„Femeile care vor să facă sex să-și pună un cerculeț verde pe rever...”. De ce HR-ul în România e o meserie prea puțin respectată

Foto: Facebook George Butunoiu

Lucrez în Resurse Umane de peste 20 de ani și am asistat la multe derapaje în ultimii ani legate de felul în care facem management sau Resurse Umane în România. Din martie 2020 parcă acestea s-au acutizat sau poate oamenii au devenit mult mai sensibili la ceea ce facem și la ceea ce se întâmplă în organizații.

Indiferent de cine, ce și cum, zilele acestea a apărut în online, puternic marketat și preluat de multe publicații, un articol despre un sondaj lansat de dl. George Butunoiu, „cel mai vechi recrutor roman.”

Ca lucrurile să nu se încheie aici, dl. Butunoiu a continuat șarada cu un drept la replică, pe site-ul dumnealui. Pasajul care a intrigat atât doamne, cât și domni, și nu doar din comunitatea oamenilor de HR, este acesta:

„Mi-a venit în seara asta o idee despre cum am putea să evităm situațiile costisitoare în care un bărbat vrea să facă sex cu o femeie, dar doamna nu îi spune „nu, mulțumesc”, ci se duce direct la poliție și-l reclamă. M-am gândit în timp ce îl urmăream pe Daniele Gatti dirijând, și amintindu-mi și de prietenul meu englez care a fost dat afară anul trecut din jobul de la București pentru că a invitat o colegă la o cafea. Nici nu a mai apucat să-i zică și altceva…

Așadar, ideea ar fi următoarea: femeile care vor să facă sex să-și pună un cerculeț verde pe rever, să fie vizibil de la distanță. Iar cele care nu vor sex, să-și pună unul roșu. În acest fel s-ar evita conflictele și neînțelegerile și ar fi armonie în toate colectivele și comunitățile. Și bărbații la fel, desigur, ca să fie egalitate, simetrie și echitate.

Dimensiunea cerculețului ar trebui să fie de minimum 4 centimetri, ca sa fie vizibil de la distanță. Și preferabil dintr-un material fosforescent, să se vadă bine și în semiîntuneric, adică exact atunci când e contextul optim pentru așa ceva.

Iar în funcție de cum va fi primit proiectul (să vedem rezultatele acestui sondaj!), se poate extinde gama de culori, ca să semnaleze tipul de sex dorit, perioada zilei preferată, locul sugerat etc. Sexul în grup ar putea fi semnalat simplu, punând două cerculețe.

Nu se va putea, din păcate, să pui markeri pentru preferințele de vârstă, rasă, religie, și chiar orientare sexuală/ gen, că te trezești după aceea cu vreun proces. Pentru acestea trebuie găsite alte soluții.

Ce ziceți, ați fi de acord să purtați un astfel de marker? Dacă rezultatele sondajului vor fi masiv în favoarea markerului, vom putea chiar formula o inițiativă legislativă…”

Bineînțeles că reacțiile comunității de Resurse Umane nu au întârziat să apară și din discuțiile cu Andra Pintican, fondator Școala de HR, iată ce ne împărtășește aceasta:

„Uite nivelul de HR din România” …cam așa sunau câteva mesaje primite duminică, alături de print screens cu postarea domnului Butunoiu.

Nu știi despre ce e postarea? Unde trăiești?

Cum să nu fi ajuns la tine propunerile domnului de a ne semnaliza interesele sexuale în organizații, prin purtarea unor cerculețe semnalizatoare?

Așa, să fim eficienți și să optimizăm la maximum hărțuirea sexuală, că în ultima vreme îs cam mofturoase damele astea care depun plângeri după ce primesc avansuri! Ce impertinență!

Dar nu despre asta vreau să vorbim. Nu de alta, dar a vuit internetu’ și a primit Mister la publicitate de n-are ce face cu ea.

Mințiți-vă cât vreți, dar ultima oară când am verificat trăiam în România. Aici publicitatea negativă face toți banii.

Eu, ca om de HR, refuz să fiu băgată în aceeași oală cu nenea de mai sus.

Și să vă spun despre ce e HR-ul în România

E despre oameni care ajung în meseria asta mânați de drag de oameni. Aveți cea mai vagă idee cum e să lucrezi cu prea mult drag de oameni? Cum e să vii zi de zi în medii în care businessul spune scurt și la obiect: oameni = cifre? Cum e să te trezești zilnic alimentat de valori pe care le duci apoi la lucru și de cele mai multe ori n-ai nicio șansă să le respecți?

HR-ul în România e despre o meserie prea puțin respectată. În HR se aruncă cu roșii și ouă în toată Social Media, că nu se revine cu feedback, că nu ne pasă, că facem numa’ voia managementului și că nu avem coloană vertebrală. V-a spus cineva până acum cum ajungem oameni de HR, de cele mai multe ori?

„Din întâmplare”.

70% din HR-iștii ce au răspuns la un sondaj „Școala de HR” au spus că au ajuns în rolurile de HR dintr-o întâmplare și după ce au primit o șansă de a se lansa în această meserie doar 3% dintre ei au primit și susținere din partea angajatorului să învețe meseria. Restul au practicat-o după intuiție și mânați de pasiunea asta de a „ajuta oameni”.

Adică, să ne înțelegem, în România, cu câteva excepții, majoritatea companiilor iau în HR o „fătucă comunicativă, junioară”, îi pun Codul Muncii în brațe și îi urează succes. De ce? Păi stai… doar nu ne-om apuca acum să investim în departamentu’ lu’ pește prăjit, nu?

Da' știți de fapt despre ce e HR-ul în România?

E despre oameni care ajung uneori acasă plângând că au de dat afară colegii pe care poate tot ei i-au angajat. E despre oameni care aleargă prin toate zoom-urile sau birourile, să culeagă un amărât de feedback pentru candidat de la manager, ca să nu se facă de râsu - plânsu’ prin tot internetu’ că nu revine cu răspuns. E despre oameni care sunt mereu puși să caute zona gri din Codul Muncii și să facă pe proștii la controalele ITM. E despre oamenii care se duc și își plătesc singuri cursuri de dezvoltare și specializare, pentru că prea puține companii mai țin minte că există și departamentul ăsta. Din peste 100 de participanți la cursurile mele de HR, într-un an, doar 7 au fost susținuți de companie. Unii au plătit în rate, numai să aibă acces la dezvoltare.

HR-ul în România e despre oameni care nu au sisteme. Încă mai au 53 de trackere în Excel, iar mai bine de jumătate din ziua de muncă e despre activități fără valoare adăugată, pentru că nu sunt digitalizați.

Și știți despre ce mai e HR-ul în România?

Despre frustrare. Pentru că omul de HR are legătură directă cu angajatul. Și știe ce l-ar putea face fericit la muncă. Dar omul de HR vorbește în emoții umane și businessul vorbește în cifre.

Și e frustrant tare să știi că ai soluțiile în mână, dar nu vorbești aceeași limbă cu cei ce țin mâna pe robinetul de investiții în proiecte cu cap.

Și acum începe, nu? Judecata

Că e vina lor, că de ce nu refuză să facă toate mizeriile astea, de ce nu face HR-ul revoluție? Deodată la omu’ de HR e cheia, nu? Oare o avea și el copii? Rate? Responsabilități ce îl fac să depindă de un job? Oare o avea și el frici? Oare o fi și el tot OM?

Și fiți pe pace, că oamenii de HR au început să facă mai multe decât știți. Se antrenează în public speaking pe banii lor, ca să fie capabili să se ducă în board meetings, să susțină drepturile tale. Învață cum să transforme emoția în cifre, să se poată face înțeleși în context de business. Se educă astfel încât să îți fie un reprezentant așa cum meriți.

Și da, sunt și companii unde HR-ul e la nivelul la care ar trebui să fie. Dar în România ai peste 600.000 de companii. Câte crezi că fac lucrurile ca la carte?

Risc să spun 10 %. 

Adevărul gol-goluț e că și HR-ul, la fel ca orice meserie, e practicată tot de oameni. Și treaba interesantă cu specia asta… mai greșește, învață, evoluează, se adaptează.

Mai mult, găsești în România și oameni de HR care au pus piciorul în prag și au ieșit din organizațiile care îi puneau să muncească împotriva valorilor lor. Mă număr printre ei și nu aș recomanda colegilor de breaslă să acționeze la impuls, așa cum am făcut eu când am decis să încep pe cont propriu. E fain acum, merge treaba, dar despre un an de temeri că nu va merge, cu responsabilitatea unei familii în brațe, bănuiesc că nu ați vrea să vă povestesc.

Ce vreau să spun e că m-am saturat să ne judecăm unii pe alții. HR, MKT, IT, LEGAL și ce-om mai fi. Haideți să încetăm să mai avem așteptări de la alții și să începem cu noi!

Așa că în loc de „ăsta e nivelul de HR din România”, cum ar fi să îmi scrii ce ai tu de gând să faci ca România să fie așa cum o merităm cu toții?

Fiind complet în asentimentul Andrei, voi adăuga în încheiere câteva gânduri pentru domnul Butunoiu.

Domnule Butunoiu, vă respect vârsta, dar nu respect ceea ce faceți. A vă dori să faceți diferența prin orice mijloace și oricum, în contextul actual, de criză, de anxietate, depresie, nervi tociți, presiune, este o dovadă de lipsă de realism și de empatie. A intra cu bocancii în viețile oamenilor și a ne jigni nu vă face deloc cinste și nici profesiei, și aici mă refer la cea de om de Resurse Umane, cum pretindeți că sunteți. Ba mai mult, nu consider că reprezentați comunitatea oamenilor de Resurse Umane, în ciuda faptului că sunteți chemat des de televiziuni sau de publicații online să discutați despre acest domeniu. „Cel mai vechi recrutor din România” nu echivalează cu cel mai profesionist sau cel mai performant...Nu știu cât știți dumneavoastră despre viața din companii, de vă permiteți să veniți cu astfel de propuneri, dar putem avea oricând o dezbatere pe această temă, ca să vă aducem în realitatea zilelor noastre cu care ne confruntăm zilnic. Și ca și cum nu era suficient dezvoltat fenomenul de hărțuire în companii, aduceți cireașa de pe tort cu cerculețele musai „fosforescente”. Vă rog eu mult, nu vă mai duceți la concerte, ca să nu vă mai vină astfel de idei.

Domnule Butunoiu, din cauza celor ca dumneavoastră și a multor așa-ziși reprezentanți ai HR-ului, oamenii care chiar iubesc profesia aceasta au mult de suferit. Dacă tot aveți o voce și un brand, de ce nu le folosiți pentru a face lucrurile bine și corect? Nu aveam absolut niciun gând să vă dăm apă la moară cu un articol pe tema asta ca să vă mărim audiența, dar nu putem sta pasivi, noi, ăștia care iubim cu adevărat HR-ul, în fața ideilor propagate cu atâta aroganță și indiferență. Și pentru că am văzut că vorbiți și limba franceză.... À bon entendeur, salut!   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp