Electoratul din statul Wisconsin are reputaţia că este mai educat politic decât cel din multe alte state americane. În ultimii ani, el a fost expus şi la câteva mari bătălii politice, între care lupta dintre guvernatorul Scott Walker şi sindicate, luptă din care guvernatorul a ieşit învingător şi apoi menţinerea lui Walker în postul de şef al statului, împotriva campaniei furibunde a stângii liberale, în încercarea ei de a-l debarca pe Walker printr-un referendum, urmată apoi de campania de realegere a guvernatorului conservator.
Printre primii şaptesprezece candidaţi republicani înscrişi în vara lui 2015 s-a numărat şi Scott Walker şi mulţi i-au acordat o şansă bună de a deveni preşedintele ţării. Dar performanţa lui la dezbateri şi discursuri a fost slabă şi el a fost unul dintre primii candidaţi care s-au retras, în toamna anului trecut.
Cu toate acestea, Scott Walker este foarte popular şi respectat în statul său şi s-a lansat cu trup şi suflet în campania de susţinere a lui Ted Cruz, împotriva lui Trump. Cruz a câştigat alegerile preliminare din Wisconsin la o diferenţă de 13% şi a luat 36 din cei 42 de delegaţi. După Wisconsin, situaţia la delegaţi a candidaţilor republicani este: Trump 743, Cruz 520 şi Kasich 143. Pentru a obţine nominalizarea partidului republican, un candidat trebuie să aibă 1.237 de delegaţi. Cu toate că alegerile de tip caucus s-au terminat demult în statul Colorado, procesul complicat de alocare a delegaţilor nu s-a terminat încă. Se pare că şi în Colorado conduce Cruz, care are şanse de a-şi mări numărul de delegaţi cu încă 21 în următoarele zile. După aceasta toţi ochii sunt îndreptaţi spre statul New York, unde vor fi alegeri preliminare pe 19 aprilie şi de unde se pot câştiga 95 de delegaţi republicani, în sistemul câştigătorul-ia-totul.
În discursul de după declararea victoriei senatorului texan, discurs care a fost difuzat pe televiziunile naţionale, Cruz a afirmat că în Wisconsin s-a întregistrat punctul de cotitură, după care mersul preliminariilor îl va face pe el cel câştigător. Cruz nu poate atinge majoritatea delegaţilor, dar după alegerile din Wisconsin apare mai clar că nici Trump nu mai are o şansă mare de a acumula 50+1% din delegaţi şi că efectul forţelor anti-Trump începe să-şi atingă scopul, acela de a-l împiedica pe Trump să obţină nominalizarea înainte de convenţia naţională a partidului republican, care se va ţine la Cleveland Ohio, în intervalul 18-21 iulie 2016. Acolo se vor face şi desface iţele unui complicat proces politic, din care va apărea candidatul final, fie unul dintre cei care au participat la preliminarii, fie o figură proaspătă, aşa cum s-a exprimat strategul politic Karl Rove. Zvonurile sunt că partidul republican, opus şi lui Trump, şi lui Cruz, se pregăteşte să lanseze candidatura lui Paul Ryan, un fel de Agamiţă Dandanache à l’americaine.
Ryan nu este un politician de caricatură şi comparaţia cu Dandanache se potriveşte numai pentru a ilustra cum poate apărea, din pământ din iarbă verde, un nou candidat, despre care nu ştie nimeni nimic înainte de a-şi face apariţia.
El este membru al congresului, reprezentant al statului Wisconsin. Are o reputaţie bună, mai ales în ce priveşte competenţa din domeniul economiei şi al finanţelor şi a fost autorul unor proiecte vaste de reforme economice şi fiscale, prin care să se poată obţine controlul marii datorii externe a ţării. De curând, Paul Ryan a fost numit Speaker of the House, după demisia lui John Boehner. Poziţia este una de mare influenţă şi autoritate, a treia poziţie politică din ţară după gradul de putere şi în ordinea succesiunii, în cazul în care preşedintele şi vicepreşedintele devin amândoi indisponibili.
Ryan a fost candidatul pentru vicepreşedenţie pe care l-a selectat Mitt Romney, în campania din 2012, când republicanii au pierdut şi Barack Obama a fost reales. În acea campanie, Ryan a făcut o figură mai bună decat Romney şi mulţi s-au întrebat de ce partidul republican nu a ales atunci echipa Ryan-Romney, în loc de cea pe care a ales-o.
Donald Trump, a cărui popularitate a scăzut în ultimele săptămâni, continuă să aibă un grup de alegători loiali, determinaţi să meargă cu el până în pânzele albe, în marea lor majoritate oameni cu educaţie medie, aşa numiţii gulere albastre. Dar aceştia sunt circa 35% dintre republicani şi numai cu sprijinul lor nu se poate câştiga preşedenţia americană. Este nevoie de un segment din grupul democrat şi de cea mai mare parte a independenţilor, dar aceştia au devenit mai reţinuţi după ultimele gafe făcute de Trump, mai ales cea cu vinovăţia femeilor care aleg să îşi facă întrerupere de sarcină şi alte câteva boacăne din domeniul politicii externe şi al economiei.
Pe lângă clasamentele de popularitate şi susţinere, politologii mai urmăresc și evoluţia procentajelor la indicele de impresie negativă. La această categorie, Trump nu stă bine deloc, el atingând cota de 69% de popularitate negativă. Nici oponenţii lui nu stau foarte bine, cu indicele de impresie negativă de 55% la care s-a stabilit Hillary Clinton şi cel de 59% al lui Cruz.
Sondajul naţional al agenţiei Reuters din 6 aprilie l-a clasat pentru prima dată pe locul întâi pe Ted Cruz: Cruz 39%, Trump 37%, Kasich 23%. Exceptând acest sondaj, toate celelalte studii de opinie, ca şi media de la www.realclearpolitics.com, continuă să-l dea pe Trump lider pe plan naţional. Când candidaţii republicani sunt opuşi pe rând lui Hillary Clinton, numai guvernatorul John Kasich este cel care obţine procente superioare. Acesta este şi explicaţia lui de a continua campania, deşi nu a avut rezultate bune şi – până în prezent - a fost câştigător numai într-un singur stat.
În editorialul său din ultimul număr al revistei Forbes, reputatul istoric englez Paul Johnson prezintă un punct de vedere original. El îl caracterizează pe Donald Trump ca fiind vulgar, abuziv, răutăcios, grosolan, violent şi scandalos, dar că spune în mod constant ceea ce gândeşte şi că are meritul de a-i face pe americani să gândească, din nou, cu propria lor minte. După Johnson, Trump este complet opus lui Obama, pe care el îl vede ca lipsit de şira spinării, fricos şi fără merite, un politician care nu a făcut niciodată ceva prin el însuşi şi nu este decât un rezultat al discriminării inversate. După o preşedenţie Obama care a slăbit America şi a produs o lume dezordonată şi haotică, este nevoie de un preşedinte care să facă din nou naţiunea americană să fie puternică, să-şi asume responsabilităţile şi să împingă lumea înapoi în stadiul de decenţă. Un astfel de preşedinte ar putea fi Trump – spune Paul Johnson - care este un om al exceselor, dar de un om al exceselor are nevoie lumea de azi.
Sanders, victorie de moral
În Wisconsin şi Bernie Sanders a avut un mare succes; el a surclasat-o pe Hillary cu o diferenţă de 13%, deşi asta nu a schimbat cu mult raportul de delegaţi. În prezent, doamna Clinton are 1.287 de delegaţi obişnuiţi şi Sanders 1.080. Dar în umbră stau cei peste 400 de superdelegaţi, pavăza pregătită de partidul democrat pentru protecţia candidatului favorit, dintre care peste 90% sunt loiali lui Hillary Clinton.
În campania preliminară democrată se înregistrează o înăsprire a tonului. Sanders, care până acum s-a ferit să aducă în discuţie „negativele” lui Clinton, în special acuzaţiile de corupţie şi indicele negativ, a început să o numească pe fosta secretară de stat puţin calificată pentru funcţia de preşedinte. La rândul ei, Hillary l-a numit pe senatorul independent nepregătit şi ca unul care nu şi-a făcut lecţiile de acasă, după ce acesta a dat răspunsuri echivoce şi neconvingătoare la întrebările dintr-un interviu recent. Totuşi, Sanders a ieşit învingător în opt din cele nouă în state care au avut loc alegeri în ultima perioadă. Acest fapt nu mai permite să fie considerat, ca până acum, un candidat neglijabil şi creează o anumită îngrijorare în rândul democraţilor.
Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, editorialist la New York Times şi liberal (în sensul american al cuvântului) până în vârful unghiilor, a simţit nevoia să scrie un articol critic despre Bernie Sanders, care – după Krugman – a depăşit pragul. Editorialistul contestă experienţa lui Sanders în economie, politică externă, fiscalitate şi securitate şi pare că vrea să sară în ajutorul lui Hillary, pe care o doreşte debarasată de agasantul senator cât se poate mai repede.
Şi pentru democraţi apropiatele alegeri din statul New York au mare importanţă, cu cei 291 de delegaţi, care se vor distribui procentual. Încă un succes al lui Sanders i-ar îngrijora şi mai mult pe strategii democraţi şi pe susţinătorii doamnei Clinton. Şi sunt motive: analiza rezultatelor de până acum arată că 85% dintre alegătorii democraţi de vârstă sub 30 de ani şi 49% din femeile de orice vârstă îl preferă pe democratul socialist, deşi marea majoritate a celor intervievaţi habar nu au ce este socialismul. Mai ales tinerii dau răspunsuri de o dezarmantă ignoranţă, numind socialismul ceva cool, sau ceva care dă bine.
Joseph Epstein a publicat un articol în Wall Street Journal din 6 aprilie, în care i-a analizat pe cei cinci candidaţi rămaşi în cursă, trei republicani şi doi democraţi, dintre care unul apare că va deveni viitorul preşedinte american. El şi-a intitulat articolul Sunt aceştia cinci cei mai buni cu care putem noi să ieşim în faţă?
Într-adevăr, un alegător, fie el republican, democrat sau independent, nu găseşte în această campanie un candidat ideal, cu care să fie de acord în majoritatea problemelor şi în care să aibă încredere şi aceasta nu din vina alegătorilor.
După Epstein, oamenii superiori refuză de mai mulţi ani să intre în viaţa politică şi în special în campania de alegeri prezidenţiale, din cauza brutalităţii şi vulgarităţii procesului. Aşa se face că într-o campanie ca cea prezentă, care prezintă naţiunii un set de candidaţi slabi şi neatractivi, Epstein crede că ai avea nevoie de un echivalent politic al contorului Geiger ca să poţi depista care dintre ei este cel cu cele mai puţine calităţi negative.
Epstei afirmă că, în campania prezidenţială din 2016, publicul a văzut în Marco Rubio un fel de agent comercial netalentat, în Carly Fiorina o directoare de şcoală primară aspră şi răstită şi în Martin O’Malley un vânzător de maşini de mâna a doua care nu ar fi trebuit lăsat să intre în acest proces electoral. Iar, urmărind-o pe Hillary cum repetă în fiecare zi aceleaşi şi aceleaşi propoziţii despre justiţie, egalitate şi drepturi egale pentru femei, un spectator nu poate să nu se gândească cum se face că tocmai în aceste domenii soţii Clinton au fost cei care au dezamăgit atât în viaţa lor publică, cât şi în cea personală.
Într-adevăr, un alegător, fie el republican, democrat sau independent, nu găseşte în această campanie un candidat ideal, cu care să fie de acord în majoritatea problemelor şi în care să aibă încredere şi aceasta nu din vina alegătorilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.