Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Niciunul nu-și imagina că paranteza asta a exilului va fi o viață. Se întâlneau de Revelion, iar când ciocneau spuneau mereu: - La anul în România!” Monica Lovinescu, vocea adevărului, vocea memoriei - interviu cu Cristina Cioabă, autoarea albumului „Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin”

Cristina Cioabă

În imagine, Cristina Cioabă. Toate fotografiile cu Monica Lovinescu din text provin din albumul „Monica Lovinescu: O viată, o voce, un destin, de Cristina Cioabă.

Pentru mine, copilăria a fost raiul, obișnuia să spună Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de franceză Ecaterina Bălăcioiu. Iubită de părinți, răsfățată de scriitorii vremii, care își citeau operele în salonul casei lor, expusă la cele mai valoroase idei ale epocii, Monica Lovinescu beneficiase de tot ce avea România interbelică mai bun în materie de grijă și educație. „Ea spunea foarte frumos că s-a născut în cel mai bun moment și în cel mai bun loc. Provenea, dinspre tată, dintr-o familie de intelectualitate burgheză în urcuș și, din partea mamei, dintr-o familie de aristocrați, boieri în coborâș. Și asta spune foarte frumos: am apărut la mijloc de urcuș și coborâș, acolo unde mi-a fost mie mai bine. A fost, într-adevăr, un copil extraordinar de mult dorit de mamă, iubit până la adorație de mama ei și, în același timp, iubit, așa cum iubesc uneori tații, foarte solemn, cu discreție extraordinară, de tatăl ei, E. Lovinescu”, povestește într-un interviu pentru Republica profesoara, scriitoarea și editoarea Cristina Cioabă, autoarea albumului Monica Lovinescu: O viata, o voce, un destin, apărut la editura Humanitas. 

Tânăra, ale cărei inteligență și pregătire ar fi fost o comoară pentru România, a fost forțată să fugă din calea comuniștilor în 1947. Atunci, pe peronul Gării de Nord, avea să-și vadă pentru ultima dată mama, care avea să fie arestată de autoritățile comuniste. În luna iunie 1960, în ciuda tuturor eforturilor făcute de fiica sa de a o salva, Ecaterina Bălăcioiu murea în detenție. 

„Atât de dureros a fost pentru ea și, deși știa că rațional făcuse tot ce era cu putință în perioada în care a fost închisă, a ajuns până la Hrușciov cu o scrisoare ca să o elibereze, dar nu s-a putut, deși știa că a făcut tot ce a fost cu putință ca s-o salveze, nu a scăpat niciodată de vinovăție. Nici nu avea cum, pentru că știți cum e atunci când iubești pe cineva atât de mult, nu poți să te împaci cu ideea că nu l-ai putut salva. Acesta a fost pentru ea și imboldul de fapt. După ce a murit mama în închisoare, a și început, de fapt, lupta ei pentru toate victimele, pentru că, de fapt, a văzut în toate victimele comunismului pe mama ei. Soarta mamei era exemplară pentru tot ce se întâmplă în țară și atunci dedicarea i-a fost totală”, explică Cristina Cioabă. Din 1962, continuă ea, Monica Lovinescu a devenit pentru cei din țară, alături de Virgil Ierunca, vocea adevărului pe care îl făcea cunoscut de la microfonul Europei Libere. După 1989, a devenit vocea memoriei, încercând să împrăștie ceața aruncată în societate de neocomuniștii veniți la putere. Din păcate, nu vocea ei a fost ascultată. 

Toți trăiam, cum spunea Monica Lovinescu, o iluzie lirică

În ultima zi a expoziției „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat”, organizată la Casa Miței Biciclista, ați difuzat un fragment dintr-un interviu realizat de Monica Lovinescu cu Doina Cornea, în primăvara anului 1990. Din acel fragment de doar 12 minute reiese, la doar câteva luni de la eveniment, întregul tablou al confiscării Revoluției - este o caracterizare perfectă a celor care au ajuns să preia puterea. Acel interviu mi s-a părut revelator atât pentru ce a reprezentat Monica Lovinescu, cât și pentru ce a reprezentat Doina Cornea pentru România.

Am să încep prin a vorbi mai întâi despre Doina Cornea. Doina Cornea a devenit la noi o persoană publică prin anii ‘80, când a început să trimită o serie de scrisori la Europa Liberă, pe care le și semna, lucru destul de rar la vremea aceea. Se mai trimiteau scrisori din țară, dar nu toate erau semnate, pentru că dacă erau semnate se știa că viața celui care a semnat va intra pe un curs teribil. Însemna să-și asume un destin pe care l-am numi astăzi eroic, dar care la vremea aceea ar fi fost de-a dreptul tragic. Doina Cornea a avut acest curaj, a trimis scrisorile astea pe tot parcursul anilor ‘80 și chiar a avut puterea să aibă o atitudine publică în 1987. Atunci a transmis din nou un mesaj prin care se așeza de partea muncitorilor de la Brașov. Pentru cei care nu-și mai amintesc, a fost practic una dintre foarte puținele revolte populare împotriva regimului comunist. Muncitorii de la Steagul Roșu au ieșit atunci în stradă și au avut o zi de revoltă, după care bineînțeles că au fost arestați, torturați și așa mai departe. Doina Cornea a fost și închisă atunci împreună cu fiul ei, tocmai din cauza acestui protest. Deci, iată că în acești 10 ani, ea a fost una dintre puținele, cumva singurele voci care se auzeau la noi. 

Era evident că, după Revoluția din 1989, ar fi fost cea mai îndreptățită să aibă ceva de spus despre ceea ce s-a întâmplat, despre noua putere care venise imediat după Revoluție, după 22-25 decembrie încolo, Frontul Salvării Naționale. Și, ca să pară că totul este într-adevăr democratic, în Frontul Salvării Naționale intraseră oameni din toate zonele - disidenți, foști comuniști și, bineînțeles, cel care a apărut ultimul și care, cu voia dumneavoastră, cum spunea, a și condus Frontul până la alegeri și după. 

Cei din FSN au vrut să creeze un soi de imagine pozitivă și au lăsat să pătrundă și oameni cărora nu aveai ce să le reproșezi, cum a fost Doina Cornea. Însă ea și-a dat seama imediat, nu a avut nevoie de nici măcar o lună ca să-și dea seama ce se întâmplă acolo. Și-a dat seama foarte limpede că toată revolta aceea din 1989 a fost confiscată, pur și simplu, de cei care aveau în continuare acces la frâiele puterii, adică de eșalonul doi din Partidul Comunist, ajutat evident de Securitate. Și atunci ea a început să dea din nou mesaje în care spunea lucrurilor pe nume. Spunea că statul e, de fapt, acaparat de comuniști, că Securitatea este încă la putere și că așa ceva nu trebuie să se întâmple și că nu pentru asta au murit tinerii în decembrie ‘89. Nu ăsta este, de fapt, drumul pe care să meargă România. Interviul pe care l-am ascultat era luat la Paris, după ce Doina Cornea susținuse și o conferință în fața presei franceze. Monica Lovinescu o întâlnește acum pentru prima dată și este extraordinar de mirată că ea nu este doar o voce morală, civică, ci are și o mare luciditate politică. Interviul arată cât de limpede vedea Doina Cornea lucrurile și cum spunea lucrurilor pe nume. Frontul, de fapt, nu face altceva decât să manipuleze, în realitate conduc aceiași, în realitate Securitatea nu a fost decât teoretic desființată, în realitate, ea are puterea. De aceea, Doina Cornea pleda la vremea respectivă pentru o reacție internațională foarte puternică, în sensul că guvernul și cei care conduceau nu trebuiau să aibă susținerea internațională. Deci luciditatea ei politică la vremea respectivă părea aproape neverosimilă pentru niște oameni care ieșiseră din comunism și care habar n-aveau. Îmi amintesc cât de șocată am fost eu după Revoluție că nu intrăm într-un soi de rai. Mi s-a părut până și mie straniu, de ce să fie partide politice că, de fapt, noi ne înțelegem toți. Toți trăiam, cum spunea Monica Lovinescu, o iluzie lirică. Și cei care au preluat puterea știau să profite de asta, au profitat la maximum.

Dar iată că existau oameni precum Doina Cornea, care se exersase 10 ani, trăise o teroare continuă, nu-i mai era frică de nimic în niciun caz și avea tăria de a spune lucrurilor pe nume. Avea luciditate politică, ceea ce pentru vremea aia era cu adevărat rar. Din păcate, vocea ei n-a răzbătut niciodată. Nu a fost auzită, nu a fost ascultată și lucrurile au mers cum au mers, cu mineriada, după care au urmat aproape 10 ani într-o ceață care ne-a ținut foarte mult în loc ca societate și din cauza căreia am pierdut foarte multe de fapt.

De la vocea adevărului la vocea memoriei

Monica Lovinescu a ajutat-o pe Doina Cornea, în primăvara lui 1990, să își facă vocea auzită, așa cum înainte de 1989 i-a ajutat pe opozanții curajoși ai regimului comunist să-și facă vocea auzită. Ce a însemnat Monica Lovinescu pentru România?

Dacă ar fi să vedem în ansamblu activitatea ei, aceasta ar fi împărțită în două epoci: până în 1989 era vocea adevărului. În România nu se putea spune atunci adevărul, mai mult decât atât, comuniștii aveau ca instrument de constrângere a populației propagarea minciunii la toate nivelurile sociale. La toate nivelurile societății se mințea. De la Șoimii Patriei, la forurile cele mai înalte ale conducerii de partid nu aveai nicio șansă să spui adevărul. În România, puteai să spui frânturi de adevăr, puteai să mai faci câte o aluzie la adevăr, dar adevărul propriu-zis nu putea fi spus. Atunci ea a preluat practic vocea celor care nu puteau spune adevărul în țară și l-a spus la Europa Liberă din 1962, când au început emisiunile, până în 1989. Iată aproape 30 de ani a vorbit în numele celor din țară și în felul acesta a ținut un oarecare echilibru. Pentru că nu aveai de unde să știi pe ce lume trăiești, dacă nu îți spunea cineva din afară, credeai că așa ți-a fost dat să trăiești în lumea asta și că lucrurile sunt definitiv așa.

Or, ascultând-o la Europa liberă, realizai că, de fapt, nu este așa și atunci se producea un echilibru. După 1989, ea a fost, aș spune, vocea memoriei. Pentru că, de fapt, asta au făcut neocomuniștii după ce au venit la putere, ca s-o spunem pe aia dreaptă. Au făcut totul ca să uităm repede ce a fost, să uităm vinovații și să clădim o societate pe nisipurile mișcătoare ale unui amestec de așa-zisă libertate, cu păstrarea acelorași structuri care acum nu mai aveau nevoie doar de putere, ci aveau nevoie și de avere.

Au pus mâna și pe resursele țării, deci aveau tot interesul ca noi să uităm. Iar Monica Lovinescu a înțeles de la început că trebuie să luptăm împotriva acestei uitări, care este, ca și minciuna de dinainte, pusă la cale cu strategie de cei care preluaseră puterea. De aceea i-a dat o voce și Doinei Cornea și probabil că ar fi continuat să o facă, dar în 1992 Europa Liberă s-a închis.

Evident că se putea spune adevărul și în țară, dar era atâta zgomot după Revoluție, încât el nu mai era atât de clar ca înainte, când venea direct de la Europa Liberă în țară. Era o cacofonie a tuturor, unii manipulau, alții încercau să pună lucrurile la punct, să spună adevărul și Monica Lovinescu gândea că, dând voce la Europa Liberă tuturor intelectualilor adevărați, tuturor oamenilor care voiau să facă bine în țară, crea un soi de dezbatere care se putea pe urmă prelungi și în țară. Crea un pol al dezbaterii adevărate, se crea o insulă a adevărului și a memoriei care putea să fie extinsă în țară. Din păcate, nu a avut timp pentru așa ceva, pentru că, așa cum am spus, în 1992 s-au închis studiourilor Europei Libere pentru Europa de Est, în ideea că nu mai era nevoie de ele, așa au crezut americanii la vremea aceea. De altfel, Monica Lovinescu spunea mereu că americanii sunt prea naivi și a spus o vorbă care mi se pare extraordinară și acum. A spus: Ei nu știu să cucerească pacea după ce au câștigat războiul și cam așa s-a întâmplat într-adevăr. Vedeți până la urmă au simțit nevoia acum să readucă, să reînvie aceste posturi din Europa de Est, pentru că manipularea în continuare este la putere, cei care știu sa manipuleze nu au pierit, cel puțin nu în Rusia.

Ce a însemnat pentru dvs. Monica Lovinescu?

Pentru faptul că nu a mai putut vorbi la Europa Liberă, ea a hotărât să scrie, să publice, iar asta a însemnat o șansă extraordinară pentru cei din generația mea. Eu nu am prins-o cu adevărat, conștient, pe Monica Lovinescu, ca o voce. Eu am citit-o. Pentru mine a însemnat enorm faptul că a putut să-și publice cronicile radiofonice, să scrie La apa Vavilonului, să-și publice jurnalele, fiindcă avem acum, într-adevăr, un tezaur al memoriei recente. Or, nouă cel mai mult ne lipsește, de fapt, memoria trecutului recent. Noi nu am apucat să-l nici să-l cunoaștem bine, nici să îl înțelegem și nici să vedem cum anume lucrează în prezentul și în viitorul nostru. Cam asta a făcut ea până la sfârșitul vieții, s-a luptat în feluri diferite pentru noi.

A fost vocea libertății, a fost omul care le-a dat celor asupriți posibilitatea să se exprime. Însă, în cele din urmă, societatea românească a refuzat să asculte toate aceste voci. Cum credeți că am ajuns la aceasta alegere ca societate și cât ne-a costat?

După 1989, societatea românească a fost o societate suferindă, oamenii au suferit mereu, au fost nemulțumiți, au devenit nostalgici. Din cauza asta li s-a părut că era mai bine pe vremuri, tocmai fiindcă lucrurile nu erau așa cum crezuseră ei că vor fi. Și atunci această frustrare a creat, bineînțeles, nostalgii, a creat dorința de a găsi un sens în altă parte și știm foarte bine ce hemoragie a fost de minți care au plecat în după 1989 în afara țării. Societatea a suferit și suferă în continuare din cauza faptului că nu s-a regăsit de fapt niciodată în felul în care a mers înainte înainte pe drumul ăsta. Pe de altă parte, nici nu a avut puterea să reacționeze cu adevărat, s-a lăsat dusă după fenta asta, din păcate. Nu vocea Monicăi Lovinescu a fost ascultată după 1989, nu vocea Doinei Cornea, nu vocea lui Corneliu Coposu, a celor care aveau cu adevărat îndreptățirea să ne spună ce ar fi bine să facem. Nu aceste voci au fost ascultate, ci, din păcate, au fost ascultate cele care în continuare manipulau și nu voiau binele societății. E destul de ușor să dăm vina numai pe clasa politică, da m-am gândit de multe ori dacă nu cumva clasa politică am produs-o, într-un fel sau altul, și noi.

Mulți nu ne-am implicat, alții au cedat ușor, alții au plecat. Ne-am văzut de mica noastră patrie, cum se spune, am încercat să supraviețuim în forme mai familiale. În orice caz, societatea a suferit și încă suferă. Și e foarte dureros că, dacă făceam anul trecut un sondaj, înainte de centenarul Monica Lovinescu și întrebam cine a fost Monica Lovinescu, cine a fost Doina Cornea, cine a fost Corneliu Coposu, am fi văzut ce răspunsuri catastrofale ar fi fost. E foarte dur pentru noi și aici trebuie să recuperăm mult, pentru că, de fapt, asta este problema. E o problemă care ține de felul în care ne coagulăm în jurul a ceva. Dacă n-ai în jurul a ce să te coagulezi, ești o societate risipită. Noi nu ne cunoaștem eroii recenți, nu avem oameni la care să ne raportăm. Suntem pur și simplu o societate care nu are puncte de centrifugă.

Nu te poți configura ca societate atâta timp cât nu-ți onorezi victimele

În plus, încă nu s-a făcut dreptate nici în dosarul Revoluției, nici în cele ale mineriadelor.

Din păcate, nici nu știu dacă cu adevărat se va mai putea face dreptate. N-am făcut dreptate pentru mult timp în urmă, până în anii ‘50, să nu uităm câți au murit și au suferit în pușcăriile comuniste. Făptașii nu mai pot plăti pentru ele că, la rândul lor, au murit.

Deci nu s-a făcut dreptate pentru perioada aceea, a anilor ‘50, care a fost, într-adevăr teribilă, nu s-a făcut dreptate pentru cei care au murit la Revoluție, nu s-a făcut dreptate pentru cei care au fost omorâți, violentați și așa mai departe la mineriadă. Dar nu numai că nu s-a făcut dreptate. Nici măcar nu se știu, nu sunt cunoscuți cei care au suferit în aceste perioade. Nici măcar nu sunt onorați. Or, dacă dreptate nu mai putem face, că iată, unii dintre cei asupra cărora trebuie să se răsfrângă actul de dreptate nu mai există, lucrurile pe care le mai putem face este să știm ce s-a întâmplat. Să știm cine sunt vinovații și să-i onorăm pe cei care cu adevărat s-au jertfit pentru noi, asta trebuie să facem asta. Asta ar fi o prima formă de vindecare a societății. Și miturile aveau rostul lor și știm din mitologie că nu poți să trăiești într-o lume în care răul se amestecă cu binele, în care cei răi respiră același aer cu cei buni și cei răi sunt considerați a fi cei buni. Într-o lume amestecată nu se poate trăi și nu ne vom vindeca până când nu se va limpezi acest trecut, până când el nu va fi într-adevăr prezentat așa cum a fost și, mai ales, înțeles. Nu te poți configura ca societate atâta timp cât nu-ți onorezi victimele, măcar atât. Să-i onorezi pe tinerii care s-au jertfit pentru noi la Revoluție și care ne-au dat nouă libertatea. Să onorezi victimele mineriadelor, ca să nu mai spun de cele din anii ‘50.

Cum putem recupera astăzi moștenirea Monicăi Lovinescu? De pildă, odată cu evenimentele prilejuite de centenar, din ce în ce mai mulți tineri au aflat ce a însemnat ea pentru România.

Expoziția organizată de ARCEN la casa Miței Biciclista a fost pentru mine un miracol, pentru că eu mă ocup de tema asta, Monica Lovinescu, de mai bine de 10 ani și am tot încercat în felurite moduri să o fac să ajungă la un public mai larg, să depășească zona specialiștilor. Și am reușit în mai mică măsură, însă anul acesta fiind și an centenar, pentru faptul că s-au făcut atât de multe în anul acesta și că și o parte din media a participat a făcut să se creeze un anume interes pentru ea.

Ați editat și un album foarte interesant despre Monica Lovinescu, iar pozele și informațiile din el s-au regăsit în expoziție.

Ei au reușit să să găsească un fel de a le vorbi tinerilor, pentru că acolo la expoziție au fost foarte mulți tineri alături de părinții, de bunicii lor. Ne-am dat seama astfel că, într-adevăr, au nevoie să știe și că sunt doritori să știe, numai că trebuie să li se vorbească într-un anumit fel, pe limba lor. Cei de la ARCEN au știut să le vorbească pe limba lor, au făcut o expoziție interactivă cu un impact emoțional extraordinar și au deschis interesul pentru nu numai pentru Monica Lovinescu. ci și pentru trecutul recent. Pe urmă, marele miracol al anului acesta a mai fost iarăși ceva ce nu credeam că să se va putea întâmpla. Grupul statuar din Cotroceni, care este, din punct de vedere al artei monumentale, ceva cu totul unic la noi. Într-un oraș în care vezi numai lucruri urâte, nu numai că e un monument de o frumusețe extraordinară din punct de vedere artistic, dar are puterea de a vorbi dincolo de reprezentarea unor oameni. E o mărturie a acelor vremuri pe care sculptorul Virgil Scripcariu a știut să o pună în bronz și care sunt convinsă că va vorbi foarte mult de aici înainte multora.

Foto - Inquam Photos/ Nichita Cojocea

Și, în toate evenimentele din anul acesta, meritul îl au, bineînțeles, Fundația Humanitas - Aqua Forte, Editura Humanitas și, desigur, cel care ne-a dat energie tuturor, Gabriel Liiceanu. Fără energia lui nu cred că am fi reușit să facem totul, ne-a molipsit de iubirea pentru pentru acești oameni. Trebuie să spunem că atunci când vorbim despre Monica lovinescu, vorbim și despre Virgil ierunca, ei au făcut-o un cuplu și au luptat amândoi pe aceeași baricadă, încontinuu. Anul trecut a fost un an extraordinar, din punctul ăsta de vedere, în care s-a vorbit societății despre despre acești eroi.

Chiar dacă evenimentele s-au terminat, ne rămân cărțile, albumul biografic, cartea La apa Vavilonului, jurnalele Monicăi Lovinescu, ați editat chiar și un Jurnal esențial.

Asta a venit oarecum din disperarea de a face cunoscute scrierile Monicăi Lovinescu. Jurnalele au fost publicate în anii 2000, unul după altul, au fost șase volume și pe urmă a mai fost recuperat al șaptelea, dar ele au fost citite așa, rapid, în epocă și pe urmă uitate. Și atunci am gândit Jurnalul esențial ca pe o esență a acestor 6, 7 volume, tocmai pentru a pătrunde la oameni, tocmai pentru a le oferi posibilitatea de a le citi într-o variantă prescurtată. Să nu ni le imaginăm ca pe niște jurnale personale, sunt niște jurnale ale noastre, acolo regăsim o epocă. Monica Lovinescu este un martor al trecutului recent și cei care au citit Jurnalul esențial și-au recuperat trecutul pur și simplu. Eu însămi am aflat multe despre trecutul meu recent, citind aceste jurnale.

Opera Monicăi Lovinescu este fundamentală pentru noi, pentru că ea are mai multe dimensiuni. Opera ei cuprinde memorialistică, de fapt, cronica evenimentelor recente, Jurnalele. Cuprinde cronicile ei de la Radio Europa Liberă, care sunt foarte bogate. Ea percepea nu numai evenimentele politice, ci și pe cele culturale, deci avem o imagine a ceea ce însemna cultura română din această perioadă. În proiectul meu cel mai de suflet, am simțit nevoia să facă selecția cronicilor ei despre literatura română din perioada aceea și s-o numesc O istorie a literaturii române pe unde scurte. Cartea se află la a doua ediție și ceea ce mă bucura mult e că este citită de cei care trebuie să o citească - de critici literari mai tineri, de oameni care se ocupă cu literatura, acest lucru este foarte important.

Albumul a pornit de la faptul că aveam material fotografic foarte, foarte bogat la Fundație. Am decis să facem albumul, care nu e doar o biografie a Monicăi Lovinescu, e Biografia noastră, pentru că din clipa în care a intrat în lupta asta, în anii 60, cu tot ce a însemnat Europa Liberă și așa mai departe, în album nu mai sunt fotografii cu ea, ci sunt fotografii cu evenimente din epocă.

Pe mine m-au emoționat fotografiile, care încep din copilăria ei. A fost un copil foarte iubit, a fost un copil foarte bine educat, expus la cele mai valoroase și generoase idei ale vremii. Uitându-te la acele poze vezi tot ce avea România mai bun, în materie de grijă și educație, o moștenire care putea să ducă România mai departe. Vorbiți-ne un pic despre copilăria ei și despre cum a ajuns să fie forțată să fugă din țară.

Monica Lovinescu e copilul unic, fiica, așa cum știm, a criticului Eugen Lovinescu și a profesoarei de limba franceză și inspectoarei Ecaterina Bălăcioiu. Ea spunea foarte frumos că s-a născut în cel mai bun moment și în cel mai bun loc. Provenea, dinspre tată, dintr-o familie de intelectualitate burgheză în urcuș și, din partea mamei, dintr-o familie de aristocrați, boieri în coborâș. Și asta spune foarte frumos: am apărut la mijloc de urcuș și coborâș, acolo unde mi-a fost mie mai bine. A fost, într-adevăr, un copil extraordinar de mult dorit de mamă, iubit până la adorație de mama ei și, în același timp, iubit, așa cum cum iubesc uneori tații, foarte solemn, cu discreție extraordinară, de tatăl ei, Eugen Lovinescu. 

Ea spune mereu: pentru mine, copilăria a fost raiul, pur și simplu a fost deosebit de fericită în copilărie. Părinții săi n-au fost numai părinți, cei care ne alintă, ne cumpără tot ce vrem, ci au fost modelele ei. Eu cred cu adevărat că Monica Lovinescu este continuatoarea a ceea ce făcea Lovinescu, pe când era ea mică, în salonul de la Cenaclul Sburătorul. Realmente a dus mai departe ceea ce începuse tatăl ei, intervenind într-o perioadă în care nu se mai putea face nimic de felul acesta. Iar de la mama ei a învățat cel mai puternică lecție morală, pe care ne-o poate da cineva, a învățat codul onoarei. Relația dintre ea și mama ei a fost dincolo de o relație obișnuită, dintre o mamă și o fiică, a fost o relație de iubire care depășește puțin umanul.

Asta și din cauza contextului în care această iubire a trebuit să reziste, Monica Lovinescu a avut o copilărie fericită, a fost copilul răsfățat al tuturor scriitorilor care treceau pe la cenaclul lui Lovinescu - ea și spune: Pentru mine literatura română contemporană e o amintire de familie. I-a ascultat pe Camil Petrescu, pe Hortensia Papadat-Bengescu. Le știa textele, când le citea, de fapt, le auzea rostite cu vocile lor de atunci. A fost foarte iubită, foarte răsfățată. Pe urmă, a încercat bineînțeles să devină ea însăși o personalitate, își luase pseudonim tocmai ca să nu se știe, când a început să publice, că e fiica lui Lovinescu. A vrut să facă teatru, urma seminarele de artă dramatică ale lui Camil Petrescu, care i s-au părut cele mai bune, s-a dus la Paris și nu a găsit nicăieri un fel de a preda regia, așa cum o făcea Camil Petrescu. Era pregătită să facă parte din elita acestei țări cu adevărat și sunt convinsă că ar fi făcut cel puțin o carieră de artă teatrală deosebită, dacă nu cumva și de scriitoare. E greu de spus, avea într-adevăr foarte mare deschidere pentru multe zone, numai că a venit comunismul. Ea și spunea că, într-un fel, faptul că tatăl ei a murit în 1943 a fost ca o eliberare, că nu a apucat să îi vadă pe cei care au venit la putere. Chiar dacă în interbelic au fost și pulsiunile acelea de dreapta, ea a crescut într-o lume perfect democratică, perfect liberală ș a interiorizat aceste valori.

Numai că, din păcate, nu a putut să le dea mai departe în țara în care s-a născut și unde ar fi vrut să trăiască. A fost nevoită să plece în 1947, crezând că va pleca doar pentru o perioadă, a și plecat cu ultimul tren, greu de tot, că nu se mai prea putea pleca. A crezut, cum credeau toți tinerii care erau la Paris la vremea și care plecaseră doar ca să scape de tăvălugul rusesc care aducea comunismul, că în 2, 3, 4 ani se vor întoarce în țară și că vor duce mai departe ceea ce începuseră. Niciunul, niciunul, spunea Monica Lovinescu, dintre cei care eram la Paris, dar niciunul nu credeam că paranteza asta a exilului va fi o viață. Niciunul. Se întâlneau de Revelion, iar când ciocneau spuneau mereu: La anul în România! Singurul sceptic era Ierunca și bineînțeles că toți erau supărați pe el din cauza asta, că era atât de lipsit de speranță. Până la urmă, el a avut, din nefericire, dreptate și, într-adevăr, paranteza a fost o viață.

Generația asta, care ar fi putut să facă ceva deosebit mai departe în România, s-a împărțit în două. Unii au intrat în pușcărie și au murit sau au fost terminați acolo, alții au plecat în exil și nu s-au mai întors niciodată.

A fost o dramă, o tragedie. Monica Lovinescu, în 1989, nu mai avea unde să se întoarcă când a venit prima dată în vizită în România. A spus: vin în vizită, dar nu mă întorc că nu mai am la ce să mă întorc. Mama murise în închisorile comuniste, marea ei dramă, și, deși când a venit în țară a regăsit părți din trecutul ei, și-a dat seama că țara în care ar fi vrut să se întoarcă nu mai exista.

Sunt excepționale scrisorile dintre Monica Lovinescu și mama ei, Ecaterina Bălăcioiu. Citindu-le vezi cu adevărat ce înseamnă iubire, iubirea necondiționată. Cum a marcat-o ce s-a întâmplat cu mama sa?

Nu și-a imaginat că, atunci când a plecat, pe 9 septembrie, își va vedea pe peronul din Gara de Nord, mama pentru ultima oară. Sunt convinsă că dacă ar fi avut cea mai mică idee că e ultima oară când o vede, ar fi coborât din tren și nu ar fi plecat. Dar a plecat, pentru că voia să facă un doctorat la Paris și își imagina că se va întoarce.

Mama a rămas aici și încet-încet a început să-și dea seama că țara devenea o mare închisoare și că de aici nu se mai putea pleca și că nimeni nu se mai putea întoarce. Suferința era extraordinară, pentru că ea era cu adevărat singură, pentru ea tot ce conta pe lumea asta era fată ei, Monica.

Pentru asta trăia și a supraviețuit scriindu-i zilnic o carte poștală și săptămânal o scrisoare-fluviu. Corespondența lor este enormă. La rândul ei, Monica îi scrie, pentru că se obișnuise de mică să vorbească în fiecare zi cu mama ei. În fiecare zi se așezau pe niște fotolii galbene, mereu sunt evocate aceste fotolii galbene, se așezau una în fața celeilalte și își povesteau ce făcusere în ziua respectivă. Monica spunea: Mama putea să facă din orice nimic o poveste. Totul era fascinant, povestit de ea. Niciodată nu mă plictiseam. Acest obicei l-au păstrat pe urmă în scrisori, scrisori care sunt niște documente extraordinare, nu numai documente afective, ci și documente de epocă. Din ele afli, de fapt, ce se întâmpla, afli cât de dureros este să îți dai seama că nu-ți mai poți vedea copilul. Că îl iubești atât de tare, că trebuie să renunți la gândul de a mai fi împreună vreodată cu el și în același timp să te doară înspăimântător lucrul ăsta. Sunt pur și simplu niște documente care, din punct de vedere afectiv, sunt de neegalat. N-am mai citit nicăieri așa ceva.

Și totuși, la un moment dat, Monica Lovinescu a crezut că o poate aduce pe mama ei la Paris.

Se dezghețaseară puțin lucrurile după moartea lui Stalin și a încercat prin toate metodele să o aducă la Paris, că de întors nu se mai putea întoarce, asta era clar. Și au crezut amândouă, la un moment dat, chiar și mama, că ar putea fi posibil așa ceva. Își cumpăraseră și o casă nouă în care să se mutaseră și pregătiseră o cameră în care ea să vină.

Numai că atunci a fost arestată, a fost șantajată, i-au spus că dacă vrea să scape sau eventual să primească medicamentele - era și foarte bolnavă, avea nevoie de medicamente, că dacă vrea să mai supraviețuiască să o cheme pe fiica ei. Evident că mama a refuzat, i-a transmis prin toate căile posibile să nu care cumva să cedeze la așa ceva. Au corespondat din 1947 până în 1958, până când a fost arestată, și îi spunea: Nu ai voie să te întorci, ăsta e testamentul meu, dacă vrei să învingem cumva ce se întâmplă aici, trebuie să rămâi acolo. Dar vă dați seama cu ce durere putea să îi spună asta, că însemna că ea nu o va mai vedea niciodată.

Și ca să fie coșmarul și mai mare, pentru că a refuzat, nu i-au mai dat medicamentele. A intrat în moarte clinică, au aruncat-o la morgă, s-a trezit printre cadavre și apoi a murit, în 1960, în iunie. Monica a aflat toate lucrurile astea de la co-deținutele mamei. Pe urmă, un an a umblat în Israel să se întâlnească cu cele care fuseseră celulă ca să afle totul. Durerea a fost atât de mare, încât toate scrisorile astea pe care le păstrase, le ordonase și le ținea într-o cutie la capătul patului, nu le-a mai putut citi niciodată.

Atât de dureros a fost pentru ea și, deși știa că rațional făcuse tot ce era cu putință în perioada în care a fost închisă, a ajuns până la Hrușciov cu o scrisoare ca să o elibereze, dar nu s-a putut, deși știa că a făcut tot ce a fost cu putință ca s-o salveze, nu a scăpat niciodată de vinovăție. Nici nu avea cum, pentru că știți cum e atunci când iubești pe cineva atât de mult, nu poți să te împaci cu ideea că nu l-ai putut salva.

Acesta a fost pentru ea și imboldul de fapt. După ce a murit mama în închisoare, a și început, de fapt, lupta ei pentru toate victimele, pentru că, de fapt, a văzut în toate victimele comunismului pe mama ei. Soarta mamei era exemplară pentru tot ce se întâmplă în țară și atunci dedicarea i-a fost totală.

A și a plătit la rândul ei, a fost la un pas să devină ea însăși o victimă în 1977.

Ceaușescu a trimis după ea un comando de teroriști palestinieni, nu ca să omoare, ci ca să o lase legumă. Asta voia: să nu mai vorbească, să-i scoateți limba, să fie terminată. Printr-un noroc a scăpat. Ea are profilul eroului perfect.

Totuși, la câteva zile după atac, deși fusese în comă, a ieșit în public și a vorbit cu ziariștii.

Ea era totuși un om de o inteligență deosebită și era și rațională. Și-a dat seama că singura armă de a se proteja e să vorbească și mai și mai mult. Pentru că securiștii erau atât de proști, Ceaușescu era atât de prost, încât el credea că ce spune Monica Lovinescu la un post de radio este poziția guvernelor occidentale. Iar ea știa asta, intrase în mecanismul minții. Erau proști, de o prostie, din aia de bază, și atunci ea folosea acest atu și vorbea și cu mai mare indignare. Chiar spunea: Mi-a mai rămas indignare cât pentru o viață. Întotdeauna reacționa, nu suporta nedreptatea.

La finalul acestei lupte a urmat Revoluția.

Da, și spunea că nu credea că o să apuce să vadă asta, că e un miracol. Când a văzut că a picat zidul Berlinului, nu-i venea să creadă. Nu credea că va prinde așa ceva în viața asta. 

Vedeți, lupta ei nu era o luptă în care zicea: Domn‘e, la un moment dat, poate apuc să văd cum cade comunismul. Nu, devenise o luptă în sine, nu-și mai pune problema și nici cei din Occident nu-și mai puneau problema că se va termina, că vor apuca să prindă într-o viață sfârșitul comunismului. Și ea l-a prins și cu atât mai descumpănită văzând că, deși a căzut comunismul, el nu s-a sfârșit, că intră în prelungiri, cum se spune la fotbal. A fost dezamăgită, cum am fost și noi toți, dar în același timp nu a zis niciodată că n-a meritat ceea ce a făcut. În ciuda tuturor dezamăgirilor și a tuturor deziluziilor, ea nu a încetat să-și facă datoria și nu a obosit. Asta arată ce caracter puternic a fost. Deși a fost dezamăgită, nu a regretat niciodată, nu i-a părut rău de irosire. Dacă stai să privești la viața ei, ca proiect individual, ea și-a irosit-o. A renunțat la opera ei, a renunțat la carieră, s-a dedicat celorlalți, dar frumos este că, la capătul acestei renunțări, dedicarea sa a devenit o operă. Scrisul și viața ei sunt opera ei, ceea ce este foarte rar.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult