Sari la continut

„Dacă mă fac de râs?” După ce am studiat în America, am înțeles ce-i lipsește școlii românești să scoată cetățeni și lideri

Harvard

Recent, am sărbătorit 8 ani de la prima Gală a Ligii Studenţilor Români din Străinătate. A fost un proiect pe care l-am inițiat alături de câțiva amici dragi şi care s-a transformat în ultimii opt ani de zile în cea mai mare organizație românească globală. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită în România, au fost pe parcurs și voci care ne-au acuzat de elitism, într-o societate în care aproape nimeni nu mai crede în bune intenții.

Rezultatele Ligii vorbesc de la sine și, totodată, continui să cred că tinerii români plecați la studii peste hotare ar putea fi o resursă strategică pentru România – fie prin brain regain (a se vedea strategia propusă de LSRS – SMART Diaspora), fie chiar de acolo de unde studiază sau profesează după absolvire. Între altele, aceștia pot adapta în România experiențe și bune practici din sisteme performante, meritocratice. Probabil cele mai importante beneficii ale unei asemenea „infuzii” s-ar resimți în sistemul universitar românesc.

În cele ce urmează, pe baza experienței personale de la universitățile Stanford și Harvard din Statele Unite, aduc în discuție câteva posibile soluții la problemele cu care se confruntă instituțiile de învățământ superior din România. Sunt pe deplin conștient că aceste propuneri trebuie analizate, dezbătute și cumpănite atent. Mai știu că există încă lideri autentici și performanțe remarcabile în universitățile românești și, de altfel, cunosc astfel de exemple ca doctorand bursier în cadrul ASE București. Totuși, așa cum se întâmpla la toate nivelurile școlii românești, aceste exemple pozitive confirmă reguli de care nu putem fi mândri. Mai e (suficient) loc de mai bine.

Una dintre provocările evidente ale școlii românești este slaba corelare cu piața muncii. România are în acest moment un surplus de „fabrici de diplome”, în special la nivelul universităților private, cu performanțe discutabile și fără o monitorizare atentă a rezultatelor. Nu este de mirare că una din două firme nu are încredere în calitatea absolvenților din România, conform unui studiu recent al Agenției Naționale de Asigurare a Calității Învățământului Superior. UEFISCDI arată într-un alt studiu că doar 35% dintre absolvenții de studii superioare din România lucrează în domeniul studiat, iar o altă cercetare explică și de ce: 78% dintre cei care lucrează în alt sector nu au găsit loc de muncă adecvat specializării pe care au urmat-o, iar per total 86% din eșantionul total declară că s-a specializat la locul de muncă (a se vedea excelentul raport al Curții de Conturi din 2015 cu privire la învățământul superior românesc). Consecințele sunt dezastruoase: creșterea exodului de forță de muncă, productivitate scăzută pe piața muncii, creșterea șomajului real, slaba atractivitate a pieței românești pentru investiții străine cu valoare adăugată mare etc.

Esența tuturor problemelor școlii românești a surprins-o Marian Staș în repetate rânduri: avem nevoie de a treia mare transformare de sistem după momentele Spiru Haret și PCR. Școala românească este blocată încă, în multe privințe, în paradigma de dinainte de decembrie 1989. Cârpelile postdecembriste, prea multe și totodată superficiale, ne-au adus în situația de astăzi, atât la nivel pre-universitar (a se vedea testele PISA, de exemplu), cât și la nivel universitar (a se vedea clasamentul internațional al universităților, de pildă). Schimbarea paradigmei școlii românești ar însemna centrarea întregului sistem pe elev/student și nevoile sale: de la o nouă arhitectură curriculară, adaptată secolului XXI și pieței muncii de azi, la cariere didactice care depind de performanțele obținute la catedră (reflectate inclusiv prin evaluările elevilor/studenților). Nu mai vorbim de depolitizare și transparență pe bune.

Totuși, până va veni reforma de ansamblu așteptată de 27 de ani, universitățile din România au la dispoziție câteva instrumente simple şi eficiente pentru a reduce decalajul față de centrele performante din vest și pentru a crește rapid corelarea cu piața muncii. 

Sunt cel puțin trei instrumente care pot fi preluate în România, cu resurse puține şi fără eforturi prea mari. Primul ar fi înființarea unor rețele eficiente de absolvenți (alumni), o practică mult subdezvoltată în mediul universitar românesc. Înainte de absolvire, la unul dintre ultimele sale cursuri, unul dintre profesorii mei de la Harvard Kennedy School ne-a spus: „Amintiți-vă mereu unde ați mers la școală”. Sentimentul de apartenență la o comunitate nu trebuie să se oprească în ziua absolvirii. Rețelele de alumni sunt surse prețioase de informații şi produc rezultate concrete pentru membrii săi: mulți absolvenți își găsesc primul job prin intermediul unui absolvent al aceleiași universități. 

Totodată, aceste rețele de alumni au diverse metode pentru a-i implica pe membrii acestora: publicații lunare, apeluri pentru donații, reuniuni, evenimente sportive (despre sportul universitar românesc voi scrie cu altă ocazie). În 2015, absolvenții universităților americane au donat în total 10,85 miliarde de dolari; doar Harvard a strâns de la alumni network peste 650 de milioane de dolari, iar Princeton a fost pe primul loc în ceea ce privește implicarea rețelei (63% dintre absolvenți au donat între 2013 și 2015). Ne plângem că nu avem bani în sistemul universitar românesc? Poate a venit vremea să gândim și astfel de soluții.

Un alt instrument util îl reprezintă centrele de orientare în carieră, prin intermediul cărora sunt puse la dispoziția studenților echipe de traineri profesioniști care îi învață pe aceștia cum se întocmește un CV, o scrisoare de intenție, un e-mail în scop profesional sau cum să se comporte la un interviu. Există şi workshop-uri dedicate unor industrii specifice, precum consultanță în management. Sesiunile pot fi offline sau online, caz în care sunt accesibile și rețelei de alumni de pretutindeni. Totodată, universitățile organizează periodic evenimente pentru a facilita accesul către diverși angajatori: career days, târguri de joburi sau chiar o săptămână dedicată interviurilor în care companiile vin în campus sau în afara acestuia pentru a recruta direct din rândul studenților.

Un alt exemplu de bună practică aproape inexistent în România este monitorizarea şi evaluarea parcursului absolvenților după terminarea studiilor. Universitățile de top din SUA fac aceste măsurători pe baza unor indicatori precum salariul mediu la primul loc de muncă după angajare, domeniul în care se angajează sau intervalul de timp petrecut până la găsirea primului job. Cultura monitorizării şi a evaluării este fundamentală în managementului instituțiilor de învățământ din Statele Unite, pe principiul simplu: „you can’t manage what you don’t measure”. Inclusiv profesorii sunt evaluați de studenți cu calificative, iar salarizarea și promovarea acestora depinde de aceste evaluări, care sunt totodată disponibile tuturor studenților (cel puțin la nivelul indicatorilor medii – de ex., calitatea predării, disponibilitatea pentru office hours etc.).

Dincolo de aceste măsuri, universitățile din România trebuie să-şi propună ca fiecare student care le calcă pragul să plece cu trei abilități simple: să scrie, să citească şi să vorbească în public. Vi se par banalități? Sunt trei deprinderi adesea ignorate de sistemul din România. La noi școala ne învăță cum să scriem literar, dar în America am înțeles pentru prima oară că fiecare cuvânt pe care-l pui pe o foaie de hârtie contează. Am învățat cum să construiesc și să exprim un argument logic, în cadrul fiecărui paragraf și cu legături firești între paragrafe. Totodată, am învățat cum poți citi rapid, o abilitate fără de care nu poți parcurge sutele sau uneori miile de pagini de pregătit de la un curs la altul. În acelaşi timp, vorbitul în public este o armă foarte puternică care te poate evidenția oricând în fața unui potențial angajator. Sunt unele studii care arată că frica de vorbit în public este pentru mulți mai mare chiar decât frica de moarte. La Stanford, în primul an, existau cusuri obligatorii de scriere şi de retorică. Acestea m-au ajutat să deprind aceste competenţe, iar ulterior, ca expert al Băncii Mondiale, am realizat cât de important este să le stăpâneşti.

Un alt lucru aparent simplist care diferenţiază sistemul universitar românesc de cel american se referă la cultura de a pune întrebări. La început, am fost foarte circumspect în a întrerupe un curs cu o întrebare, măcinat de acelaşi dubiu care probabil la un moment dat ne-a trecut tuturor prin minte: „Dacă mă fac de râs?”. Am aflat apoi că nu există întrebări prosteşti şi pot spune, fără niciun fel de exagerare, că în cei şapte ani de studii în SUA niciun profesor nu a ezitat să-mi dea răspunsurile pe care le căutam, fiind extrem de deschişi şi lăudându-i de fiecare dată pe studenţii care pun întrebări. De cele mai multe ori, întrebarea respectivă e în gândurile multor altor colegi.

Sunt practici pe care tot mai mulți tineri români le-au experimentat în cadrul universităților europene sau americane pe care le-au urmat. Sunt idei concrete ce pot aduce rezultate imediate. Sunt rețete simple care pot fi preluate în sistemul de învățământ superior din România – iar dacă există deja, cu siguranță sunt doar excepții ce pot fi preluate pe scară largă. Trebuie doar ca acest sistem să permită punerea lor în aplicare. 

Ar putea fi un moment bun pentru ministrul Pavel Năstase să convoace un grup de lucru format din specialiști pregătiți în țară și în străinătate, care să propună o foaie de parcurs pentru reforma școlii românești la toate nivelurile. Creșterea corelării cu piața muncii ar trebui să fie prioritatea zero pentru sistemul universitar. Doar astfel vom transforma universitățile din România din ceea ce sunt acum („fabrici de diplome”, cu câteva excepții notabile) în ceea ce ar trebui să fie: pepiniere de lideri. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Excelent! Prima data dupa muuult timp cand citesc un articol care nu doar critica, ci ofera si solutii. Alo, domnule ministru al invatamantului, se aude si la dumneavoastra?
    • Like 0
    • Poate am vrea mai intai sa ne concentram pe a-i invata pe copiii nostri bunele maniere, "cei sapte ani de acasa". Dupa care, dupa cum a spus si dl autor, sa ne concentram pe a-i invata sa se exprime corect si coerent in limba romana, lucru uitat de cele mai noi generatii.
      Si pentru a avea copii fericiti, ulterior adulti bine pregatiti, poate am vrea sa le identificam punctele forte si punctele slabe inca din scoala primara, sa lasam testele la matematica in clasa I si sa le cream un mediu in care sa isi descopere si dezvolte aptitudinile.
      Sora mea mai mica este clasa a VIII-a. Anul acesta dam capacitatea, sau mai bine zis, tezele unice. Va pot spune ca pregatirile pentru unul dintre cele mai importante examene din prima parte a vietii unui om sunt facute prost si cei mai multi dintre copii necesita pregatire suplimentara. In loc ca in ultimul an de scoala generala sa ne concentram pe cele doua materii importante care vor determina viitorul academic apropiat al copiilor nostri, programa scolara cere teste, referate, proiecte pentru orice alta materie decat pentru cele doua atat de importante.
      Surioara mea mai mica, spre exemplu, are o inclinatie deosebita pentru muzica, dar este descurajata deoarece tot sistemul de invatamant trage de ea in alte directii.
      Problema incepe din primii ani si se perpetueaza pana la universitate. La sfarsitul liceului, elevii care reusesc sa treaca de examenul de bacalaureat sunt incredibil de dezorientati, nu stiu ce li se potriveste si la ce se pricep mai bine si aleg o universitate pentru ca "toti colegii mei se duc acolo". Apoi au cariere ratate si sunt nefericiti pe plan profesional. Angajatorii se declara nemultumiti de nivelul de pregatire al candidatilor, iar cadidatii, oameni, viitori parinti se vor conforma, nu vor ajunge la radacina problemei si isi vor arunca copiii in aceeasi tornada generica, ce nu stie sa atraga atentia asupra copiilor si posibilitatilor acestora, ci stie doar sa scoata zombie pe banda rulanta.
      • Like 1
      • radu
        Corect, nu faci de la bun început o facultate doar ca hobby, ci ceva care să te ajute să-ți faci o carieră.Că te apucă pe la 40 de ani să faci de ex. astronomie ca hobby asta este altceva.
        • Like 0
        • Salut inițiativa voastră de a va spune părerea despre "ce" și "cum" în învățământul romanesc. Dar totul e inutil, atât timp cât destinele lui rama legate de celebra "Abramburica", cea care a pus pe chutuci sistemul educational ptr ca ea să-și sporească capitalul politic, făcând bani (buni, nu gluma) pentru partidul care a promovat-o. De aceea zic inutil, deoarece sistemul educational este astăzi "un reactor nuclear fisurat" îmbrăcat într-un "cojoc" de beton care respinge totul. Adio arme, scria Hemingway în secolul trecut. E valabil și azi, mai ales ptr cei xare și-au înmuiat "tocul" în "cerneala" universităților vestice.
          • Like 1
          • Bun articolul dar cred ca atinge doar usor problemele grave ale sistemului de educatie din Romania. Educatia este de slaba calitate incepand cu gradinita pana la nivel de doctorat... Cine poate educa un copil ? Un absolvent de facultate de stat (sau? privata) care nu stie sa se exprime corect in limba romana. Dublat de un parinte la fel de prost educat ? Si cine poate evalua un profesor ? Un coleg cu doctorat facut cu spaga (asa cum aud ca sunt obtinute majoritatea in ultimii ani la noi)
            • Like 0
            • cine putea sa prezica lichidarea industriei romanesti , de toate felurile, pt ca era un morman de fiare vechi?
              chiar daca era, dar ca previziune pe piata muncii, in 1997 sau si azi in 2017, atata vreme cat nu e intrevad directii macar in ce priveste actiunile statului , in partea de economie care ii apartine?
              universitatile au incurajat studiile de drept si cele economice - si avem 500 mii de juristi si 1 milon de contabili - si desigur ca acestia nu pot lucra conform studiilor lor!
              daca adaugam filologiile si cateva sute de specializari sau chiar facultati "exotice" devine limpede ca absolventi nu au cum sa isi gaseasca de lucru in meseria sperata.
              un studiu facut prin 1995, ( i.mihaiescu, l.vlasceanu, c.zamfir autori), spunea ca romania poate duce cca 55 mii de studenti per an de studiu;
              poate prea pesimist raportat la cotele altor tari, dar intre timp populatia s-a rarit, elvii s-au imputinat, absolventii de licee si mai si (putini), doar numarul de nou intrati a crescut de la an la an!!
              cum oare dar si mai ale de ce? cu ce motivatie legata de viata reala?
              (si numarul de ani de studii a scazut, dar numarul total de studenti e in crestere)
              • Like 0
              • corelarea cu piata muncii:
                (nu ma dau mare sau ma dau) acum 20 de ani - fara cateva luni - am enuntat si am fost citat din cand in cand, ca nimeni nu poate pronostica cum va arata piata muncii din romania peste 10 ani (revenea la 2007);
                sustin afirmatia si azi pt urmatorii 10 ani;
                (atunci am solicitat - ca sa am constiinta impacata- un studiu de la institutul de stiintele educatiei (cred ca asa se numea, tineau de ministerul educatiei) nici nu au mimat ceva in acel sens;)
                dar:
                1. asta ar insemna sa revenim fie la variantele dinainte de 1989 , economie planificata ca sa cunosc piata muncii si , implicit, locuri la facultate , cu examen de admitere si distribuite conform prognozelor unei economii viitoare sau,
                2. macar la variantele dinaintea introducerii prin lege a autonomiei universitare, deci inainte de, cand ministerul (dir gen inv superior) stabilea cate locuri si cine le primeste, conditionat si de ministerul de finante care le platea; stabilea, in baza unor observatii ochiometrice bazate pe ce a fost in anii precedenti- dar de multe ori suficient de pertinente;
                ori acum , unioversitatile stabilesc ca stiu ele mai bine ce vor candidatii, si e chiar adevarat - dar nu isi fac nici o grije de ce s-ar putea intampla cu absolventii
                si mi se pare firesc pt ca nici candidatii la admitere si nici macar absolventii nu isi fac vre-o grije (poate parintii lor)
                • Like 0
                • @ corneliu apostol
                  Mr.Oh
                  Exista prejudecata ca economiile din tarile dezvoltate, din vest, nu sunt planificate. Asa ceva e imposibil. Ca sa rezisti pe piata internationala ai nevoie de planificare. Globalizarea a fortat retragerea statului din proiectele economice, si s-a dovedit a fi o catastrofa. Cat timp exista natiuni vor exista strategii de aparare a tarilor. Aceste strategii se reflecta in proiecte de infrastructura si are implicatii in economie. Planificarea e absolut necesara insa nu in sensul comunist. Cu planuri cincinale, ci mai degraba in sensul de prioritizare (strategie) si incurajare a unor tendinte/directii in economie. Fara suportul sistemului de educatie, strategiile economice nu pot avea rezultate pozitive.
                  • Like 0
                • @ Mr.Oh
                  corect, subscriu dar nici macar la noi nu e la "politic corect", ce-i drept din alte motive decat in vest: statul roman ar trebui sa se implice cu intelepciune (sau macar CSAT dat fiind o problema de securitate nationala)
                  • Like 0
                • @ corneliu apostol
                  Mr.Oh
                  Educatia financiara ar trebui sa fie obligatorie. "Nu poti consuma mai mult decat produci." O natie care nu intelege asta e o natie de sclavi.
                  Educatia financiara ar trebui sa fie parte a strategiei nationale.
                  • Like 0
                • @ corneliu apostol
                  Planificarea cifrelor de scolarizare cat si a carierei in general este cvasiimposibila in conditiile actuale (mondiale) ale pietei muncii. Daca vreti, o asemenea planificare seamana teribil cu "Big Design Up Front" sau cu modelul de dezvoltare waterfall din ingineria software:
                  https://en.wikipedia.org/wiki/Big_Design_Up_Front
                  https://en.wikipedia.org/wiki/Waterfall_model
                  ... Ambele, cu deficientele cunoscute, si regasite si in situatia de fata: deseori planul nu se (mai) potriveste cu situatia de pe teren de peste 5-10-15 ani (nu spun mai mult) si atunci este necesar un "re-work" masiv.
                  Se ajunge la concluzia ca este mai bine sa se predea mai putin si de calitate decat "mult si prost" (corespondentul lui YAGNI - https://en.wikipedia.org/wiki/You_aren%27t_gonna_need_it); sau, sa existe o programa mai flexibila, similara cu cele ale universitatilor americane.
                  • Like 0

              • De ce aș vrea eu, ca profesor, sau simplu om, să educ tinerele generații ?
                Pentru că primesc un salariu ?
                Sau pentru că înțeleg că viitorul meu și al copiilor mei depinde de calitatea umană și profesională a acestor tineri ? Medicii, profesorii, cercetătorii, economiștii, funcționarii, magistrații și politicienii de mâine, cei care vor influența cum voi trăi eu în viitor, sunt tinerii aceștia de azi, pe care eu trebuie să-i educ cât de bine pot.

                Cât de orb trebuie să fii să nu vezi asta ?

                Condiția fundamentală în orice ai face este să îți pese. Atunci când îți pasă, vei face tot ce ține de tine pentru ca lucrurile să iasă bine.

                În România, multora nu le pasă. Nu își dau seama că atunci când furi și tai colțurile îți subminezi propriul viitor. Mulți nu sunt pe poziții pentru a contribui cu ceva, sunt acolo să ia niște bani, cât mai mulți cu putință, dacă se poate fără să facă nimic. Nu au conștiința acțiunilor lor.

                Bine, bine, veți spune, dar aceste probleme se rezolvă prin educație. Da, este un cerc vicios, dar din el nu vom putea ieși grefând diverse tehnici pe sistemul românesc, ci doar construind un fundal de bunăvoință. Nicio tehnică, oricât de avansată, nu va reuși nimic, dacă persoanele care ar trebui să o folosească o vor bloca.

                Înainte de orice, trebuie să ne vindecăm de masochism.
                • Like 0
                • Autorul, de fapt, nu știe ce ar însemna reforma în România. Nici nu e de mirare, deoarece nu cunoaște sistemul de învățămînt din România, cel puțin pe cel superior. Posibil pe cel preuniversitar. Trimiterea la o pagină web a lui Marian Staș este irelevantă, este un text despre sistemul comunist și neocomunist, din care nu aflăm, de fapt, în ce ar consta, e clar doar că autorul îl consideră eronat. Firește, nimeni nu cred că l-ar considera altfel, deși nu știe și de ce, nici dl Staș nu ne spune.
                  Autorul repetă același clișeu cu topul universităților din lume, cele două mari universități din România, din Cluj și din București, stînd rău. Păi dacă ne uităm pe orice top, observăm că primele 300 de universități sînt în țări prospere: SUA, UK, Danemarca, Franța... nu știu dacă scapă vreuna din lumea fostă comunistă. Păi cum ar fi ca Universitatea din București ori din Cracovia ori din Budapesta să fie înaintea unora ca Harvard, Sorbona ori Cambridge? Nu ar fi ciudat?
                  În fine, o observație de principiu: întreaga societate americană este complet diferită de cea românească, de la viața cotidiană la orice nivel economic ori politic. Păi atunci cum ar dori autorul să muleze sistemul românesc de învățămînt pe modelul american??!! De ce nu începe cu viața socială ori cu cea medicală ori cu... De ce i se pare că ar fi mai simplu cu educația? În fine, sînt multe de spus, dar deja am devenit plictisitor, nu-i așa? Și repetitiv... Și enervant de critic...
                  • Like 0
                  • Foarte interesant articol, puncteaza lucruri de baza. Am doar 2 observatii: 1. nu cred ca trebuie sa idolatrizam modelul american in educatie, chiar daca universitatile americane sunt recunoscute pe plan mondial. Pur si simplu e un decalaj mult prea mare , iar societatea noastra nu este pregatita sa absoarba toate conceptele lor. Avem modele mai apropiate de cultura noastra (Franta, Germania etc.). 2. Partea cu "grupul de lucru" creat de Pavel Nastase este de-a dreptul naiva! Este ca si cum as crea un grup de lucru care sa-mi spuna cat de limitat sunt si cat de proasta treaba am facut pana acum ca rector al ASE! Un om care face parte din sistem si care s-a cocotat pe functii folosindu-se de acest sistem nu va lucra niciodata pentru schimbarea lui.
                    • Like 1


                    Îți recomandăm

                    Mihai Goțiu - Mirel Palada

                    „Din păcate pe pauza publicitară s-a întâmplat un eveniment extrem de neplăcut, domnul Mirel Palada l-a agresat fizic pe domnul Mihai Goțiu. Ne pare foarte rău pentru acest eveniment, din păcate au trebuit să părăsească amândoi platoul", a anunțat Nadia Ciurlin, moderatoarea emisiunii care îi avea ca invitați cei doi politicieni.

                    Citește mai mult

                    medici

                    Atât eu, cât şi Alin, co-autorul acestui articol, suntem copii de doctori. Avem aproape săptămânal același tip de conversaţie cu mamele noastre: - Ce faci, mamă? - Ce sa fac, mă lupt să-mi fac meseria. E plin de pacienţi, dar iar s-a blocat sistemul.

                    Citește mai mult

                    iphone X

                    Apple a lansat marți iPhone 8, iPhone 8 Plus şi iPhone X.

                    Citește mai mult

                    Întrebare: ce se întâmplă în România în vreme ce DNA, Parchetul General, DIICOT sunt anchetate la cererea ministrului Justiției, șefa DNA este acuzată că vrea urmărirea ștabilor și nu a chioșcarilor, președintele – scos din procesul de numire a procurorilor-șefi, la propunerea ministrului Justiției, inspecția judiciară supusă ministrului Justiției la propunerea ministrului Justiției, magistrații – cu toții sub urmărire penală, la propunerea ministrului Justiției?

                    Cristian Turor Popescu
                    Citește mai mult