Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Zâmbetul care vindecă. Dana Rogoz: Dacă ar fi să mor mâine, aș zice „stai puțin, nu acum, mai am niște lucruri de făcut”

Dana Rogoz

Mă bucură și îmi place prezența Danei Rogoz pe Instagram (sau pe alte canale de social media), îmi plac naturelețea, zâmbetul, voința și ambiția cu care și-a făcut o familie frumoasă, o carieră solidă, maturizându-se într-o manieră care o înfrumusețează.

Este una dintre puținele apariții care nu agresează și care, dimpotrivă, aduce o lumină, o armonie, care exprimă fericire autentică și delicatețe.

O admir pe Dana Rogoz și îmi place felul în care comunică în social media: simplu, curat, dar și consistent, în același timp. Nu pune paiete pe realitate și nu țipă ca să fie auzită.

Dana Rogoz, contul tău de Instagram arată o viață echilibrată și senină. Așa și este?

De cele mai multe ori, da. Dar să știi că pe contul meu împărtășesc și momentele fericite și mai puțin fericite, iar de 3 ani am creat un „Jurnal al micilor momente fericite” care a fost mai mult un exercițiu pentru mine, decât un ajutor pentru ceilalți. M-a ajutat să creez sau să caut mici momente de bucurie în fiecare zi, pentru ca la final, trăgând linia, să încerc să îmi concentrez atenția asupra lor.

Asta nu înseamnă că ignor momentele triste sau dificile care există și în viața mea, ca în a oricui, dar acest jurnal este și un jurnal al recunoștinței. Până la urmă, acești ultimi ani au fost cei mai buni din viața mea, deși nu știu dacă au fost chiar așa, sau dacă nu cumva așa am învățat să-i privesc eu! De multe ori depinde de felul în care alegi să privești lucrurile.

Dacă acum un an cineva mi-ar fi spus că, în plină pandemie, voi pleca cu fetița mea, doar cu ea, într-o țară străină, aș fi zis că vorbește despre un scenariu apocaliptic în care familia mea a avut de suferit ceva groaznic.

Dar realitatea mi-a demonstrat că așa am făcut, în plină pandemie am plecat la fimări în Slovacia cu Lia și asta nu a fost nici pe departe sfârșitul lumii, ci una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut ca mamă cu Lia. Deci sigur că ceea ce este pe Instagram pune un „filtru” al realității, dar acolo nu se află totul! Eu sunt destul de sinceră din punctul ăsta de vedere…

Care ar fi cuvântul care definește perioada asta din viața ta?

Armonie. M-am gândit mult, acesta este. Armonia din viața mea, din familia mea și probabil că asta am și transmis, dar am simțit că toată nebunia și toate grijile care au fost înainte de nașterea Liei s-au spulberat într-un timp foarte scurt. E sănătoasă și ne zâmbește, e veselă și noi suntem bine, deci nu am de ce mă plânge!

După acest an de pandemie stăm mai prost cu capul, mulți dintre noi…

Mă încearcă și pe mine uneori astfel de căderi, că nu sunt imună la ele. Uite, eu notez tot ce mi se întâmplă, chiar prietenele mele de școală râd de mine că am acest stil de a hiperanaliza totul, și am tras o linie după acest an și exact când voiam să scriu concluzia, am aflat că unul dintre colegii mei actori, cu care am și jucat la Excelsior, s-a sinucis. Și am simțit că, dacă aș fi scris atunci acest articol, ar fi fost catastrofal fiindcă dacă mai aveam un dubiu că această perioadă ne-a influențat, ei bine, acum sunt sigură că pe unii i-a transformat major! Iar în comunitatea noastră de artiști, de actori, mi se pare că e și mai periculos.

Vorbeam cu prietenele mele, actrițe de data asta, și ne gândeam să facem un grup pe WhatsApp în care să ne întrebăm ce și cum, dacă suntem ok, sau dacă avem nevoie de ajutor.

Oamenii au senzația că noi acum, când nu jucăm, regretăm de fapt aplauzele de la final, sau banii, de parcă… Nu, e o problemă mult mai mare. Înainte de repetiții, de exemplul, noi descărcam foarte mult din emoții, lucrul pentru un rol nou este chiar o terapie, iar acum noi nu ne mai „descărcăm” nicăieri, totul rămâne în noi și mai avem și senzația că nu mai contăm, ne întrebăm dacă oamenii vor mai dori să ne vadă, dacă mai are vreun rost.

De aceea m-am apucat să citesc povești pentru copii live pe internet atunci când a început pandemia, pentru că astfel am căpătat un sens. În primul weekend din lockdown m-am gândit oare eu cum pot să ajut, sunt gravidă în ultimul trimestru, deci nu pot căra ape și mâncare pentru oamenii în vârstă, hai să găsesc o soluție pentru comunitatea mea, să ofer părinților o pauză în timpul zilei în care copiii să stea să asculte povești. Asta mi-a făcut plăcere și mi-a dat un sentiment de utilitate și chiar un reper al zilei, fiindcă nu mai aveam niciun program și așa, ora 16 a devenit un reper al zilei pentru toți trei, pentru mine, Vlad și Radu. Eu nu spun acum că totul este zen, că nu sunt absurdă, sunt o persoană empatică și mă afectează suferința celor din jur.

Trebuie să găsim cu toții căi de a ne face utili

Ce alimentează deciziile tale în aceste zile?

Cred că „plasa mea de siguranță” a fost, în toată perioada asta, familia. Am descoperit că sunt mai curajoasă decât am crezut. Am luat decizii mai mari pentru că am prins curaj, să știi. M-am simțit mai puternică, faptul că am născut singură, că nu a fost Radu lângă mine în momentul ăla, că am plecat cu Lia în străinătate să lucrez…

Îmi plănuisem altfel viața. Mă gândeam că voi avea o bonă la al doilea copil, chiar o bonă internă. Mă gândeam că mă voi elibera de multe sarcini, dar pe urmă a venit pandemia și a trebuit să ne descurcăm doar noi trei și simplul fapt că am putut face asta, că am rezistat (și rezist) cu câteva ore de somn pe noapte, că am reușit să-mi țin jobul, să și repet la teatru, toate astea îmi dau forță și mă împing mai departe și, parcă cu cât fac mai mult, cu atât pot mai mult.

Dacă ar fi să mor mâine, aș zice „stai puțin, nu acum, mai am niște lucruri de făcut.”

Dar așa funcționez eu. Radu nu este deloc ca mine, el are nevoie de liniște, de timpul lui în care să creeze, eu, cu cât mă sustrag activității, cu atât sunt mai puțin productivă. Dacă îmi dau de lucru în mod continuu și îmi găsesc activități de făcut, mă simt vie și de folos.

Acum (vei zice că sunt nebună) mă preocupă comunitatea de pe strada mea. Mi se pare că nu există comunitate în cartier și aș vrea să cunosc oamenii care îmi sunt vecini, poate că au nevoie să îi ajut cu ceva, să mai stea un copil cu noi dacă vreun părinte este într-o situație grea, sau de ce nu, să facem cumpărături pentru cei care au nevoie.

Mă gândeam să le propun să ne vedem duminica la mine la Moon să bem o cafea. Să vorbim despre strada noastră și despre ce ne supără, despre ce credem că am putea face mai bine! Înainte, când stăteam la bloc, exista un fel de comunitate și acolo, e important să aparții unei comunități, nu?

Cum a pornit gândul ăsta?

În timpul pandemiei, când ne-am gândit că am putea ajuta pe cineva de pe strada noastră… Era o doamnă în casa de lângă noi al cărei soț a murit acum câțiva ani. Când i-am propus să facem cumpărături, dacă are nevoie, a plâns spunându-ne că nu-i vine să creadă de unde îi vine ajutorul! Așa mi-am dat seama că nu există comunitate în cartier și că nu avem un „număr de urgență” la care să sunăm dacă avem probleme.

Când am făcut campania cu copacii de pe strada mea, reușind să replantez copacii care fuseseră tăiați, făcând presiuni la nivelul primăriei, am fost felicitată de vecini. Acum fotografiez toate alveolele goale, sau rădăcinile rămase, trimit fotografii la primărie, vorbesc cu ADP-ul etc, încerc să mă folosesc de expunerea mea cât să am succes cu scoaterea acestor rădăcini și cu replantarea copacilor. Și am reușit asta pe strada mea, dar acum am planuri și mai mari, și asta este ceva ce-mi dă forță!

Îmi plănuisem altfel viața. Mă gândeam că voi avea o bonă la al doilea copil, chiar o bonă internă. Mă gândeam că mă voi elibera de multe sarcini, dar pe urmă a venit pandemia și a trebuit să ne descurcăm doar noi trei.

Avem nevoie de sens?

Da, absolut. Uite, eu acum repet cu un actor care, în prima parte a zilei, este voluntar la DSP! Trebuie să găsim cu toții căi de a ne face utili.

Proiectul din Slovacia s-a terminat?

Nu, trebuia să plecăm din nou, dar s-a amânat cu o lună, voi pleca la mijlocul lunii aprilie.

Ce film este?

Este un lungmetraj, o comedie de familie, ar trebui să se lanseze la sfârșitul acestui an, dar nu știu. Este o echipă slovacă, cehă și trei actori români.

Am văzut că ești tu, Pavel Bartoș și…

… și Andreea Vasile, da. Restul sunt actori din Cehia și Slovacia.

Citiți interviul integral pe cristinastanciulescu.ro.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult
text: Cristina Stănciulescu / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon