„Mersul pe munte a fost pentru noi mai eficient decât armata. Pe munte ai nevoie de tovarăși, cu care să vorbești fără să cunoști plictiseala, dar care și să știe să tacă la fel de mult ca tine”

Foto: Dominika Zarzycka/NurPhoto/ Shutterstock Editorial/ Profimedia

Mulți cititori se întreabă de ce scriitorii coboară de bunăvoie din turnurile filosofice, pe care și le-au prins în lacăte, în beciurile care au rămas să țină de cald temeliei. Nu pentru a trage vin din furtun sau pentru a sufla praful de pe vreo sticlă dăruită de un nepot ajutat să treacă examenul de admitere la liceu, ci pentru că acolo, în faldurile calde ale copilăriei, până și șobolanii găsesc mângâiere. Și se mai întorc ei și ele în cele tinereți, pentru că pe drum au fost și poduri, și bolovani, lecții de învățat, asupra cărora, acum, când spinările parcă mănâncă a zbor, pot cugeta și, mai mult, pot sfida inventarul.

Am absolvit liceul sucevean „Ștefan cel Mare” în 1985. Pe timpul liceului am participat la trei excursii la munte, cu clasa, cu destinația Câmpulung Moldovenesc. 

Excursiile erau o formă organizată de fugit de-acasă, pentru noi, elevii, și o mare durere de cap pentru profesori. Ne însoțea doar dirigintele, și nu o echipă întreagă de profesori și asistenți. Odată ne-a prins iarna pe drum, prilej să ne rostogolim prin zăpadă. Nu aveam nici măcar aparat de fotografiat, cu care să surprindem „mumiile” cu țurțuri la intrarea în cabana-hotel. Când eram trimiși la culcare, ne strângeam într-una din camerele vagon, la povești. Încercam țigări sau degustam o sticlă de afinată furată de vreunul dintre noi de-acasă. Eram atât de pretențioși încât toate bârfele se terminau în discuții despre muzică sau literatură. Prin clasa a unsprezecea sau a douăsprezecea, un Lucian ne-a propus să ne petrecem o săptămână sau două de vară bătând potecile munților din împrejurimi. I s-au alăturat o Liliană, o Cristină, o Camelie și un Florin. Am început cu Rarăul, Giumalăul și Cheile Zugrenilor și ne-a plăcut atât de mult încât în următorii ani am recidivat, nu chiar pe același traseu, dar încă îndrăgostiți de atâta frumusețe. Cabane erau puține, două sau trei, căram după noi conserve de carne, tacâmuri, pâine, legume și fructe. La plecare se întâmpla ca rucsacurile să fie mai grele decât noi. Mai luam cu noi și câteva schimburi, cuțite de vânătoare din cele cu mânere din coarne de cerb, geci și pulovere, pentru că s-a întâmplat de multe ori să ne prindă ploaia din urmă. Pe munte ai nevoie de tovarăși, cu care să vorbești fără să cunoști plictiseala, dar care și să știe să tacă la fel de mult ca tine. Mersul pe munte a fost pentru noi mai eficient decât armata. Trebuia de asemenea să fii pregătit să miroși șosetele celorlalți pentru că nu întotdeauna reușeai să te speli sau să găsești locuri ferite unde să o faci în siguranță. Traseele erau atât de frumoase încât dragostea pentru natură, pentru tot ce ne înconjura, pentru surprizele fiecărei zile: nori coborâți pe umărul muntelui, ceață deasă care ne înghițea și ne scuipa dezgustată, șerpi cu sâsâit pe limbă și păsări amatoare de dat în spectacol ad-hoc. În rest, foșnete, șuierat de vânt, șușoteli, senzația că până și copacii stau la pândă. 

În anul acela, Lucian făcuse rost de un cort care să ne încapă pe toți. Mare și greu. Tatăl lui îl adusese cu mașina la gara din Burdujeni. Luam trenul până în Vatra Dornei și de acolo urcam la pas. Dând cortul de la unul la altul, lăsând de la unul la altul, s-a făcut că am uitat cortul în gară. Tatăl lui Lucian ne-a urmărit cu mașina până la Vatra Dornei, dar a ajuns în urma trenului, iar noi eram deja cine știe pe unde. Nu existau telefoane mobile, veștile se dădeau în persoană. O bătrână care își ducea vaca de la pășunat înspre casă ne-a avertizat de apariția unui râs în zonă. O familie de profesori universitari de la Iași ne-a pregătit pentru întâlnirea cu o ursoaică cu pui. Pentru că nu se defrișa în ritmul ultimilor ani și pentru că existau țarcuri pe unde animalele sălbatice erau hrănite regulat, nu erau motive prea mari de îngrijorare. Le respectam sălbăticiunilor spațiul personal și nu ni s-a întâmplat să fim deranjați. Surprizele au venit de unde nu ne așteptam ...

Pentru că am uitat cortul în gară și am realizat abia seara, când ne-am îndemnat unii pe alții să-l instalăm, a trebuit să ne improvizăm locurile de tragere. Prima noapte am petrecut-o, confortabil, la cabana ținută de Gigi Ursu, pe prichiciuri. Dimineața m-am trezit înaintea celorlalți, tocmai eu cea pe care părinții o amenințau cu pupatul tuturor pupezelor voluntare care nu făcuseră parte din distribuția „Amintirilor din copilărie”, și ca să nu-i trezesc și pe ceilalți am ieșit afară, să mă spăl pe dinți și să mă reîntovărășesc cu aerul de munte. Deși fumătoare pe atunci, pe munte fumam poate o țigară seara, în loc să mă plâng de bășicile din talpă. Beam, cu toții, bere de casă, dulce și fără alcool. Altfel nu am fi putut ține pasul de dimineață până la lăsarea serii. Munceam muntele, nu-i dădeam prilejul să răsufle ușurat prea des. Izvorul de dat apă pe față era la marginea unui țarc făcut din bârne de lemn campioane olimpice la haltere. În țarc, o turmă de vaci păștea blajină. Stăpân peste surate era un taur comunal, din cel cu belciug de proastă purtare. Nu l-am văzut decât când a dat cu capul de bârna din fața mea, a trebuit să mă țin de periuța de dinți ca să nu las țipetele să le scoată din minți și pe blajine. Nervosul s-a îndepărtat câțiva metri, și-a potrivit copita și și-a făcut vânt pentru o dublă. Nu l-am așteptat cu aplauze, ci am luat-o la fugă înspre cabană, am auzit una din bârne dând cu capul de pământ, dar, doar după ce am câștigat cursa de 100 de metri, am urcat pe scări, am deschis ușa camerei și am sărit, cât de lungă, pe prichiciurile pe care dormeau prietenii mei, băgându-i și pe ei în sperieți. Am coborât la micul dejun doar după ce cabanierul m-a asigurat că a pus bârna la loc și a dus taurul în alt țarc. Mai în glumă, mai în serios, m-a întrebat dacă nu i-am fluturat pe sub nas un prosop roșu. De parcă Zeus avea nevoie de încurajare! Și dacă nu mă credeți, aflați că după întâmplarea cu pricina s-a umplut Suceava de lebede. 

Dar cea mai dincolo de zona crepusculară întâlnire am avut-o într-una din nopțile ce au urmat, cu o extraterestră. Și înainte de a mă acuza că spun povești, vă spun că scriu și povești, dar pentru Republica am făcut o înțelegere cu domnul Florin Negruțiu de a publica doar povestiri sută la sută adevărate. Poate artistic prezentate, dar adevărate. Pentru una din nopțile care au urmat a trebuit să căutăm adăpost într-o zonă mai puțin locuită. Casa la care am bătut la poartă, ca să ne primească în curte, ne-a refuzat, așa că am continuat urcarea, sperând să încropim ceva, nici noi nu știam exact ce. Problema era că se înnorase și întunericul se înfășura deja în jurul nostru. Șansa a făcut să descoperim un mic adăpost pentru fân și animale. Fânul fusese urcat cu ajutorul unei scări și a furcii la etaj, chiar sub acoperiș. Am urcat și noi pe scară și ne-am întins sacii de dormit pe fân. Chiar și prin fesuri auzeam insectele căutându-și drum printre paie și nervozitatea chițăită a șoarecilor deranjați de la tabieturi. Cum se întâmplă în astfel de escapade, ne-am adus aminte de toată literatura de groază cu care făcusem cunoștință, de succesele hollywoodiene din era noir și de documentarele de la Teleenciclopedia. Ia de mai dormi, dacă poți! De băut nu aveam decât apă rece de izvor, iar pentru „nevricale” doar câteva paracetamoale. Se întunecase de-a binelea când consumul de apă a început să ne apese pe rinichi. Am coborât pe scară, întunericul era atât de îmbățoșat, că nu puteai să-l tai cu cuțitul! Am luat lanternele cu noi, dar nu le-am aprins pentru a ne cadorisi cu ceva intimitate. Apucasem în direcții diferite, exact pe gustul întunericului! Când m-am ridicat dintre tufe, am dat cristalin în cristalin cu o pereche de ochi verzi, fosforescenți, cam la același nivel de înălțime cu mine. Am înghețat. Ceilalți mă strigau, dar cuvintele mișunau pe undeva prin iarbă. Am dat bir cu fugiții, ochii după mine! Într-un final mi-am făcut curaj și am aprins lanterna. Extraterestra era o pisică neagră, pe care am deranjat-o în timp ce-și făcea manichiura în vârful unui par, parte a unui gard sărac în sârmă, care înconjura o toloacă cultivată cu cartofi, barabule pe înțelesul amatorilor de povestiri științifico-fantastice din Bucovina. Nu uitați să scuipați în sân, când vă întâlniți cu pisica neagră. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp