„Tu știi ce presiune simți când știi că nu poți niciodată să arăți normal?” Marea rupere de normalitate

Foto: Profimedia Images

„Tu știi ce presiune simți când știi că nu poți niciodată să arăți normal, ca un om care abia s-a trezit și nu și-a băut cafeaua? Știi cât de greu e să știi că un sfert din salariu se duce pe machiaj în fiecare lună, pentru că una dintre responsabilitățile tale e să fii țiplă în fiecare moment?” O priveam cumva descumpănită pe colega din TV cu care vorbeam și cumva începeam să pricep. Nu ne plac oamenii care arată normal. Normalitatea începe să ne deranjeze… Iar pe sticlă ea nu mai are loc.

Filtre de tot felul, machiaje în tușe prea groase, haine care ne acoperă structura individuală a corpului și ne fac să semănăm cu toți ceilalți sau, în fine, cu acea categorie de oameni despre care credem că sunt suficient de cool pentru a ne dori să-i includem în lumea noastră. Sau, în funcție de încrederea în sine, în lumea celor cărora ne dorim să fim incluși. 

Nu m-am gândit niciodată la frumusețe altfel decât la un simplu atu. Pe care îl ai sau nu, dar care, cu certitudine, poate fi compensat prin alte mijloace. Aveam în facultate profesori despre care n-ai fi putut să spui nici măcar în glumă că au o anumită grație fizică, însă care, prin discurs și prin felul în care te puneau în contact cu noutatea unor informații, păreau de-a dreptul atrăgători. Ba mai mult, faptul că nu arătau ca în tipare îi făcea să fie preferabili oricărui tipar.

În plus, mereu am crezut că avem dreptul să arătăm și rău. Să fim prea obosiți ca să ne aranjăm părul, să fim prea plictisiți ca să ne punem farduri pe față, să fim prea nervoși ca să ne pese dacă cineva crede despre noi că nu suntem tocmai perfecți. Ci că suntem normali. Avem dreptul să fim normali. Încă…

Pentru că, la scurt timp după discuția pe care am avut-o cu acea colegă din TV, am remarcat că pe una dintre rețelele de socializare foarte populare, mai ales în rândul tinerilor, se discuta intens despre un filtru.

Practic, era suficient să activezi filtrul cu pricina și să te filmezi spunând absolut orice, pentru că privirea e imediat furată de acea imagine care seamănă vag cu tine, dar care nu ești tu. Practic, ce face filtrul cu pricina? Îți accentuează trăsăturile unanim acceptate ca fiind dezirabile și le corectează pe cele care nu sunt. Spre deosebire de filtrele care existau până acum pe platforma respectivă, filtre care puteau fi detectate simplu dacă cel din spatele șablonului se mișca mai repede sau își atingea fața, acest nou filtru pare să se așeze perfect natural pe chipul oricui și nu e perturbat de nicio mișcare naturală a celui care decide să-l folosească.

Brusc, adolescentele au descoperit că pot arăta senzațional și fără a mai face efortul de a se aranja în sensul dorit de ele. Că se pot trezi pur și simplu, pot activa un filtru și pot primi la fel de multe, dacă nu mai multe, aprecieri ca atunci când era necesar să se aranjeze înainte să posteze. 

Folosindu-l frecvent, imaginea de sine, normalitatea individuală suferă deformări substanțiale. Ajungi astfel să te rupi de însăși imaginea proprie, să te evaluezi privindu-te printr-un filtru, care devine o nouă oglindă. Una care nu mai are, însă, nimic de-a face cu realitatea. Normalul devine astfel straniu…

Dorința de a arăta mai bine decât crezi că arăți, pentru că aspectul fizic se evaluează nu doar obiectiv, ci și subiectiv, ar putea fi considerată, până într-un punct, naturală. Dar s-a trecut deja o linie roșie.

Am început prin a vă împărtăși discuția mea cu acea colegă care lucrează în TV și, deci, apare pe sticlă, pentru că eu cred că televiziunile au greșit primele. Acordând o importanță majoră aparenței fizice a persoanelor care, o dată cu informațiile, se afișează public și ele, au descurajat apetența pentru normalitate a tuturor. Dacă nu arăți ca fata de la televizor, nu poți face carieră în televiziune, nu-i așa? Și nu prea te poți descurca pe nicăieri unde contează… Deși celebra Ellen sau chiar Teo, ca să dăm și un exemplu autohton, și-au cucerit fanii numai prin carismă și prin faptul că nu s-au temut de propria normalitate. Că s-au expus în deplinătatea conștiinței lor ca persoane vii și reale, nu ca imagini de care te îndrăgostești invariabil, pentru că seamănă cu imaginea tiparului de frumusețe aproape unanim acceptat.

La “munca” televiziunilor de a normaliza imposibilul pun acum o piatră de cărămidă grea rețelele de socializare, prin filtrele tot mai sofisticate pe care le oferă utilizatorilor. Și astfel se finalizează marea rupere de normalitate, oglinda falsă în care te privești și nu te regăsești decât parțial. Iar scindarea asta nu are doar efectul că ajungi să nu te mai placi fără filtru la fel de tare. Asta e doar o consecință superficială, care nici nu contează până la urmă atât de tare. 

Marele pericol este ruperea de tot ceea ce ești și reprezinți tu, de majoritatea valorilor în care crezi din principiu și de toate acele elemente din tine care-ți spun că ești mai important decât imaginea pe care o proiectezi în lume.

În cele din urmă, oricâte filtre ar exista în social-media și oricâte imagini perfecte ar proiecta înspre noi ecranele TV, realitatea nu poate fi mințită și nici evitată. Ea nu va domoli presiunea socială la care suntem supuși astăzi, pentru că nu arătăm perfect în fiecare zi, ci doar o va agrava. Nu de alta, dar nu poți avea un chip în social-media și altul pe stradă. Omul este măsura tuturor lucrurilor, nu lucrurile sunt măsura omului.

Autenticitatea ne poate scoate încă din impas. Doar că marea rupere de normalitate nu e problema generației mele, care a apucat să trăiască mai mult real decât virtual, ci e problema generațiilor care vin, cele care nu mai gătesc nimic dacă nu “documentează video” procesul, cele care nu se mai îmbracă dacă au rămas fără baterie la telefon, cele care nu deschid niciun colet dacă nu e ora potrivită pentru un unboxing.

Desigur, vor supraviețui și ele, pentru că omul este inteligent, deci adaptabil. Cum o vor face sub presiunea unei realități ce le va fi, la un moment, prea mică, iată, asta e marea întrebare!