„Mă suni dacă ai nevoie de mine, te sun dacă am nevoie de tine, dar altfel hai să ne respectăm timpul, pentru că suntem prea ocupaţi”. Despre graniţe sănătoase în relaţiile interumane

Foto Profimedia

O să pornesc la descrierea conceptului de graniţe cu un exemplu personal. De când mă ştiu, am preferat să-mi invit prietenele să mă viziteze. Drept care, după ce am ajuns la finalul unei perioade extrem de aglomerate, în care fusesem complet în afara “circuitului social”, m-am trezit cu un telefon de la una din prietene care, fericită să afle că etapa de treburi multe s-a încheiat, mi-a spus: “ne e dor de tine, în weekend venim să te vizităm”. Şi da, şi mie îmi era dor de ele, dar … după perioada extrem de obositoare prin care trecusem, pur şi simplu simţeam că nu mai am putere să mai fiu şi gazdă. Aşa că vreo 2-3 zile am “fiert” în sinea mea; în final, destul de nervoasă, mi-am sunat prietena şi i-am spus: “ştii ce, consider că a fost prea mult din partea voastră să vă invitaţi la mine, dacă vreţi să ne vedem e ok, dar ieşim undeva în oraş”. În sinea mea mă aşteptam la o reacţie negativă, dar, surprinzător, replica a fost: “În sfȃrşit ieşi şi tu din casă! Spune-mi ce fel de restaurant ţi-ar plăcea, ca să fac rezervarea!”

Recunoaşteţi în povestioara aceasta ceva din experienţa personală?

Vi s-a întȃmplat vreodată să faceţi ceva ce nu vă doreaţi doar pentru că cineva v-a “impus” să o faceţi sau pentru că aţi simţit o obligație în acest sens? Dacă da, atunci a fost vorba de o încălcare a graniţelor.

Graniţele (limitele) sunt elementele care definesc “spaţiul personal”, respectiv indică celorlalţi cum persoana în cauză doreşte să fie tratată, ce este acceptabil şi ce nu în relaţiile interpersonale.

Aceste graniţe se definesc în cam toate domeniile de interacţiune umană şi pot fi de mai multe tipuri.

Graniţele fizice arată cȃt de conforabilă este o persoană cu apropierea fizică: dacă permite să fie atinsă de persoane necunoscute, cȃt de mult se poate apropia cineva fără a produce disconfort, în ce măsură persoana acceptă manifestări de intimitate cu partenerul(a) de cuplu în public, dar se referă în la fel de mare măsură şi la spaţiul personal: pot să îţi sune prietenii la uşă fără să te fi anunţat anterior? Se pot invita să doarmă la tine? Poate veni cineva să îţi “scotocească” prin şifonier (fie că e un frate/soră, părinte sau prieten/ă), poate cineva să îţi umble prin sertarele biroului la job?

Graniţele temporale se referă la timpul pe care o persoană este dispusă să îl investească în interacţiuni interpersonale, de la cele foarte apropiate (familia de origine sau familia actuală, prietenii apropiaţi) pȃnă la cele legate de job. Este ok ca un tȃnăr să îşi petreacă vacanţele cu familia de origine? Este ok ca şeful să îţi ceară să îţi iei de lucru acasă? Este ok ca un prieten/rudă să te viziteze de cȃte ori se întȃmplă să aibă drum la tine în cartier? Este ok ca cineva să îţi ocupe cȃteva ore pe zi cu telefoane sau mesaje?

Graniţele financiare se referă la sumele pe care le folosim în comun cu cei apropiaţi, cum decidem asupra cheltuielilor, cȃt de multă libertate există pentru cheltuieli decise strict personal, dar în aceeaşi măsură se referă şi la a ţine echilibrat modul în care activităţile cu prietenii/colegii ne încarcă financiar. Sunt eu cel/cea care totdeauna cumpără cafea? Dacă mergem cu maşina mea cam tot timpul, contribuie colegul/colega la banii de benzină? Are familia obligaţia să mă ajute mereu cȃnd îmi depăşesc bugetul? Sau sunt eu persoana care “depanează” pe oricine din familie care a cheltuit nechibzuit?

Graniţele sexuale se referă la ceea ce o persoană acceptă în intimitatea cuplului, şi acoperă orice, de la consimţămȃntul pentru apropiere în sine, pȃnă la modul în care are loc această intimitate.

Graniţele emoţionale se referă la cȃt din emoţiile celorlalţi acceptă o persoană să împărtăşească. Doreşte să fie alături emoţional de cineva care trece printr-o perioadă dificilă (sau fericită)? Este ştiut şi acceptat de ambele persoane că susținerea emoţională a cuiva nu merge pȃnă la prăbuşirea emoţională proprie? Este considerată această susţinere emoţională a celuilalt o datorie, sau este apreciată ca un dar, ca pe ceva oferit din proprie iniţiativă? Este cerută susţinere emoţională peste limita posibilităţilor noastre de a o oferi?

Graniţele intelectuale se referă la a fi de comun acord cu partenerii de interacţiune socială că pot exista opinii diferite, şi că prietenia/rudenia/relaţia de cuplu nu implică negarea propriilor opinii (politice, sociale, filozofice, sau ţinȃnd de aspecte practice ale vieţii) şi acceptarea ideilor celuilalt, sau dispreţul pentru opiniile proprii.

Iată că am făcut o lungă descriere, şi sigur pe undeva s-au regăsit o bună parte din cititori.

Ar mai fi de adăugat un lucru: graniţele NU sunt despre bine şi rău. Acestea din urmă sunt codificate în norme morale şi legale. Nu este “bine” sau “rău” dacă la un moment dat îţi doreşti retragerea în spaţiul propriu, gestionarea propriului timp, sau refuzi să susţii o persoană pentru ca nu ai tu însuţi rezerve pentru asta. Graniţele sunt despre ce consideră fiecare că are de oferit şi ce este personal.

Şi totuşi, aceste graniţe sunt deseori încălcate. Eu obişnuiesc să le spun clienţilor mei: “Dacă atunci cȃnd ai vrea să refuzi ceva te-ai simţi vinovat(ă), atunci e vorba de o încălcare a graniţelor.”

Dar cum se ajunge la aceste încălcări?

De foarte multe ori este din cauza faptului că o persoană nu îşi stabileşte propriile graniţe. Asta pentru că de multe ori îşi imaginează că le cunoaşte şi că şi ceilalţi le cunosc. Poate că, de exemplu, o persoană este extrem de corectă financiar, şi descoperă că cineva din anturaj profită prin a “lăsa pe alţii să plătească” de fiecare dată. În acest caz lucrurile sunt o adevărată surpriză pentru cel în cauză; la fel se poate întȃmpla cȃnd familia din vecini îşi face obiceiul să vină în fiecare seară în vizită – cei care sunt vizitaţi poate nu au făcut niciodată asta şi deci nu şi-au pus niciodată problema unde este limita. Ei bine, este momentul ca fiecare să reflecteze unde îi sunt propriile graniţe, nu de alta dar nu există o regulă, locul graniţei depinde de la o persoană la alta în funcţie de personalitate, situaţia concretă, obiceiuri, etc.

Al doilea pas este acela de a comunica clar aceste graniţe. Asta pentru că ele nu sunt subînțelese şi nu neapărat graniţele mele sunt aceleaşi cu ale celui de alături. Poate că eu am disponibilitate de a susţine pe cineva emoţional, dar nu-mi place să ofer susţinere financiară. Sau poate că timpul meu este preţios şi nu doresc să îl cheltuiesc în interacţiuni formale. Sunt unele persoane pentru care prietenia înseamnă a da telefoane cu regularitate pentru a se interesa de ceilalţi, în timp ce pentru unii prietenia însemnă “mă suni dacă ai nevoie de mine, te sun dacă am nevoie de tine, dar altfel hai să ne respectăm timpul pentru că suntem prea ocupaţi”. Atenţie, uneori comunicarea graniţelor nu este neapărat despre “ce nu se poate”, uneori este şi despre “ce se poate”, respectiv să ne manifestăm disponibilitatea, dacă o avem, în limitele în care o avem.

Aceste graniţe trebuie apoi şi apărate: cu alte cuvinte încălcarea lor este de evidenţiat imediat, şi de explicat consecinţele. De la “mă duc să iau cafea pentru toată lumea din birou, dar vă rog să îmi daţi banii în avans”, pȃnă la “nu a fost frumos să crezi că poţi veni să locuieşti cȃteva zile la mine, fără să mă întrebi înainte, m-ai pus în faţa faptului împlinit, dar te rog ca de mȃine să te muţi la hotel”. Incluzȃnd şi “da, ştiu că este mult de lucru, dar o să lucrez în timpul programului de lucru şi nu seara sau în week-end”.

Mai e de adăugat un lucru: graniţele nu sunt rigide. Graniţele sănătoase implică un anumit nivel de flexibilitate, respectiv de excepţii de la regulă. Ce este important însă este să stabilim noi excepţiile, şi nu să fie forţate de altcineva. Poate că eu nu doresc să îmi petrec tot timpul cu o prietenă care se plictiseşte, dar dacă o ştiu într-un necaz pot să mă ofer să o susţin. Poate că îmi doresc nişte timp pentru mine, dar îl sacrific pentru ceva extrem de urgent/important la job, atȃta vreme cȃt este decizia mea. Poate că eu aş dori nişte intimitate în cuplu, dar părinţii partenerului/partenerei au nevoie de un ajutor urgent, şi noi decidem să folosim un week-end pentru asta. Dar decizia e personală, şi nu ca urmare a faptului că cineva se aşteaptă ca noi să facem asta. Aşteptările celorlalţi nu ar trebui să ne definească graniţele şi asta ar trebui să fie comunicat ferm tuturor celor din jur (atenţie, ferm nu înseamnă neapărat agresiv, poate fi şi diplomatic).

Ar mai fi un lucru de spus: aşa cum aşteptăm de la ceilalţi să ne respecte graniţele, tot aşa de important este să le respectăm şi noi pe ale lor. Deci ar trebui mai întȃi să le aflăm, apoi să ţinem cont de ele. De aceea, dacă avem o cerere, ar fi mai întȃi să ne întrebăm nu dacă este nerezonabilă pentru noi, ci dacă este acceptabilă pentru celălalt. Dacă nu ştim, este mereu de întrebat: “ar fi în regulă pentru tine dacă…?”. Iar dacă răspunsul e “nu”, să nu îl luăm ca pe o invalidare personală sau un semn de conflict, ci să ne notăm mental unde este graniţa celuilalt. E de ştiut că trecerea peste această graniţă duce inevitabil la conflict.

Bine, şi dacă graniţele celuilalt sunt inacceptabile pentru noi? Ei bine, dacă chiar nu putem accepta asta, nu ne putem acomoda la graniţa celuilalt, înseamnă ca ar trebui să ne orientăm spre alte persoane pentru interacţiune. După cum ar trebui şi să întelegem că uneori unica soluţie cu cei care ne încalcă repetat graniţele (după ce le-am comunicat explicit) este tot distanţarea.

articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp