Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Chiar așa, domnule profesor, pentru ce să învățăm? Nu ați văzut că toți își cumpără diplome?” Secvențe din viață, din anii de pandemie și din lunile de război

scoala - eleva - getty

Foto: Getty Images

Era prin anii 90. La policlinica de lângă piața mică din Suceava am mers să îi fac unuia dintre copii o electroencefalogramă la recomandarea altui medic. Am așteptat mult la rând. De fapt eram ultima. Am intrat în cabinet și am recunoscut imediat doctorul. Îl mai văzusem în copilăria mea. Era medicul ce venea la Casa de copii periodic.

Înalt, slab, cu început de chelie, cu mustață, cu o geantă mare, neagră, mergea cu pași eleganți spre clădirea preșcolarilor, unde era cabinetul medical, în timp ce vreun copil striga în gura mare:

- A venit doctorul Pop!

Peste acel doctor am dat peste ani în cabinetul de la policlinica de la piața mică. Era ieșit la pensie de mult, dar încă lucra de drag de meserie, dar și pentru că era cel mai bun medic în psihiatrie și neurologie infantilă din județ.

Asistenta lipsea. Probabil i se terminase programul. Era mult după amiază și doctorul stătea să vadă toți pacienții. A verificat în registru și a spus că nu sunt programată. Asistenta uitase să noteze. M-am panicat și am început să explic repezit:

- Am făcut programarea pe 6 august, de Schimbarea la față! M-a trimis domnul dr...

- Fiți liniștită! Oricum nu vă trimit înapoi! mi-a spus, zâmbind cald.

Am mers într-un cabinet alăturat, unde a așezat electrozii și un fel de cască - cred că așa se cheamă - pe capul fiului meu. Eu știam că este emoționat după cum îi tremurau mâinile, deși i s-a explicat că nu doare, și am îngenuncheat lângă scaunul pe care stătea și îi șopteam în timp ce îi mângâiam genunchii:

- Nu doare deloc! Te rog, să nu îți fie frică!

- Dar ce îmi face?

- Vrea să vadă domnul doctor cum funcționează creierul tău de matematician mic! am șoptit. Fiul meu era la grădiniță, dar încă de pe atunci avea numai matematică în cap și construcții de roboți și mașini.

Doctorul s-a întors de la masa cu un monitor pe ea și ne-a privit pe rând și pe mine și pe fiul meu. Râdea. Mi-a făcut semn cu mâna să tac. L-am întrebat dacă pot să stau în continuare cu mâna pe genunchii sau mâinile fiului meu. A spus că da, dar să nu fac niciun gest și să nu vorbesc.

Aparatele au început a bâzâi. Copilului meu i-a transpirat buza superioară și îi tremura ușor barba de la emoție. Mâna mea era ca o atingere de fluture pe genunchii lui, ca să știe că sunt acolo. Spuneam rugăciuni și nu eram conștientă că îmi curg lacrimi.

S-a terminat investigația. Doctorul privea monitorul pe care se înregistraseră impulsuri nervoase. A privit de câteva ori spre mine, spre copil și iar spre monitor.

Inima mi-a înghețat. Nu realizam că rămăsesem în genunchi și nu mă pot ridica.

- Ce are copilul acesta!? Ce face? De ce ați venit la mine? a întrebat doctorul în timp ce îi lua de pe cap masca cu electrozi.

Eu din genunchi am șoptit:

- Nu face nimic! Avea o boală de piele pe tălpi și doctorul de la dermatologie ne-a trimis la dvs.

- Care doctor?

I-am spus numele.

- Nu are nimic copilul acesta! Poate un pic prea alintat! a spus doctorul râzând, privind spre mine, cum stăteam în genunchi lângă fiul meu și a dat să iasă din cabinetul, unde făcuse investigația spre cabinetul cu birou, unde intrasem prima dată, dar din ușă a întors capul și m-a privit. Mă prăbușisem la picioarele fiului meu și plângeam în hohote de fericire, dar doctorul nu știa că plâng de fericire.

S-a întors spre mine și mi-a întins mâna să mă ridic. Mă privea cu ochi întrebători și mari: Ce se întâmplă!?

Copilul meu mă întreba și el: Ce e cu tine, mama?!

I-am explicat doctorului ce diagnostic îi pusese fiului meu doctorul de la dermatologie, în timp ce îl urmam spre cabinetul cu biroul.

S-a așezat la birou pe un scaun mare, negru, ce se rotea. Eu m-am dus cu copilul de mână în fața biroului.

- Chiar ai creier de matematician, cum spune mama, a spus doctorul fiului meu. Apoi mi s-a adresat mie: Of, Doamne! Era o supoziție! Un asemenea diagnostic nu se pune decât după investigații serioase făcute de un specialist.

I-am mulțumit din toată inima și am privit tablourile de pe perete din spatele biroului lui. Erau trei. Constantin Parhon, Gheorghe Marinescu și Nicolae Paulescu.

Doctorul a văzut că mă uit la tablouri cu interes. A întors puțin scaunul în lateral să vadă și tablourile, dar și pe mine și a întrebat:-  Știți cine sunt?

- Bineînțeles. Constantin Parhon - cel mai renumit endocrinolog român; cred că este părintele endocrinologiei românești. Am citit recent o carte; o am acasă; despre munca lui în domeniu. Gheorghe Marinescu - părintele școlii de neurologie de la noi. Nicolae Paulescu - cel care a descoperit insulina.

Doctorul s-a ridicat în picioare. S-a întors cu totul spre cele trei tablouri și le privea cum privesc bătrânii la biserică icoanele. A început să vorbească cu venerație și respect.

- Gheorghe Marinescu mi-a fost mentor și model. Constantin Parhon mi-a fost și profesor. Modelele mele... Înaintașii mei...

Nu știam ce să spun. Vibra aerul din cabinet de la emoția, pe care o pusese în cuvinte domnul doctor.

Am tăcut puțin și apoi am întrebat:

- Pot să vă rog ceva? Am o altă problemă cu cel mic... dacă tot sunt aici.

- Spune!

Am explicat rapid ce problemă mă preocupa. El m-a ascultat cu atenție și, când am terminat, a pus niște întrebări scurte:

- E născut prin cezariană? Ți-a făcut anestezie generală?

- Îhî, am dat din cap cu mirare, neînțelegând ce legătură este între problema, pe care i-o prezentasem, și asta.

Mi-a explicat el. Dedusese, fără a avea în față persoana, despre care i-am vorbit, care este problema și din ce cauză. Am înțeles. Mi-a spus și ce trebuie să fac pentru a rezolva problema.

I-am mulțumit și am spus:

- Și dacă nu mă descurc? Dacă nu se rezolvă?

M-a privit lung din spatele biroului lui, avându-i deasupra capului pe cei trei mentori, a râs și mi-a spus:

- La cum te văd, sigur o să te descurci, dar dacă nu, ia biletul acesta și mă cauți oricând să vorbim. E o problemă minoră ce se poate rezolva cu educație, voință, tact, fermitate, când e nevoie, și dragoste de mamă.

Am luat biletul, pe care mi l-a întins, și i-am mulțumit. Înainte de a ieși mi-a zâmbit și mi-a spus:

- O să te descurci! Nu o să ai nevoie de ajutorul meu...

Am rezolvat problema, urmându-i sfaturile ani de zile. Nu l-am mai căutat niciodată. Cred că la scurt timp am citit în presă că a murit doctorul Pop Traian Victor - unul din cei mai buni specialiști în psihiatrie și neurologie infantilă, pe care i-a avut Suceava...

...

Un profesor a educat toată viața elevi. A fost destul de sever și din mâna lui ieșeau tineri educați și instruiți. Avea obiceiul să repete: „ai carte, ai parte”, „singurul criteriu pentru a ajunge sus e competența” și „este imposibil să înveți și să nu culegi lauri”. Timpurile s-au schimbat. Elevii și școala la fel. El se apropia de pensie. Muncea cu dedicare, dar nu mai ținea discursuri ca în trecut. Cred că era ultima lui generație de elevi, înainte de a ieși la pensie, și a repetat, în virtutea obiceiului lui de zeci de ani: Măi copii, învățați! Puneți mâna pe carte!

Un elev mai hâtru, ce avea ambii părinți la cules sparanghel în Germania, a început a râde și mogorogea: Pentru ce să învățăm?! Pentru ce ne trebuie atâta carte!?

Altul cu mama și tata în Italia mormăia și el că nu trebuie atâta carte, că și așa e degeaba. 

Și, pornind de la cei doi, toată clasa a devenit un murmur de nemulțumire și de râs și peste acel murmur cineva a strigat tare și clar:

- Chiar așa, domnule profesor, pentru ce să învățăm!? Nu ați văzut că toți își cumpără diplome!? Și carnetul de șofer se cumpără...

Profesorul a amuțit. Nu știa ce să răspundă. Își ținea capul în mâini și ochii plecați. Se întreba: Ce să le răspund eu acestor copii!? Nu mai pot să le spun ceea ce am spus o viață întreagă generațiilor întregi. Ar râde de mine.

A ridicat capul. Și-a privit elevii ce au amuțit. Știa ce să le răspundă. Găsise o motivare pentru a învăța.

- Învățați ca să nu muriți proști! a spus tare și clar, dar în ochi avea lacrimi. Acesta e singurul motiv pentru care puteți învăța astăzi, ca să nu muriți proști!

...

În urmă cu mai mult timp am mers cu o prietenă în oraș. Am intrat într-un magazin, la raionul fructe, și am dat să iau câteva lămâi.

- Tu, ieși afară! Te-ai furișat pe lângă mine!

Am înțepenit, privind gardianul burtos ce țipa la mine și mă privea ca pe un infractor. Cred că în prima clipă nici nu am realizat că țipă la mine și îl priveam cu stupoare.

- Tu! Tu!! Te-ai furișat să intri fără mască! a țipat el ținând un deget acuzator spre mine.

O, Doamne! am realizat că uitasem să îmi pun masca. Am scos-o repede din poșetă și mi-am pus-o pe față, în timp ce explicam că am uitat, dar el nimic. O ținea una și bună că am încălcat legea, că trebuia să mă dea afară, că m-am furișat pe lângă el ca să intru fără mască.

Nu avea rost să mai explic nimic. Îmi era și rușine de ceilalți cumpărători. În plus, eu mă blochez în fața brutelor.

- Nu s-a furișat! Chiar a uitat! mi-a luat apărarea prietena mea și l-a potolit.

...

Am fost la vaccinare la sala de sport de la Școala Alexandru Ioan Cuza din Fălticeni. Din convingere și a fost opțiunea mea.

Organizarea ireproșabilă. Completezi un chestionar. Stai de vorbă cu un medic. După vaccin stai sub supraveghere.

Am plecat spre casă cu ocazii. Șoferul a început să îmi explice atoateștiutor cum a fost inventat virusul de două familii, al căror nume îl știe, dar acum nu îi vin în minte.

- Presupunând că aveți dreptate, la ce le-ar folosi să ne ucidă pe toți și să rămână doar două familii pe pământ!? încerc eu o deducție logică, vorbindu-i cu dvs, căci așa se cade să vorbești cu un necunoscut. 

- Ci vorbești!? Nu știi cum sunt ăștia! Vor să conducă lumea! Tu nu știi! Eu am umblat toată Europa. Am fost și în Germania!

- Care lume să o conducă, dacă tocmai ați spus că vor să o omoare!? Ce lume mai conduc, dacă ne omoară!? încerc eu iar cu logica.

- Nu înțelegi! Eu știu multe! Eu nu mă vaccinez nici mort! E pecetea satanei! E 666!

Dau să întreb: Cine vor să ne vaccineze!? Tot aceia care vor să ne omoare!? dar renunț.

Privesc pe geam la câmpurile ce dau a înverzi și ignor vocea de lângă mine ce turuie despre oculta, pecetea satanei, 666 și cele două familii ce ba vor să conducă lumea, ba ne vaccinează, ba ne omoară...

Zâmbesc amar, când omul spune că totuși se va vaccina, dacă va trebui, ca să poată pleca în Germania și îmi amintesc de vorbele profesorului: Învățați, ca să nu muriți proști!

...

Cum ar fi vorbit despre vaccinare un medic ca Pop Traian Victor? Cum ne-ar fi explicat că nu trebuie să o facem nici de frică, nici că ne îndeamnă președintele, nici că spune guvernul? Cum ar fi explicat un medic ca el beneficiile vaccinării!? Cum ar fi explicat și eventualele riscuri ale unui vaccin creat în timp atât de scurt!? Cum ar vorbi el despre beneficiile științei și munca savanților ce sunt în slujba binelui și a Lui Dumnezeu!?

Cum ar fi vorbit profesorul, ce a educat o viață întreagă elevi crezând în o ierarhie a valorilor și în beneficiile științei și a ieșit la pensie, spunându-le elevilor: Învățați, ca să nu muriți proști!?

...

Morala

Prea multă putere au gardienii și prea multă tăcere e la specialiști!

...

S-a terminat pandemia. Nu am apucat să răsuflăm ușurați și să ne luăm viața înapoi că peste întreaga lume a venit alt val mai periculos decât pandemia, războiul. Nu dat de Dumnezeu, ci provocat de un om. Un singur om!

Duc discuții civilizate cu vecinii mei, cu oamenii din sat sau cu prietenii despre asta. Mie mi-a plăcut mult metoda maieutică a lui Socrate de a preda discipolilor săi, făcându-i să descopere singuri adevăruri esențiale și faptul că am citit câte ceva despre asta mă ajută măcar puțin și după puterile mele limitate, să răspund la întrebări cu alte întrebări, ce nu mai au nevoie de niciun răspuns.

Îmi zicea cineva în primele zile de război:

- De ce le dăm mâncare ucrainenilor? De ce îi primim?

- Ai dat matale măcar o felie de pâine!? am întrebat.

Mi s-a răspuns cu o clătinare din cap că nu și eu am continuat:

- Ai mâncat mai puțin de când a început războiul?

Iar a dat din cap că nu.

- Deci sunteți supărată că alții dau o felie de pâine celor ce nu au!?...

Niciun răspuns. Continui.

- Dacă ați fi forțată de un război să plecați de acasă cu o bocceluță de haine și cu copiii de mână, ați vrea să nu vă deschidă nimeni ușa, să nu vă dea o cană de apă și o felie de pâine!? Sunteți creștină. Mergeți la biserică. Ați auzit vreodată la biserică cuvintele lui Iisus: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Prorocii”? Știți ce înseamnă aceste cuvinte!?

Altă dată cineva mi-a spus:

- Războiul acesta ne costă atât de mult! M-am săturat!

- Știu că ne costă mult... Știu că toată lumea îl plătește. După părerea mea, cel mai scump costă sicriele!

- S-au scumpit și sicriele!? a țipat interlocutorul meu, neînțelegând ce am vrut să spun.

- Cel mai mult costă sicriele pentru copiii, femeile, tinerii uciși în Ucraina! Nu credeți că e un preț imens ca un tată să se ducă să cumpere sicriu pentru fiu?! Un bărbat pentru soție?! Bunicii, pentru un nepot?! 

...

Răspunzând la întrebări cu alte întrebări, nici nu a mai fost nevoie de răspuns...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • minunat articol si foarte adevarat !
    • Like 0
  • minunat articol si foarte adevarat !
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult