Foto: Dinu Lazăr/ Facebook Memorialul Sighet
„Câte lacrimi, câți fiori
Mă vor trece-n așteptare?
Am atâta suflet oare
Ca să mor de-atâtea ori?”
Create fără creion și fără hârtie, aceste versuri, aparținând unui deținut anonim, sunt doar câteva dintre multe altele care au fost transmise, din celulă în celulă, în codul Morse sau pe șoptite.
Dacă tragi după tine ușa de fier a unei asemenea celule din Memorialul de la Sighet, riști ca simțurile să îți fie vlăguite de o uimire împleticită cu groază. Și deodată, dintr-un vizitator al muzeului, vrei să te cufunzi în vremurile acelea de tiranie doar ca să înțelegi și să adulmeci mai bine minciuna de astăzi, ce strânge tot mai tare, precum un piton, lucrul cel mai de preț pe care îl are România.
„Le cer iertare românilor din pușcării...”, a afirmat, perfid, Liviu Dragnea, anunţându-ne ceea ce era tot mai evident, chiar dacă unii dintre noi refuzam să credem. Refuzam cumva involuntar pentru că, în subconștientul nostru, în cei 30 de ani de prezență, ea a ajuns să fie considerată un lucru de la sine înțeles. Am crezut că democrația, căci despre ea vorbim, apare în viețile românilor precum ziua și noaptea. Liviu Dragnea ne arată acum cât de mult am greșit să ne culcăm pe o ureche.
Gemulețul, mic, cu zăvor, prin care gardianul, mâncat și odihnit privea țanțoș cum viața sătulă de bătăi crunte, de foamete, de rănile infectate provocate de frecușul lanțurilor grele, se evapora pur și simplu din trupul deținuților politici ai comunismului, pare deodată o fereastră imensă. De la ea ai vedere la mare, ai vizibilitate la cele mai înalte piscuri ale munților noștri, vezi apusuri spectaculoase peste niște dealuri pline de flori, ai acces la excursii în Europa, doar cu buletinul ori poți pleca în vacanțe exotice peste mări și țări, reușești lucruri banale precum să adulmeci un covrig fierbinte luat în fugă spre un loc de muncă cinstit, poți da un claxon ştrengar sau chiar unul nervos în trafic, poți munci cot la cot, la cositul din zori, cu țăranii ce nu mai au duminici, poți fredona cu căștile pe urechi în drum spre cafeneaua de la colțul străzii, aia cu fețele de masă boțite, poți vedea linia vieţii din palma celui iubit ce îți atinge obrazul.
Prin gaura asta, visele la libertate ale adevăraților români din puşcării, batjocoriți de un sistem totalitar, se văd atât de bine, și azi, ca într-un cinematograf 3D.
Acestor deținuți Liviu Dragnea nu le va cere niciodată iertare pentru că valorile pentru care ei au luptat sunt călcate în picioare fix de pantofii lustruiți ai liderului PSD.
Din celula asta, în care românii care au avut cândva curaj să invoce democraţia chiar și cu prețul vieții, vorbele lui Liviu Dragnea se aud precum mârâielile de sub mustață ale unui gardian care îi invita seara pe deținuți la câte o bătaie cu furtunul.
Muzeul e foarte vizitat. Se aud șușoteli după ușa celulei pe care am transformat-o câteva secunde într-un diafilm. Ușa se dechide încet și capul unui puști blond își face apariţia în celulă. Are un zâmbet știrb, haios. Pentru el e încă o joacă, dar părintele care îl ține de mână, merită să nu se predea. Cum nu o vom face, sunt convins, nici noi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.