„Eu spun, tu asculți!” Cum se îmblânzește un tânăr în școala din România sau despre falsul consens care ne nivelează societatea

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

„Lasă, că știu eu mai bine”, „Nu-mi spui tu ce să fac”, „Ceilalți sunt proști, domnule”.

Auzim aceste clișee toată viața. Din grădiniță, până la facultate, din familie, până la primul om întâlnit pe stradă. Este acel fatalism pe care îl blamăm în fiecare zi, dar care de multe ori ne fură și pe noi. E un diagnostic de care suferim, dar pe care nu știm să punem degetul. Eu mi-aș permite să fac asta și să spun că avem în ADN un tip de gândire care ne îndeamnă să ne sabotăm pe noi, dar și pe ceilalți, care face din lumea asta un loc mai rău, nicidecum mai bun, și pe care, din păcate, o transmitem din generație în generație. Cu alte cuvinte, dăm pe afară din cauza falsului consens și nici măcar nu ne dăm seama de acest lucru.

Să o luăm cu începutul.

Istoria îndepărtată și recentă deopotrivă e plină de exemple în care anumiți bigoți au încercat să se impună prin fanatism, nesimțire sau interese personale. Fie că vorbim despre șefi de stat, scriitori, vedete de tot felul, peste tot am întâlnit și vom întâlni tipologia omului cu cap de struț, care știe să trăiască doar într-o direcție, iar cei care nu fac ca el sunt niște proști.

În 1977, profesorul Lee Ross de la Stanford University s-a gândit că acești oameni au nevoie de un diagnostic oficial, așa că a inițiat o serie de experimente cu ajutorul cărora a putut argumenta această maladie. Primul experiment a constat într-o serie de întrebări adresată unui grup de studenți cu privire la un conflict explicat de profesor. Aceștia au fost rugați:

1. Să ghicească ce răspuns cred ar alege ceilalți respondenți în legătură cu această problemă;

2. Să ofere ei înșiși un răspuns;

3. Să facă un portret robot al celui care ar da răspunsuri identice cu ale lor.

Rezultatele au fost cele așteptate de profesorul Ross: peste jumătate dintre participanți au fost foarte siguri de faptul că ceilalți colegi au aceleași răspunsuri ca ale lor. Mai mult, portretele robot se aflau în totală contradicție cu realitatea, cei despre care ei credeau că împărtășesc aceleași opinii fiind cu totul diferiți față de imaginea preconcepută.

Al doilea experiment făcut de Lee Ross a constat într-o provocare pentru studenți, aceea de a merge timp de 30 de minute prin campus cu o pancartă pe care scria Eat at Joe's. 62% dintre cei care au acceptat această provocare au fost convinși de faptul că și ceilalți colegi ai lor vor participa la acest experiment. De partea cealaltă a baricadei doar 33% din grupul celor care au refuzat să participe au crezut că ceilalți vor dori să poarte respectiva pancartă.

După ce a confirmat faptul că studenții au fost foarte siguri în ceea ce privește răspunsurile celorlalți, cu toate că nu aveau nicio bază sigură, Lee Ross a dezvoltat conceptul falsului consens. Și anume validarea faptului că unii oamenii sunt convinși că ceilalți gândesc ca ei, iau aceleași decizii ca ei, iar cei care nu sunt de acord cu principiile lor automat sunt considerați a fi ciudați, proști, naivi.

Judecând după propria experiență, aș spune ca întâlnirea cu falsul consens a avut loc pentru prima dată în școală. Întotdeauna am considerat că am fost ceea ce literatura de specialitate ar numi o elevă mediocră. Pe parcursul celor 12 ani de învățământ am fost mereu convinsă că fac eu ceva greșit. Din moment ce toată lumea trata sistemul ca pe o normalitate, cine eram eu să mă opun? Însă, la cinci ani de la terminarea liceului, mi-am dat seama că tocmai asta ar fi trebuit să fac.

Din păcate, nu mă regăsesc în categoria celor care s-au format sau au găsit modele în anii petrecuți în aceeași clădire. Am întâlnit doar platitudini, lecții banale, dictate fără scop, dascăli care își începeau lecția uitându-se la sfârșitul catalogului, secțiunea domiciliul elevului și profesiile părinților, o blazare deopotrivă a profesorilor și a elevilor pentru că, teoretic, așa era normal să fie.

Oricine îndrăznea să fie mai curios, să se abată puțin de la programa prăfuită, era considerat răsfățat, rebel, copil cu probleme. Mereu ni inducea atmosfera ex cathedra, eu spun, tu asculți, atât. Singura mea scăpare a fost profesorul de română din liceu, cel care „avea curajul” să nu ne pună să învățăm comentarii pe de rost, ci să le gândim, să discutăm liber.

Într-un asemenea context și din lipsa unor mentori care să ghideze un adolescent spre maturitate, apariția unui sentiment de fals consens, al gândului că un alt stil de viață nu este posibil apare atât de ușor, încât nici nu știi când te acaparează. Pentru că ni se spune din start că nu se poate altfel. Abia acum îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit un mediu creativ, în care să vin cu drag în fiecare dimineață, în care să existe contraziceri constructive. În normalitate, cred că asta s-ar numi dialog.

***

Termini liceul, intri la facultate, iar aici te lovești de o nouă dilemă: bine, bine, teorie, dar practica? Din păcate, și aici intervine falsul consens al celor care fac programe, legi, al celor care conduc. De ce ar lăsa un student care își dorește să se afirme, să facă și alte lucruri „de rebeli”, să cunoască viitorul câmp al muncii, de exemplu?

- Nu mă interesează că faci un internship, mie să îmi vii cu prezența aici, îmi spunea o profesoară.

Am trecut de cele două etape care plimbă copilul, adolescentul și tânărul dintr-o stare în alta. Însă mintea este impregnată de trecut, iar aici intervin toate stările de care abia așteptăm să scăpăm, dar care au devenit, fără să vrem, parte din noi.

***

În trafic, când nu avem răbdare și înjurăm din prima, la casa de marcat, când strigăm „haideți, domnule, mai repede” și mai ales pe Facebook, tărâmul tuturor celor care nu au timp să asculte, ci doar să scrie. Dar nu orice fel de scris, ci unul brutal, atotștiutor. A fost cândva frumos faptul că aceste rețele erau startul unei discuții. Acum sunt doar locul epatării. De cunoștințe, vocabular bogat în jigniri frivole sau amenințări mai serioase de atât.

Pericolul falsului consens pândește exact ceea deplângem în fiecare zi: lumea în care trăim. Nemulțumirea rezultatelor alegerilor, dezinteresul față de problemele mediului, de pildă, abandonul școlar, toate acestea ne zgârie liniștea în fiecare zi. Dar, dincolo de constatări, câți suntem dispuși să luăm o pauză și să înțelegem de ce acel om se comportă așa? De ce îl votează pe X sau de ce nu iese la vot? De ce Y nu se implică? De ce, de ce? De proști, ar spune unii. „Sunt proști, cum să îi schimb eu?”.

Nu cred că noi suntem conștienți de puterea înțelegerii. Da, acest banal cuvânt care poate avea o mulțime de valențe, dar pe care nu prea știm să le folosim. Îi izolăm pe cei cu depresii sau anxietăți pentru că nu ne place prezența lor, îi marginalizăm pe săraci pentru că nu avem nimic de obținut de la ei, financiar sau spiritual, îi privim ciudat pe cei care sunt diferiți de noi. Dar ne dorim o țară ca afară, ne dorim să fim percepuți ca o societate deși trăim doar între ziduri.

Lipsa asta de empatie, o empatie pe care noi o neglijăm pentru că „avem alte lucruri mai importante pe cap” este un rău pe care îl facem constant, poate din cauză că nu ne place să ne declarăm fricile, vulnerabilitățile, să ne declarăm omenia.

Ne dorim o societate în care toată lumea să se simtă bine, să fie educată, să meargă totul conform legilor firești. Dar cum o putem vedea dacă încă mai avem dâre de nisip pe ochi de la pământul care ne acoperă privirea?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp