„Legea randamentelor descrescătoare”. De la obsesia perfecțiunii la arta excelenței: Ce ne învață curățenia în casă despre efortul optim

Foto: Profimedia

In cȃteva articole anterioare am definit perfecţionismul şi am detaliat diferitele sale componente (perfecţionismul orientat spre sine, perfecţionismul orientat spre ceilalţi şi perfecţionismul prescris social). În toate aceste postări am evidenţiat faptul că perfecţionismul este o trăsatură aducătoare de multiple ponoase, de la a fi o sursă de stres şi oboseală cronică pȃnă la a deveni o „piatră de temelie” pentru dezvoltarea a multiple probleme psihologice: anxietate, depresie, tulburări de comportament alimentar, tulburări de tip obsesiv compulsiv, ideaţie suicidară, etc.

Şi totuşi perfecţionismul a fost multă vreme încurajat, fiind considerat un lucru bun, ba chiar o componentă a conștiinciozității, în ciuda faptului că a devenit destul de evident că acest fenomen apare şi ca element transdiagnostic al multor probleme psihice. Acest aparent paradox a intrat în atenţia psihologilor relativ recent, iar unul din cei mai activi cercetători în acest domeniu este psihologul canadian P. Gaudreau. La sfȃrşitul articolului am citat doar două dintre lucrările sale definitorii pentru acest subiect, dar există mult mai multe iar cercetările par să se multiplice în ultimii ani, în încercarea de a corecta impresia – greşită dar cvasi-universal acceptată – că perfecţionismul ar fi ceva bun, de rȃvnit, de educat şi dezvoltat, atȃt în cazul copiilor cȃt şi al adulţilor.

O primă distincţie făcută de P. Gaudreau [1] este aceea că aprecierea perfecţionismului se bazează pe o comparaţie nu tocmai potrivită, respectiv a rezultatelor profesionale şi personale ale perfecţioniştilor în raport cu non-perfecţioniştii. Această comparaţie evidenţiază clar avansul perfecţioniştilor, care sunt mai apreciaţi la locul de muncă, avansează mai rapid şi pot enumera mai multe realizări personale faţă de cei care nu au nici obiceiul de a-şi stabili obiective şi nici pe acela de a munci consistent pentru atingerea lor. De fapt diferenţa în ceea ce priveşte realizările dintre perfecţionişti şi non-perfecţionişti se rezumă de multe ori doar la aceste două elemente: prezenţa scopurilor şi cantitatea de muncă depusă în direcţia lor. Ceea ce propune P. Gaudreau este de a muta comparaţia către grupurile de persoane care au realizări deosebite, făcȃnd distincţia între nivelurile lor de satisfacţie, respectiv de suferinţă psihică rezultate din atingerea acestor rezultate.

De fapt, dacă se examinează gradul de acurateţe în realizarea unei sarcini, se poate observa că funcţionează şi aici o lege economică numită „legea randamentelor descrescătoare”. Pe scurt această lege spune că rezultatele obţinute sunt proporţionale cu efortul depus pȃnă la un punct (stadiul de randament crescător), dar după ce s-a depus o anumită cantitate de efort se intră într-o a doua etapă, a randamentului descrescător (creşterea cu o unitate a efortului depus nu mai aduce o creştere echivalentă a calităţii rezultatului, ci una mult mai redusă) şi în final se poate ajunge la un randament negativ (eforturile suplimentare reduc calitatea produsului activităţii).

Ca să exemplific această lege voi face apel la un exemplu extrem de banal, dar de toată lumea cunoscut din experienţă proprie: curăţenia. Dacă ne propunem să facem curat, iniţial alocarea a mai mult timp duce la rezultate mai bune: în 10 minute abia apucăm să strȃngem lucrurile împrăştiate, în 30 min e timp şi de aspirator şi de şters praful, dacă avem cȃteva ore putem spăla şi geamurile, face ordine în dulapuri sau schimba şi aşternuturile. Dar dacă mai adăugăm cȃteva ore în plus? Ei bine, probabil vom vedea „cu lupa” fiecare colţişor, vom şterge poate cu un burete ud urmele vagi de pe pereţi, vom lustrui şi corpurile de iluminat, poate vom spăla cu grijă şi uşa … operaţiuni care cer mult efort fizic dar care cu siguranţă nu vor aduce o schimbare majoră în aspectul încăperii deci nu ne vor crea prea multă satisfacţie. Iar dacă vom continua să investim timp şi efort, la un moment dat chiar riscăm să fim atȃt de obosiţi încȃt să scăpam pe pardoseala proaspăt lustruită fie un ghiveci de flori fie un borcan cu dulceață, lucru care va anula bună parte din eforturile anterioare şi ne va lăsa nu doar obosiţi ci şi extrem de frustrați şi nervoşi.

De fapt dacă luaţi acest „model” veţi vedea că legea se aplică similar pentru multe activităţi. De fapt această împingere la extrem a efortului depus într-o sarcină este ceea ce caracterizează perfecţionismul. Ceea ce explică P. Gaudreau [1, 2] este că în afară de perfecţionişti (care merg pȃnă la epuizare) şi de non-perfecţionişti (care nici nu se apucă de treabă) mai există o categorie de persoane, numite de autor „excellencists” (în românește cei care caută excelenţa); aceştia sunt dispuşi să investească efort în activitate, dar ştiu să se oprească odată ce au depăşit etapa de randament crescător.

Faţă de non-perfecţionişti, cei ce caută excelenţa îşi stabilesc scopuri importante, ambițioase şi sunt dispuşi să depună eforturi consistente pentru a le atinge; pe de altă parte, faţă de perfecţionişti, scopurile celor ce aspiră la excelenţă sunt realizabile iar efortul este depus pȃnă în momentul în care se atinge maximul de rezultat raportat la efort. Asta dă voie căutătorilor excelenţei să se poată bucura de rezultatul eforturilor lor fără a se epuiza psihic şi fizic.

Cercetările [2] care au comparat perfecţioniştii nu cu non perfecţioniştii, ci cu cei ce caută excelenţa au evidenţiat unele diferenţe importante. Excelenţa este motivată de nevoia de reuşită, în timp ce perfecţionismul are ca motor teama de eşec; este uşor de văzut că primul tip de motivaţii este mult mai sănătos psihologic şi este asociat cu nevoia de competenţă în timp ce al doilea este aducător de frustrare. Perfecţioniştii se află sub „tirania lui trebuie” în timp ce aceia ce caută excelenţa au mai multă autocompasiune, acceptă că uneori pot greşi, şi caută cauzele greşelilor şi modul de a învăţa din ele în loc să se teamă de posibile consecinţe catastrofale. Excelenţa este asociată cu satisfacţie în viaţă, în timp ce perfecţioniştii suferă deseori de depresie, anxietate, etc.

In concluzie: decizia de a-şi stabili un mod de comportament personal sau de a educa un copil ar trebui să nu fie făcută între perfecţionism şi non-perfecţionism, ci între perfecţionism şi excelenţă (ceea ce numeam în postările anterioare „mândria lucrului bine făcut”). Da, este bine să avem obiective şi să întelegem că acestea necesită efort pentru a fi puse în practică, dar obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile iar nivelul de acurateţe în realizarea sarcinilor are nevoie să fie şi el stabilit la un anumit nivel, fără a merge pȃnă la epuizare psihică în încercarea de a mai regla vreun detaliu absolut minor. Nu de alta, dar ceea ce aparent e pierdut prin „a nu fi chiar perfect” este câștigat la nivel de stare de bine personală.

Gaudreau, P. (2019). On the distinction between personal standards perfectionism and excellencism: A theory elaboration and research agenda. Perspectives on Psychological Science, 14(2), 197-215.

Gaudreau, P., Schellenberg, B. J., Gareau, A., Kljajic, K., & Manoni-Millar, S. (2022). Because excellencism is more than good enough: On the need to distinguish the pursuit of excellence from the pursuit of perfection. Journal of Personality and Social Psychology, 122(6), 1117.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp