȃnd, după terminarea școlii, a mai fost vreodată întrebat de nota de la teza la matematică), ci faptul că un copil a învăţat să rezolve probleme – probleme care vor reveni sub diferite forme în viaţa reală şi pe care va şti să le abordeze. Notele de la şcoală sunt o măsură a procesului de învăţare, iar o notă mai proastă ar trebui să fie un semnal că procesul nu a fost înţeles sau că nu s-au făcut suficiente eforturi. Atȃta vreme cȃt părintele nu sesizează progresul ci se uită numai după premiul copilului, cu care se poate lăuda în faţa vecinilor, copilul va deveni perfecţionist. Cu alte cuvinte, ca adult, nici măcar nu va încerca să facă vreun lucru nou, pentru că ştie că nu îl va face la nivel superior, iar faptul că încercȃnd va învăţa ceva nu pare să fie o recompensă suficientă faţă de rușinea eşecului, fie el şi unul parţial.
Altă sursă a perfecţionismului este legată de faptul că unii copii au crescut cu ideea că dacă nu vor avea rezultate suficient de bune, nu vor fi iubiţi. Poate că uneori părinţii chiar au fost bine intenţionaţi, au crezut că stimulează copilul, dar atunci cȃnd ceva ce nu a ieşit foarte bine este motiv de critici repetate, deja copilul (care nu are structurile cognitive complet dezvoltate) va creşte convins că doar prin excelenţă poate să se facă acceptat sau iubit. Mai mult decȃt atȃt, acei părinţi super-critici sunt şi internalizaţi (mai mult despre asta aici) şi continuă să împingă spre perfecţionism şi adultul.
Ei bine, cum va fi ca adult un astfel de copil?
Mai întȃi că îşi va impune şi sieşi şi celorlalţi standarde excesiv de înalte, şi va fi super-critic atunci cȃnd acestea nu sunt respectate. Asta înseamnă că va fi veşnic nemulţumit, şi de sine şi de ceilalţi, şi niciodată nu-şi va permite să se aprecieze pe sine. Mai mult, şi celorlalţi va fi tentat să le găsească defecte, va uita că şi ceilalţi (ca şi el însuşi) sunt umani, deci imperfecţi, ceea ce va duce, în timp, la relaţii tensionate cu cei din jur.
In al doilea rȃnd se va teme mereu de posibile greşeli. Fie de cele care s-ar putea să fi fost făcute, în lucrări sau proiecte deja predate, apoi de cele posibile în viitor. Pe lȃngă faptul că astfel de temeri întreţin o continuă anxietate, ele reprezintă şi un handicap serios în acţiune: perfecţionistul va tinde să procrastineze sau chiar să renunţe la unele lucruri, de teama de a nu greşi.
In al treilea rȃnd perfecţionistul va fi mereu preocupat de părerea celor din jur – de fapt, în forul lui interior, încă încearcă să îşi convingă părinţii că merită să fie acceptat, pentru că este “perfect”. După fiecare greşeală îşi va imagina că şi-a pierdut definitiv aprecierea celor din jur, neobservȃnd că ceilalţi văd omul în ansamblu şi nu doar acele greşeli pe care perfecţionistul le consideră “păcate capitale”.
Şi uite aşa, încet-încet, perfecţionistul se va izola de lume, se va închide într-o fortăreaţă (pentru a nu permite nimănui să îi vadă greşelile), va deveni din ce în ce mai nesigur pe sine; evident, totul va fi însoţit de o mare suferinţă psihologică. Prin toate astea nu va face altceva decȃt să îşi auto-întărească perfecţionismul: deoarece nu testează realitatea, va continua să creadă că bariera între sine şi lume se datorează necesităţii de a excela în absolut orice, şi nu anxietăţii proprii.
Cum arată însă o persoană care are mȃndria lucrului bine făcut? Spre deosebire de perfecţionist, o astfel de persoană va valoriza procesul de învăţare mai mult decȃt rezultatul final. In consecinţă, se va concentra pe a face cȃt de bine poate face, a învăţa din greşeli dar şi a fi satisfăcut cȃnd a reuşit ceva. Persoana în cauză îşi construieşte excelenţa bazat pe încredere, nu pe teama de eşec.
Şi uite aşa ajung să revin la întrebarea clientului meu. Nu cred că formularea “să facem cȃt mai bine” este cea mai limpede. Eu aş spune că este în regulă să dorim să ne dezvoltăm, dar este bine să ne propunem mai degrabă obiective specifice decȃt nebulosul “cȃt mai bine”. Odată ce le-am atins, să ne bucurăm că am reuşit, sa ne capitalizăm resursele şi să ne propunem alte obiective. Aş mai spune că a renunţa dacă nu suntem convinşi că vom reuşi impecabil este păgubos, că putem să învăţăm şi din greşeli. Aş mai adăuga şi că nu oamenii în general sunt necruțători cu greşelile, ci tindem uneori să îi portretizăm aşa noi înşine, în oglindă cu faptul că pe noi nu ne acceptăm ca fiind uneori failibili.
Mai mult, aş recomanda perfecţioniştilor sa ceară ajutor atunci cȃnd simt că au nevoie de el, iar – dacă ajutorul nu aduce exact rezultatul perfect, să încerce să vadă că celălalt poate are o cale diferită de rezolvare, sau pur şi simplu să se bucure de căldura umană care se află în spatele ajutorului oferit.
Nu că ar fi simplu pentru cineva să renunţe la perfecţionism. Este extrem de greu, deoarece – ca orice schemă interiorizată în copilărie – a devenit atȃt de familiar încȃt a o rupe cu asta este aproape de neconceput. Dar nu este imposibil: se poate face, cu paşi mărunţi, dar consecvenți.
Ar fi mai întȃi a stabili standarde realiste: a spune nu “cat mai bine” ci “acesta este nivelul cu care decid să fiu mulţumit”. Asta e de aplicat şi pentru sine, şi pentru cei din jur. A încerca să vezi mai mult din intenţiile bune ale celorlalţi decȃt a te simţi rănit cȃnd ei nu s-au comportat conform unor standarde extrem de înalte, a practica înţelegerea faţă de micile scăpări cotidiene, a vedea pe lȃngă un mic defect şi restul întregului, sunt alţi paşi înainte. E de făcut şi proba realităţii: “am greşit, ce cred ceilalţi despre mine acum?” – aţi fi mirați să vedeţi cȃt de puţini au remarcat greșeala, sau şi-au schimbat total părerea despre un om după o greşeală. Şi mai ales sunt de capitalizat toate acele multe reuşite, precum şi resursele personale care le-au făcut posibile. Şi nu în ultimul rȃnd, ar fi de înţeles că uneori e mai bine să faci ceva imperfect la timp, decȃt ceva perfect … niciodată.
Artico publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Educația normală, reală, se calculează pe medie, nu pe vârfuri. O societate e formată din oameni obișnuiți, a căror educație ar trebui să fie stabilă. La noi nu este. Programe făcute de persoane care n-au lucrat cu grupele de vârstă respectivă, examene setate pe toceală, manuale în limba păsărească, cu mult peste gradul de înțelegere al elevilor etc. De aici vine perfecționismul. Nu din altă parte.