Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Mi-au zis că dramatizez, de aia am început să am reacții dramatice și, când râdeau de mine, îi loveam. Până s-au potolit…” Despre bullying-ul din școala românească

Bullying in scoala

Foto: Profimedia Images

Am susținut niște ateliere cu elevi în cadrul unui program internațional și, fără să intenționez asta, am ajuns să fiu foarte conectată la ce înseamnă bullying-ul în școlile românești de astăzi. Pentru că e simplu să cauți definiția fenomenului în dicționar sau să-l înveți de la televizor, dar e extrem de complicat să-l afli de la cei direct afectați, care, culmea, spun că nici măcar n-au la cine se plânge, chiar dacă subiectul trezește încă destul de multă atenție în spațiul public de la noi.

Am păstrat legătura cu unii dintre elevii care mi-au vorbit despre ce li se întâmplă și, totuși, nu pot spune că mi se par lucrurile mai clare acum decât mi se păreau atunci, la primul atelier cu elevi în care s-a ridicat această temă de discuție… Ba dimpotrivă, fenomenul mi-e tot mai puțin limpede.

O elevă de liceu, îmbrăcată în haine negre, cu părul roșcat, împletit în două cozi, a fost cea care a avut curajul să-și pună prima pe tapet cazul personal. Și nu în cabinetul psihologului școlar sau în spațiul privat al biroului directorului de liceu, ci în fața mea și a propriilor ei colegi. Îmi amintesc că m-a luat prin surprindere curajul acela simplu de a vorbi deschis despre o traumă, pe care nimeni nu i-o pusese vreodată sub vreo lupă și, în mod trist, nici nu i-o luase prea în serios.

„Pe mine m-au hărțuit colegii ani în șir încă din școala generală. Pentru că eram prea slabă…”

O privesc cu ochii măriți de uimire, nu mai auzisem despre posibilitatea de a fi batjocorit în comunitate pentru că ai kilograme în minus.

„Da, eram atât de slabă, încât mereu se făcea mișto de picioarele mele, de trăsăturile feței, de faptul că nu aveam forma unei fete. Pur și simplu, eram luată în râs pentru… tot. Nu știam ce să mai fac, situația dura deja de o lungă perioadă de timp. Plângeam și acasă, plângeam și la școală. Nimeni nu mă vedea. Le-am spus tuturor prin ce trec și nimeni nu făcea nimic. Doar ziceau că dramatizez. De aia am început să am “reacții dramatice”. Așa mi s-a părut corect. Și așa am și rezolvat lucrurile.”

N-am înțeles din prima ce însemnau, de fapt, “reacțiile dramatice”. A clarificat tot ea.

„Când râdeau de mine, îi loveam. Ei râdeau, eu loveam. Și tot așa. Până s-au potolit.”

Din alt colț al sălii în care țineam atelierul o altă copilă, de data asta mai timidă, vrea să-și spună povestea. La ea bulying-ul a fost traumatizant din mai multe puncte de vedere și i-a afectat profund încrederea în sine pe termen nelimitat. Ea n-a știut să lovească și nici nu părea genul. Iar motivul pentru care era agresată e unul de-a dreptul absurd. 

Cu vocea scăzută, ca și cum ar șopti, povestește că ea vine dintr-un județ al României unde se vorbește mai mult limba maghiară și acasă ea purta conversațiile cotidiene în limba maghiară. Apoi părinții au fost obligați să-și schimbe locul de muncă și județul, așa că au ajuns într-o zonă a țării în care limba maghiară nu e chiar atât de populară. Și ea, la momentul acela, nu vorbea foarte corect limba română, deși făcea eforturi serioase s-o învețe perfect.

Ajunsă la liceu, de fiecare dată când spunea ceva la ore sau chiar și în timpul pauzelor, remarca întotdeauna un grup de colegi care găseau ceva de râs în cuvintele pe care le folosea sau în accentul pe care nu-l pierduse.

M-am simțit singură. Cred că asta a fost cel mai dureros. E în continuare ciudat că, deși acum vorbesc bine limba română, mereu am o jenă să vorbesc, pentru că îmi amintesc râsetele și nu mai vreau să le dau motive să râdă

Mi-a spus că o vreme nu s-a simțit singură, pentru că avea un prieten. Dar, din cauza mișto-urilor pe care colegii nu se fereau să le verbalizeze în orice context posibil, prietenul respectiv i s-a părut mai simplu să renunțe la relație și s-o abandoneze pe motiv că nu vorbește bine limba română.

„M-am simțit singură. Cred că asta a fost cel mai dureros. E în continuare ciudat că, deși acum vorbesc bine limba română, mereu am o jenă să vorbesc, pentru că îmi amintesc râsetele și nu mai vreau să le dau motive să râdă. ”

Și de la cele două povești s-a ajuns la șase în numai o oră de discuții. Și asta la numai o clasă…

Ulterior, am mai discutat subiectul și cu alți colegi de-ai celor care mi-au povestit, în propriile lor experiențe, ce înseamnă bullying-ul în școlile din România. Și poate cel mai dramatic aspect e acela că un număr covârșitor al lor spun că nu au cu cine să vorbească despre asta. Și firește, asta explică de ce acești copii au decis să povestească lucruri atât de intime în fața unui necunoscut, practic.

Școlile ar trebui să aibă, pentru a rezolva astfel de situații care pot deveni traume cu efecte îndelungate, psihologi școlari. Elevii cu care am vorbit au spus că niciodată n-au avut parte de o discuție un astfel de profesionist și, cu atât mai puțin, la nivelul școlii. În general ei povestesc situațiile prin care trec cu alți colegi, cu părinții sau cu unii dintre profesori. Însă, de obicei, totul rămâne la nivel de discuție, pentru că nimeni nu vrea să supere pe nimeni. E o mentalitate autohtonă greu de depășit.

Din păcate, nici psihologii școlari nu se găsesc pe toate drumurile. De fapt, în anul 2021, statisticile vorbeau în România despre un psiholog la o mie de elevi. În luna februarie a acestui an, ministrul Educației, Ligia Deca, a anunțat mărirea cu 50% a numărului de posturi de psihologi în școlile din România. Ce înseamnă asta? Păi cam 3600 de psihologi școlari în toată țara. Ceea ce, în continuare, înseamnă extrem de puțin.

Partea și mai tristă e că nimeni nu dorește să-și asume responsabilitatea pentru perpetuarea fenomenului în școli. Și nu e un fenomen despre care putem vorbi la modul superficial, pentru că sunt situații în care el duce la depresie sau, în cazuri dramatice, la suicid. În toate cazurile, însă, el conduce la o scădere uriașă a încrederii în sine. Iar copilul se apără, de cele mai multe ori, singur. Fie lovind, la rândul lui, ca în prima destăinuire, fie dezvoltând chiar o frică de a vorbi în public, pentru că aude râsul colegilor și la ani întregi după ce a terminat școala… 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult