Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Eu spun, tu asculți!” Cum se îmblânzește un tânăr în școala din România sau despre falsul consens care ne nivelează societatea

Liceu Tudor Vianu

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

„Lasă, că știu eu mai bine”, „Nu-mi spui tu ce să fac”, „Ceilalți sunt proști, domnule”.

Auzim aceste clișee toată viața. Din grădiniță, până la facultate, din familie, până la primul om întâlnit pe stradă. Este acel fatalism pe care îl blamăm în fiecare zi, dar care de multe ori ne fură și pe noi. E un diagnostic de care suferim, dar pe care nu știm să punem degetul. Eu mi-aș permite să fac asta și să spun că avem în ADN un tip de gândire care ne îndeamnă să ne sabotăm pe noi, dar și pe ceilalți, care face din lumea asta un loc mai rău, nicidecum mai bun, și pe care, din păcate, o transmitem din generație în generație. Cu alte cuvinte, dăm pe afară din cauza falsului consens și nici măcar nu ne dăm seama de acest lucru.

Să o luăm cu începutul.

Istoria îndepărtată și recentă deopotrivă e plină de exemple în care anumiți bigoți au încercat să se impună prin fanatism, nesimțire sau interese personale. Fie că vorbim despre șefi de stat, scriitori, vedete de tot felul, peste tot am întâlnit și vom întâlni tipologia omului cu cap de struț, care știe să trăiască doar într-o direcție, iar cei care nu fac ca el sunt niște proști.

În 1977, profesorul Lee Ross de la Stanford University s-a gândit că acești oameni au nevoie de un diagnostic oficial, așa că a inițiat o serie de experimente cu ajutorul cărora a putut argumenta această maladie. Primul experiment a constat într-o serie de întrebări adresată unui grup de studenți cu privire la un conflict explicat de profesor. Aceștia au fost rugați:

1. Să ghicească ce răspuns cred ar alege ceilalți respondenți în legătură cu această problemă;

2. Să ofere ei înșiși un răspuns;

3. Să facă un portret robot al celui care ar da răspunsuri identice cu ale lor.

Rezultatele au fost cele așteptate de profesorul Ross: peste jumătate dintre participanți au fost foarte siguri de faptul că ceilalți colegi au aceleași răspunsuri ca ale lor. Mai mult, portretele robot se aflau în totală contradicție cu realitatea, cei despre care ei credeau că împărtășesc aceleași opinii fiind cu totul diferiți față de imaginea preconcepută.

Al doilea experiment făcut de Lee Ross a constat într-o provocare pentru studenți, aceea de a merge timp de 30 de minute prin campus cu o pancartă pe care scria Eat at Joe's. 62% dintre cei care au acceptat această provocare au fost convinși de faptul că și ceilalți colegi ai lor vor participa la acest experiment. De partea cealaltă a baricadei doar 33% din grupul celor care au refuzat să participe au crezut că ceilalți vor dori să poarte respectiva pancartă.

După ce a confirmat faptul că studenții au fost foarte siguri în ceea ce privește răspunsurile celorlalți, cu toate că nu aveau nicio bază sigură, Lee Ross a dezvoltat conceptul falsului consens. Și anume validarea faptului că unii oamenii sunt convinși că ceilalți gândesc ca ei, iau aceleași decizii ca ei, iar cei care nu sunt de acord cu principiile lor automat sunt considerați a fi ciudați, proști, naivi.

Judecând după propria experiență, aș spune ca întâlnirea cu falsul consens a avut loc pentru prima dată în școală. Întotdeauna am considerat că am fost ceea ce literatura de specialitate ar numi o elevă mediocră. Pe parcursul celor 12 ani de învățământ am fost mereu convinsă că fac eu ceva greșit. Din moment ce toată lumea trata sistemul ca pe o normalitate, cine eram eu să mă opun? Însă, la cinci ani de la terminarea liceului, mi-am dat seama că tocmai asta ar fi trebuit să fac.

Din păcate, nu mă regăsesc în categoria celor care s-au format sau au găsit modele în anii petrecuți în aceeași clădire. Am întâlnit doar platitudini, lecții banale, dictate fără scop, dascăli care își începeau lecția uitându-se la sfârșitul catalogului, secțiunea domiciliul elevului și profesiile părinților, o blazare deopotrivă a profesorilor și a elevilor pentru că, teoretic, așa era normal să fie.

Oricine îndrăznea să fie mai curios, să se abată puțin de la programa prăfuită, era considerat răsfățat, rebel, copil cu probleme. Mereu ni inducea atmosfera ex cathedra, eu spun, tu asculți, atât. Singura mea scăpare a fost profesorul de română din liceu, cel care „avea curajul” să nu ne pună să învățăm comentarii pe de rost, ci să le gândim, să discutăm liber.

Într-un asemenea context și din lipsa unor mentori care să ghideze un adolescent spre maturitate, apariția unui sentiment de fals consens, al gândului că un alt stil de viață nu este posibil apare atât de ușor, încât nici nu știi când te acaparează. Pentru că ni se spune din start că nu se poate altfel. Abia acum îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit un mediu creativ, în care să vin cu drag în fiecare dimineață, în care să existe contraziceri constructive. În normalitate, cred că asta s-ar numi dialog.

***

Termini liceul, intri la facultate, iar aici te lovești de o nouă dilemă: bine, bine, teorie, dar practica? Din păcate, și aici intervine falsul consens al celor care fac programe, legi, al celor care conduc. De ce ar lăsa un student care își dorește să se afirme, să facă și alte lucruri „de rebeli”, să cunoască viitorul câmp al muncii, de exemplu?

- Nu mă interesează că faci un internship, mie să îmi vii cu prezența aici, îmi spunea o profesoară.

Am trecut de cele două etape care plimbă copilul, adolescentul și tânărul dintr-o stare în alta. Însă mintea este impregnată de trecut, iar aici intervin toate stările de care abia așteptăm să scăpăm, dar care au devenit, fără să vrem, parte din noi.

***

În trafic, când nu avem răbdare și înjurăm din prima, la casa de marcat, când strigăm „haideți, domnule, mai repede” și mai ales pe Facebook, tărâmul tuturor celor care nu au timp să asculte, ci doar să scrie. Dar nu orice fel de scris, ci unul brutal, atotștiutor. A fost cândva frumos faptul că aceste rețele erau startul unei discuții. Acum sunt doar locul epatării. De cunoștințe, vocabular bogat în jigniri frivole sau amenințări mai serioase de atât.

Pericolul falsului consens pândește exact ceea deplângem în fiecare zi: lumea în care trăim. Nemulțumirea rezultatelor alegerilor, dezinteresul față de problemele mediului, de pildă, abandonul școlar, toate acestea ne zgârie liniștea în fiecare zi. Dar, dincolo de constatări, câți suntem dispuși să luăm o pauză și să înțelegem de ce acel om se comportă așa? De ce îl votează pe X sau de ce nu iese la vot? De ce Y nu se implică? De ce, de ce? De proști, ar spune unii. „Sunt proști, cum să îi schimb eu?”.

Nu cred că noi suntem conștienți de puterea înțelegerii. Da, acest banal cuvânt care poate avea o mulțime de valențe, dar pe care nu prea știm să le folosim. Îi izolăm pe cei cu depresii sau anxietăți pentru că nu ne place prezența lor, îi marginalizăm pe săraci pentru că nu avem nimic de obținut de la ei, financiar sau spiritual, îi privim ciudat pe cei care sunt diferiți de noi. Dar ne dorim o țară ca afară, ne dorim să fim percepuți ca o societate deși trăim doar între ziduri.

Lipsa asta de empatie, o empatie pe care noi o neglijăm pentru că „avem alte lucruri mai importante pe cap” este un rău pe care îl facem constant, poate din cauză că nu ne place să ne declarăm fricile, vulnerabilitățile, să ne declarăm omenia.

Ne dorim o societate în care toată lumea să se simtă bine, să fie educată, să meargă totul conform legilor firești. Dar cum o putem vedea dacă încă mai avem dâre de nisip pe ochi de la pământul care ne acoperă privirea?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Dacă ne referim la literatură, sistemele de învăţământ din afară pun accent pe exersarea acesteia şi nu pe critică literară. În afară se practică scrierea creativă - proiecte de roman, de nuvele etc. - şi nu comentariu literar, care se face la facultate. Noţiunile literare sunt introduse treptat prin practică, şi tot în acest fel se dezvoltă şi gândirea analitică. La noi se discută despre un roman, în afară se fac proiecte de roman. Înţelegi mult mai bine atunci când FACI un lucru şi nu când VORBEŞTI DESPRE el. La noi s-a sărit cu mult peste nivelul de înţelegere al copilului, care este forţat pentru examen să deprindă un limbaj de critic literar. E una din bucuriile aduse de cele două examene, care, deşi legea prevede ca gradul de dificultate să fie setat pe mediu, sunt duse până în pânzele albe.
    • Like 0
    • @ Valentin
      De unde rezulta ca actualul grad de dificultate nu e mediu?
      • Like 0
  • A merge contra curentului sau cum numiti dumneavoasta, falsul consens este periculos, in special in Romania. Esti imediat etichetat si tratat ca "altfel" dupa care ai parte de mai toate insultele din lexiiconul stiut ori nu al bascaliei si nesimtirii. Ca urmare ajungi sa te intrebi daca nu tu esti cel ce greseste. Noroc ca exista Germania si ca Romania este inca parte U.E, in felul asta poti face diferenta. Ma gandesc la informarile primite din Germania prin 2010 cand inca lucram intr-un service franchiza germana, instructiuni simple, logice si de bun simt. Imi amintesc avalansa de pareri si opinii ale colegilor in interpretarea unor lucruri atat de simple, asta cu hartia tiparita in fata. Dupa care ma gandesc la Europa cu mai multe viteze.
    • Like 0
  • Interesant, dar, Liliana, ai grija ca faci exact ceea ce postulezi ca n-ar trebui sa faci. De exemplu, zici ca ar trebui sa ne punem in locul altuia inainte sa-i judecam, dar termini prin a-i cataloga pe unii drept bigoti. Sau te deranjeaza afirmatii de genul "ceilalti sunt prosti", dar pe urma generalizezi experienta ta personala pentru a face aprecieri asupra intregului sistem de educatie.

    O ultima chestie, nu mi-e clar daca mentionezi la sfarsit "legile firești" ca aluzie ironica la groupthink-ul pe care il explici mai inainte. Pentru ca firescul nu este un concept clar si absolut, ale carui limite sunt cunoscute de toata lumea...
    ...sau?...
    • Like 1


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult