Foto Guliver/Getty Images
În perioada de carantină a explodat numărul de agresiuni domestice. Forțați să stea sub același acoperiș, doi soți între care ura e singura legătură, ajung la comportamente extreme, la jigniri dure și la bătaie. Victimele colaterale? Copiii. Cu toate acestea, adesea, victimele sunt supuse unei agresiuni suplimentare, aceea a instituțiilor statului. Polițiștii vin la ușă cu aerul că sunt deranjați de la siestă, avocații nu folosesc instrumentele legale în beneficiul victimei, Autoritatea Tutelară nu găsește că există vreo urgență în astfel de situații. Totul indică un viciu enorm de sistem, ce contribuie la traumatizarea suplimentară a uneo femei care se simte deja neputincioase și fără apărare.
O formă de abuz despre care se vorbește mai rar și care e considerată o formă „frivolă”, sau „ușoară” de agresiune, e abuzul emoțional. Situația în care nu are loc violență fizică, dar victima e aneantizată de ploaia de răutăți, injurii și ură care vine din partea partenerului. Este tot o formă de violență domestică, cât se poate de serioasă, și consecințele sale sunt strivitoare. Victima poate face despresie, se îmbolnăvește fizic, copiii au probleme de școlaritate, tot sistemul familial se degradează. Cine le ajută pe aceste femei?
Cum arată abuzul emoțional
A.P. este, de ani de zile, victima unui soț suspicios, agresiv verbal, paranoic și care a îndepărtat-o de familia ei. A ajuns în punctul în care nu a mai putut suporta atunci când el a început să trimită mesaje denigratoare despre ea celor din anturaj, spionându-i corespondența și amenințând-o că o va distruge. Este un caz clasic de abuz emoțional: nu are loc agresiune fizică, dar victima este epuizată de jigniri, agresivitate emoțională, ura care vine în valuri din partea celui care își împarte viața: „Motivele pentru care am declanșat divorțul sunt abuzul emoţional şi agresiunea pasivă. Într-o zi relaţia noastră a devenit insuportabilă. Încet, încet, soţul meu a îndepărtat pe toată lumea din jurul nostru. Prietenii, familia mea erau aspru criticaţi din motive puerile, dar ca să evit certurile m-am ascuns în tăcere şi în muncă. Şi am acceptat multe lucruri de neacceptat. Bineînţeles că familia lui a rămas totdeuna în preajmă. Financiar nu mă ajută cu nimic, și a cere socoteală veniturilor lui ar fi însemnat o ceartă. Or, eu evit cu încăpăţânare certurile. Apoi, era nevoia obsesivă de control, când plec, unde plec, cu cine plec, când vin, cu ce mă îmbrac. Acelaşi lucru face şi cu copilul nostru, dictând cu ce trebuie să ne îmbrăcăm, când să ne schimbăm pijamalele, de pildă, sau cum să aşezăm prosoapele în baie. La început, mi s-a părut o glumă, dar treptat, treptat, am descoperit că îmi controla telefonul, făcea poze după convorbirile mele, după mesajele de pe whats-app, că umbla în mailuri, fotografia mailurile, că-mi umbla în documentele de lucru, ca-şi facea dosare întregi cu mine (de urmărire), dar si cu cei cu care intram in contact, că planta microfoane în casă, înregistrându-mă. Până a făcut pasul următor: a început să compună şi să trimită mesaje (anonime) denigratoare prietenilor, cunoscuţilor, angajatorului meu. Aveam aşa mare încredere în el, că în ciuda abuzurilor emoţionale de fiecare zi, nu-l credeam capabil să omoare totuşi femeia care-l hrănea, care aducea bani acasă, organiza vacanţe, îi cumpăra haine, se ocupa de copil. Cu bune şi rele, eram acolo pentru noi. Când mi-am dat seama că cel de lângă mine face aşa ceva, s-a prăbuşit totul. El a continuat să mintă, să inventeze tot felul de scenarii cu prietenii care mă urau şi acum compuneau mesaje denigratoare, cu invidiile şi frustrarile altora. Când n-a mai fost nevoie să se prefacă şi-a arătat adevarata faţă: ura, iterând cu fiecare zi ameninţarea „te distrug”.
Ce fac autoritățile în astfel de cazuri
„Cererea mea trebuia depusă în martie, dar a venit pandemia şi totul s-a oprit”, spune A.O. „Aşa că am depus cererea în mai şi am intrat în rutina procedurilor. Acuzaţiile sunt acum cât mai oficiale, le purtăm de la unul la altul, căci odată la 10 zile, sau 25 de zile mai apare câte ceva, mai afli ceva nou despre tine, auzi că ţi se pun în cârcă lucruri de care nici nu ştiai că există, interpretări noi la fapte deja îngropate (credeam eu). Răspunzi, că aşa cere procedura, şi încerci să te păstrezi în limita decenţei, dar fostul partener consideră decenţa ta o glumă de „intelectuală sclifosită”, aşa că dă cu tine de pământ, dezbrăcându-se de orice caracter. Mă întreb şocată: „cu cine oare mi-am împărţit viaţa atâta amar de vreme?”. Mai dureros este că la mijloc se află şi copilul nostru care vede, simte, trăieşte toată ura şi virulenţa care s-a aşternut între noi. Iar statul te lasă să aştepţi şi să aştepţi... Autoritatea tutelară trebuia să facă ancheta socială în iunie, dar a fost de ajuns un telefon din partea soţului meu că ne-am schimbat rezidenţa şi a lasat totul baltă. Am încercat să-i spun doamnei funcţionar să-şi facă treaba şi să vină acasă, locuim la ţară pe vreme de vacanță, dar nici măcar nu m-a ascultat. Acum, judecătoria i-a trimis iaraşi cererea de anchetă socială, necesară demararii procesului. Am sunat eu la Autoritate şi mi s-a confirmat că i-a revenit iarăşi dosarul „nostru”, aceleiaşi funcţionare. „Vă sunt eu la sfârşitul săptămânii viitoare şi stabilim o dată”, m-a asigurat. N-a sunat. Am sunat eu de vreo cinci ori, de fiecare dată mi s-a închis telefonul.
Interacțiunea cu Poliția
„Am depus şi o plângere penală pentru violarea intimităţii şi violenţa cibernetică. Până acum nu am nici un răspuns şi nici nu cred că va fi luată în serios. Am sunat şi la 112, într-una din seri şi era cât p-aci să primesc amendă pentru că deranjez. Abuzul emoţional nu se vede, bâta da. Şi atunci, ce reclamam eu? Că soţul meu ascultă la uşi, umblă în telefonul meu, povesteşte vecinilor lucruri din intimitatea mea, îmi sună prietenii şi superiorii şi mă denigrează, scrie mesaje anonime familiei mele, că-şi abuzează emoţional propriul copil? Lucruri atât de minore...” relatează A.O.
Simona Voicescu este director executiv al Asociației Necuvinte, ce se ocupă de victimele abuzului domestic. Ea declară: „La Asociația Necuvinte, ne-am confruntat cu situații halucinante în perioada stării de urgență: agresori trimiși în izolare la domiciliu de către DSP, la adresa la care locuia soția care avea un ordin de protecție împotriva lui, o hotărâre judecătorească care îi interzicea specific acestuia să intre în acea casă. O hotărâre judecătorească încălcată de către statul român, care nu a ținut cont de decizia unei instanțe judecătorești. Este halucinant, iar răspunsurile venite din partea DSP-urilor sunt dovada deprofesionalizării și a dezumanizării sistemului de stat. Nu le mai pasă de nimeni și de nimic. Din nefericire, nu este un caz unic. Adăposturi care au refuzat primirea persoanelor victime ale violenței în familie aduse de echipajul de poliție la 3 dimineața pe motiv că nu sunt testate și ei au adăpostul gol în acest moment. O țară care și așa nu are suficiente adăposturi, continuă să ignore problema și pierderile de vieți umane. Trebuie să înțelegeți că cei care au refuzat primirea într-un adăpost destinat persoanelor victime ale violenței în familie, ținut gol, sunt angajați ai statului român, plătiți de noi toți să stea și să ignore. România cheltuiește de două ori mai mulți bani decât Germania în încercarea de combatere a violenței în familie, fără să facă practic mare lucru. Și o mare parte a acestor cheltuieli, sunt cheltuieli salariale cu angajați ai statului român care nu ar trebui să mai existe în acest sistem.
Cu toate că suntem în anul 2020 și avem legislație specifică și convenții internaționale semnate, cursuri și pregătiri profesionale nenumărate, în continuare avem cazuri în care polițiștii le amenință pe victime că dacă mai sună la 112 'pentru orice prostie" vor fi amendate, procurori care nici măcar nu se uită pe dosarele de violență în familie și judecători care declară în instanță că "dacă nu-i plăcea, nu stătea". În acest sistem, dreptatea este o un joc de noroc, poți avea șansa de a ajunge la oameni sau de a ajunge la acești indivizi care nu-și mai înțeleg rolul de prea mult timp. Cu ei nu se poate face justiție”, spune Simona Voicescu.
Ua dintre căile prin care victima poate fi protejată este ordinul de restricție. Dar, foarte ciudat, unii avocați își deconsiliază clientele să apeleze la el. De ce? Pentru că avocații nu sunt pregătiți pe violență domestică, lucru revoltător, și nu uzitează, în beneficiul celor pe care le apără, de acest instrument. Ca atare, femeile stau adesea mult și bine și îndură mai departe abuzul. Pentru că avocații le sfătuiesc să... „aibă răbdare”! Ar fi interesant de știut numărul femeilor ucise pentru că nu s-a recurs la acest instrument.
„Este un subiect sensibil pentru mine pentru că vorbim cu foarte multe persoane victime ale violenței în familie care ne spun că au fost descurajate de către avocați, spune Simona Voicescu. „Din nefericire, avem foarte puțini avocați care înțeleg legislația specifică a violenței în familie și nu pentru că este dificilă, ci din motive financiare, nu sunt procese bănoase. Cinic, dar adevărat. Ordinul de protecție se judecă în maximum 72 de ore de la depunere, de cele mai multe ori de la primul termen, asta înseamnă că avocatul trebuie să-și reprezinte clientul foarte bine și convingător într-o singură ședință de judecată. Foarte mulți, acceptă astfel de dosare și cer amânări pentru a prelungi durata proceselor,. Este inacceptabil din punctul meu de vedere. legea îl consideră un instrument de protecție în regim de urgență și dacă procurorii și judecătorii îl tratează ca atare, atunci și avocații trebuie să înțeleagă să-și- facă meseria în beneficiul clientului.
Ordinul de protecție trebuie solicitat atunci când persoana se află în pericol iminent, nu peste o lună, la toamnă sau când consideră avocatul/avocata că e bine pentru ei. Mi-aș dori ca toți avocații care nu înțeleg domeniul și nici nu doresc să-l aprofundeze, să nu mai accepte bani de la persoane care se află în situații extrem de vulnerabile. Evident, este o utopie. Societatea noastră este condusă prin cinism și dezumanizare.
Ce nevoi are o victimă a abuzului domestic
„O persoană victimă a violenței în familie are nevoie de ajutor imediat și are nevoie să știe că instituțiile statului român funcționează în beneficiul ei, că nu va fi judecată, luată în derâdere sau lăsată la mâna unui partener și mai nervos pentru că a apelat la autorități. Intervenția poliției este primul pas, ei pot scoate agresorul din casă chiar dacă acea casă este proprietatea lui, tot ei sunt cei care deschid dosare penale pentru infracțiunile pe care partenerul agresiv le-a săvârșit. este începutul de drum.
Lipsește educația juridică, informația, înțelegerea drepturilor pe care o persoană victimă a unei infracțiuni le are și a gratuităților oferite de către stat. Se apelează la justiție cu teamă și neîncredere pentru că cu toții suntem martorii ineficienței sistemice a justiției. Avem legislație, avem drepturi, dar nu mai avem oameni în justiție care să-și înțeleagă rolul și menirea. Sau au devenit minoritari.
Pentru că violența în familie se poate întâmpla în absolut toate mediile socio-economice, avem nevoie de centre de intervenție integrate, asta însemnând că trebuie ca stat să putem oferi protecție, sprijin și reintegrare socială pentru absolut toate persoanele victime ale violenței în familie și de gen. Foarte multe femei rămân alături de partenerii abuzivi pentru că nu au unde să se ducă, pentru că sunt lipsite de venituri, de informație, de sprijin. Sunt singure într-un mediu controlat în totalitate de el, agresorul, spune Simona Voicescu.
„Aş fi avut nevoie atât de consiliere juridică, cât şi de consiliere psihologică”, spune și A.P. „Consiliere juridică am obţinut de la avocata mea, de la prietenele prietenelor mele, avocate. Iar să fi mers la psiholog însemna să hrănesc ideile soţului meu cum că sunt nebună, aşadar incapabilă de a avea grijă de copil. Nu am voie să-mi fie teamă, nu am voie să fiu tristă sau să mă apuce depresia, nu am voie să vorbesc cu un psiholog. Sau, dacă o fac, trebuie să fiu precaută, să mă ascund pentru că nu e bine să ai anxietăţi sau emoţii negative în această perioadă. Mai toţi cei din jur m-au sfătuit să am răbdare: să împing anxietatea şi depresia undeva în iarna anului viitor când se va termina, dacă se va termina.
Avocata mea analizează ceea ce îi spun, cu decență și discreție, și îmi cere... să am răbdare. Mi-ar fi placut să se implice mai mult. Pentru ea, sunt un caz între multe altele. Simt o durere sfăşietoare, mai ales că suntem nevoiţi să împărţim acelaşi spaţiu. Durerea este legată, de fapt, de neputinţă. Nu se întâmplă nimic, aştepţi şi nu ştii ce aştepţi. Uneori, am impresia că sunt într-o capcană şi nu ştiu cum să ies, să scap, să fug. Presiunea este insuportabilă şi ştiu că asta vrea: să cedez şi să plec, fără copil. Şi, deşi a fost tot timpul absent, va putea să clameze că el este părintele bun.”
Cea mai elocventă concluzie este formulată de Simona Voicescu: „România a făcut pași înainte, dar din experiența mea, noi, ca țară nu luăm în serios problematică violenței de gen. La nivel politic, nu gândim programe naționale, nu vrem să bugetăm centrele existente și înființarea altor centre, nu vrem să combatem sesixmul instituțional. Nu am auzit pe nimeni din Guvernul României vorbind despre situația femeilor și fetelor din această țară. Nu i-am auzit nici în guvernarea anterioară, nici acum. În această pandemie, toate țările civilizate au luat măsuri speciale pentru protecție femeilor și fetelor, au investit bani și resurse umane pentru a asigura o protecție sporită într-un context atipic care a dus la o creștere a actelor de violență în familie. România nu a făcut absolut nimic pentru femei și fete în starea de urgență. Jumătate din populația României a fost total ignorată de către decidenții politici.
Statul român, prin instituțiile pe care le are trebuie să acorde mult mai mare importanță fenomenului violenței în familie. Nu doar declarativ în campanii electorale. Nu. România trebuie să investească într-un sistem specializat, profesionist de intervenție și sprijin și pentru asta trebuie să accepte că are oameni în acest sistem care trebuie să plece. Declarațiile politice nu salvează nicio viață. Toleranță zero pentru violenta împotriva femeilor și fetelor declarată la televizor cu câteva zile înaintea alegerilor nu are absolut nicio valoare. Valoarea stă în investiția în sistemul de monitorizare electronică a agresorilor, valoarea stă în adăposturi pe care statul român le are și le ține închise, valoarea stă în a respecta dreptul la viață a tuturor cetățenilor acestei țări și a trata problematica cu seriozitate cu care trebuie tratată. degeaba vorbim frumos la televizor, dacă în spatele camerei nu facem absolut nimic, ba mai mult, contribuim la sexismul instituțional. De vorbe suntem toți sătui.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dupa ce sotia a venit de la maternitate cu aia mica, ca sa mai atenuam din socul ca dintr-odata maica-sa avea o gramada de treburi si nu mai era posibil sa-i acorde aceeasi cantitate de atentie, ne-am facut, eu si fiul nostru, cat am putut de mult programul impreuna. Si peste zi, dar si seara cand sotia cu cea mica, se duceau la culcare, noi ramaneam sa dormim impreuna intr-o alta camera.
In perioada aceea, incepusem sa ne construim o casa undeva la tara, nu departe, la vreo 15 km, si ziua ne mai duceam sa udam pomii, iar daca ne prindea seara, uneori chiar ramaneam sa dormim in curte, intr-un cort, unde pusesem niste saltele normale, sa fie cat mai confortabil si sigur. Peste zi ne faceam de treaba, copilul se mai juca, mergea prin sat cu prietenii pe care si-i facuse. Glumeam uneori, ca probabil si pe luna daca l-ai lasa de unul singur, reusea el cumva cat de repede, sa-si faca niste prieteni. Daca vedea undeva un copil, cerea voie sa mearga, nu sa vada ce face, nu sa-l intrebe cum il cheama, ci ,,Pot sa merg sa ma imprietenesc cu baiatul ala?” ,,Da, sigur ca da, du-te.”
Daca lucrurile decurgeau ok, in sensul asta, continuau. Daca nu exista o comunicare buna, cu o discretie si un tact care nu a incetat niciodata sa ma uimeasca si sa-l admir, continua sa-si gaseasca ceva de facut, cumva in alta parte, fara sa mai faca nici un fel de referire la motivele pentru care lucrurile nu au luat forma pe care el si-o propusese.Nu existau justificari sau reclamatii sau alte remarci. Doar continua intr-o forma absolut fireasca sa faca altceva, ca si cum planul ar fi fost de la inceput in acest fel.
Intr-una din seri cand ne-am intors acasa de pe unde umblasem, dupa ce ne-am bagat amandoi in pat, pe la zece jumatate, a fost cuprins brusc de un acces foarte intens de plans. Si plangea, si plangea, fara sa spuna altceva, la toate insistentele mele da a-mi spune ce s-a intamplat.
La un moment dat, printre sughituri, continuand sa planga, mi-a spus, ca in sat, pe unde umblase ziua cu prietenii lui, pe langa ei, trecuse un om, cu o caruta de care era legat un caine. Si l-au intrebat pe omul respecti, unde duce cainele. Iar omul le-a raspuns, ca il duce sa-l omoare. ,, Ma duc sa-l omor!!”
Si a inceput sa ma roage insistent, printre lacrimi, sa mergem sa-l cautam pe acel om, sa-l rugam sa ne dea noua cainele, ca sa nu-l omoare.
In fata copilului meu, pe care il vedeam cat sufera, si a absurdului grotesc din situatia pe care el o povestea, ca motiv declarat al plansului, ca poate erau mai multe adunate, n-am avut inima sa-l mint in continuare, ca da, vom merge, il vom cauta pe acel om si vom salva cainele. Sa fac asta, am simtit ca ar fi o cruzime in plus, chiar daca vedeam cat de mult el si-ar dori sa ne implicam. Nu i-am promis ca ne vom duce sa salvam cainele, pentru ca, foarte probabil, n-ar mai fi fost nimic de salvat.
I-am spu doar, ca pe lumea asta sunt foarte multi caini, si noi nu avem puterea sa-i salvam pe toti. Numai Dumnezeu poate.
E drept, ca el poate sa salveze lucrand prin oameni, prin noi. Daca il lasam sa o faca, sa ne arate calea, daca acceptam. Altfel am putea sa blocam tot, asumandu-ne misiunea de a salva urgent pe toata lumea, si terminand prin a nu salva pe nimeni.
Nici macar pe noi insine.
Iar serviciul 112 este lamentabil. Pana sa-ti spui necazul poti muri de nenumarate ori.