„Nu cred că e posibil să te violeze tatăl tău. Eu zic să ne mai gândim puțin... Hai să ne vedem și mâine”. Răspunsul sistemului, de la polițist la judecător, în fața curajului de a mărturisi că ești victima violenței domestice

Foto: Tinnakorn Jorruang/ Alamy/ Profimedia

Nu doar agresorul și societatea, în general, dau vina pe victimă. Această credință se manifestă de multe ori și dictează comportamentul reprezentanților sistemului, de la polițist la judecător, care ar trebui să recompenseze curajul de a vorbi despre abuz și suferință. Lorena Tarlion, fost judecător și președinte al Tribunalului Iași, coordonator științific al Asociației pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale, spune într-un interviu pentru Republica că interacțiunea unei victime a violenței domestice cu sistemul conduce, pe de o parte, la o escaladare a traumei deja existente, iar pe de altă parte, la descurajarea denunțării viitoarelor abuzuri care apar, în cele mai multe cazuri.

„Agresorul nu consideră că el este generatorul agresiunii, ci că s-a manifestat ca răspuns la comportamentul victimei. Victima va fi vinovată de modul în care arată, de modul în care se machiază, se îmbracă, de modul în care vorbește, de modul în care vine către agresor. Tot timpul agresorul va găsi o justificare a reacției lui violente. Și nu e vorba numai de agresor, e vorba și de noi, cei care alcătuim societatea. Dar mai grav este că, de foarte multe ori, profesioniștii care sunt implicați în răspunsul la victimizare, judecători, procurori, polițiști, avocați, medici legiști nu pot interacționa de o manieră neviciată, în afara acestor credințe. Acestea sunt situații care implică un răspuns imediat, pentru că acel curaj al unei victime de a-și face vizibilă victimizarea trebuie recompensat prin profesionalismul celui cu care interacționează”, spune Lorena Tarlion.

Polițistul: „Haideți, doamnă, că am mai auzit eu din astea ... Sunteți sigură că asta vreți?’

Prima interacțiune a unei victime care găsește curajul de a denunța un abuz este cu un polițist. De obicei este vorba de o femeie, iar acuzatul este tatăl copiilor ei, în casa căruia locuiește și care întreține întreaga familie. Sentimentele de vină și de insecuritate devin și mai acute în mediul rural. Polițiștii, în diferite cazuri, nu se cenzurează în a-și face cunoscute stereotipurile în gândire. În special în mediul rural, sunt foarte puţin pregătiţi sau deloc asupra modului în care pot răspunde nevoilor femeilor victime de o manieră care să contribuie la restabilirea sentimentului lor de securitate. Ei au nevoie de formare pentru a fi buni ascultători, pentru a oferi informaţii într-un limbaj accesibil victimelor, pentru a adapta procedurile şi pentru a transmite înţelegere, pentru a nu judeca. După o astfel de experiență, victima este reticentă în a continua procesul. Ea are temerea că se va putea reîntâlni cu infractorul pe parcursul procedurilor. Aceasta chiar se întâmplă pe parcursul procesului penal, spre exemplu, în instanţă.

„O victimă care bate la ușa unui polițist și spune că este victima unui viol, a unei violențe domestice sau a unei hărțuiri sexuale, are parte de multe ori de această reacție: ‘Haideți, doamnă, că am mai auzit eu din astea ... Sunteți sigură că asta vreți?’ sau ‘Nu cred că e posibil să te violeze tatăl tău. Eu zic să ne mai gândim puțin. Hai să ne întâlnim și mâine, și cheamă-o și pe mama să vorbim...’”, spune Lorena Tarlion.

De multe ori, audierea victimei are loc în biroul polițistului, de față cu alți polițiști, care discută cu alte persoane, vorbesc la telefon sau se gândesc ce să mănânce la prânz. Nu există un spațiu securizat în care victima să poată povesti ceea ce i s-a întâmplat astfel încât să-l facă pe polițist să înțeleagă că are nevoie de ajutor.

Și nici măcar nu este singura experiență de acest gen. Povestea agresiunii trebuie spusă iar și iar în fața procurorului, în special în cazul comiterii de infracțiuni grave, cum ar fi tentativă de omor, trafic de persoane, trafic de minori, infracțiuni privind libertatea și integritatea vieții sexuale, a medicului legist, a avocatului, a judecătorului și a agresorului.

„În ceea ce priveşte interacţiunea cu procurorul, ca și în cazul polițiștilor, este nevoie de o schimbare în cultura profesională, care să presupună o mai mare implicare în derularea cauzelor de violenţă asupra femeii, o anticipare a nevoilor victimelor, a măsurilor necesar a fi luate pentru a evita, de exemplu, audierile repetate şi pentru efectuarea de audieri în incinte separate, nu în birouri în care își desfășoară activitatea şi alţi colegi, și unde riscul de a fi întrerupți din exterior e foarte mare.

Ar trebui să existe un sistem care să-i permită victimei să declare doar o singură dată, să nu fie supusă la audieri în cascadă, pentru că sunt extrem de nocive. Audierile repetate, mai ales la diferite perioade de timp, conduc la răspunsuri neconcordante cu cele anterioare. Dar asta nu înseamnă că sunt neadevăruri, cum sunt catalogate de cele mai multe ori, ci rezultatul efortului depus de psihic de a acoperi ceea ce este dăunător și al refuzului de a retrăi evenimentul respectiv”, explică fostul judecător.

Medicul legist: „Ia să vedem ce găsim noi aici”

Atunci când polițistul își arată susținerea și preia plângerea, următoarea oprire a victimei este la Institutul de Medicină Legală.

„Se duce acolo, stă pe holuri și așteaptă să fie chemată în cabinet. Este posibil să fie examinată chiar de către un medic bărbat, deși are dreptul la un medic femeie, dar nu știe pentru că nimeni nu-i spune. Dacă mai este și centru universitar, cel care o examinează poate fi însoțit de studenți. Și au fost cazuri reale în care medicul le spunea pe un ton glumeț ‘Ia să vedem ce găsim noi aici’. Victima are dreptul la o persoană de sprijin, are dreptul să i se explice fiecare procedură, are dreptul să i se acorde timp pentru a accepta ideea că va fi atinsă în același loc în care a fost agresată.

De multe ori, victima este trimisă către alte controale medicale de specialitate: medic generalist, internist, neurolog. I se dă doar o recomandare și toată lumea își ia mâna de pe ea. Nu există o rețea în care medicul de la IML să spună mergeți la spitalul X, unde vă va prelua colegul meu Y. Mai mult, în urma acestor examinări de specialitate e nevoie de tratament, care nu e decontat. Astfel, victima trebuie să suporte interacținea neadaptată cu profesioniștii, dar și costuri pe care de multe ori nu și le permite”, spune Lorena Tarlion. 

Interacțiunea cu organele medicale, mai ales în caz de violență fizică, sexuală, trafic, este foarte dificilă, și nu răspunde nevoii de apartenență la gen. Sunt cazuri în care cadrele medicale procedează de examinări fizice necorespunzătoare, atât prin modalitatea de colectare a probelor, cât prin prezența unor persoane indezirabile la momentul recoltării.

Violul se judecă la judecătorie, solicitarea unui avocat din oficiu, la tribunal

După adunarea dovezilor medicale, victima se întoarce la poliție și revine ori de câte ori îi cere polițistul sau procurorul. Dacă nu-și permite un avocat, poate solicita asistență juridică gratuită, dar doar în anumite condiții. Desemnarea unui avocat din oficiu se poate dispune doar în cazul cererilor de emitere a unui ordin de protecție și a infractiunilor grave.

„O victimă a unei infracțiuni are dreptul la avocat din oficiu și la compensații financiare. Ca să le obțină, trebuie să facă o plângere cu privire la acea infracțiune, apoi trebuie să facă o solicitare de asistență juridică gratuită care va forma obiectul unui alt dosar, așadar un alt proces, la o altă instanță. Concret, violul se judecă la judecătorie, dar solicitarea de asistență juridică gratuită, excluzând situațiile în care legea impune desemnare unui avocat din oficiu, în funcție de infracțiunea comisă, presupune derularea unui proces paralel în fața unui tribunal, adică instanța superioară în grad judecătoriei, care poate dura câteva luni.

Interacțiunea cu avocații este, de cele mai multe ori, lipsită de satisfacție pentru victimă. 

Pe de o parte, mai ales in instanță, avocații agresorilor vor încerca să învinovățească victima. Ei vor face referire la mediul familial de proveniență, la modul în care este îmbrăcată, la ocupațiile pe care victimele le-au avut sau le au. Pe de altă parte, avocații desemnați victimelor sunt nespecializați într-o astfel de interacțiune, iar atribuția lor de explicare a procedurilor, de protejare a drepturilor victimelor eșuează”, explică fostul judecător.

Judecătorul: „Vă constituiți parte civilă în cauză?”

Răspunsul la această întrebare ar bine să fie afirmativ pentru că asta înseamnă că victima poate solicita a fi despăgubită material și moral. Numai că, de cele mai multe ori, în lipsa unui avocat, victimele nu înțeleg și nici nu li se explică într-un limbaj accesibil lor ce înseamnă să te constitui parte civilă în cauză. Mai mult, punerea în executare a hotărârii judecătorești prin care se acordă aceste despăgubiri, necesită un alt proces, în cazul în care plata acestora nu este voluntară. O informație pe care victima nu o are și nici nu o primește. Iar în caz de insolvabilitate a agresorului, aceste despăgubiri rămân doar pe hârtie. Până acolo însă, trebuie să se confrunte cu presiunea de pe holurile instanței și din sala de judecată.

„Noi, judecătorii, procedăm la audierea victimei, de cele mai multe ori, în prezența agresorului. Principalul drept al victimei este să dea declarație în fața instanței, dar în lipsa agresorului. Pentru că trebuie să aibă confortul necesar a declara și să nu fie din nou victimizată. În egală măsură, avocații agresorilor, nefiind specializați în acest domeniu și urmărindu-și interesul, agresează victima prin modul în care se raportează la ea, prin modul în care fac trimitere la trecutul ei, care ar fi declanșat acea provocare sau care ar fi condus la reacția agresorului. 

Ca să nu mai vorbim de faptul că noi suntem obișnuiți să ne uităm doar la dosar. Dar în momentul în care, de exemplu, cităm părțile într-un proces și acestea vin din mediul rural, uităm un lucru. Victima vine la proces, dar vine și agresorul, care e însoțit, de obicei, de rude, și este posibil să vină cu același mijloc de transport. Să ne imaginăm care este presiunea asupra victimei în momentul în care toți susținătorii agresorului se manifestă asupra ei dezaprobator, umilitor sau chiar îi adresează cuvinte jignitoare. Și într-o astfel de stare, victima ajunge pe holurile instanței, pentru că nu există decât pe hârtie camere separate de așteptare pentru victime, unde se confruntă cu aceeași presiune, cu același comportament verbal și non-verbal al susținătorilor agresorului. Și într-o astfel de stare, victima intră în sală și dă de un judecător, care nu e specializat în interacțiunea cu victime și care privește rece totul, ceea ce influențează modul în care ea dă declarația și răspunde întrebărilor avocatului agresorului”, subliniază Lorena Tarlion.

„Trebuie să vedem oamenii din spatele dosarelor și să ne adaptăm procedurile”

Lorena Tarlion spune că una dintre soluțiile pentru un răspuns adecvat al sistemului pentru persoanele care ajung victimele violenței domestice odată ce găsesc curajul să vorbească despre asta, este existența unor profesioniști cu adevărat specializați în astfel de cazuri.

„Când victimele au curajul să facă vizibilă victimizarea, se lovesc de o nouă victimizare, de profesioniști nespecializați și de o calitate a interacțiunii necorespunzătoare care conduce în primul rând la escaladarea traumei deja existente. Dar asta are consecințe și mai grave. Dacă este tratată necorespunzător de profesioniștii implicați în răspunsul la victimizare, atunci când devine victimă din nou, se gândește de două ori dacă s-o mai facă vizibilă, și de cele mai multe ori nu o mai face. Astfel, aria infracționalității ascunse crește, și nu numai din cauza credinței noastre că violența domestică este ceva secret, ceva intim, ci și din cauza răspunsului la victimizare din partea instituțiilor implicate.

Trebuie să vedem oamenii din spatele dosarelor ca să știm cum ne adaptăm procedurile. Mai ales că există o categorie de victime invizibile. Victimele cu dizabilități sunt invizile pentru sistem. Unei victime care nu vede, unei victime cu cogniție limitată, sistemul nu-i facilitează modalitatea de raportare a violenței. Dacă o astfel de persoană face plângere, nu este considerată valabilă, este chemat reprezentantul legal sau crotitorul legal. Dar ce te faci dacă tocmai reprezentantul legal este agresorul?”

O altă condiție este ca verigile sistemului să se coordoneze și să comunice între ele, iar traseul pe care o victimă îl parcurge, de la polițist până la judecător, să nu mai depindă de calitatea umană a individului pe care îl întâlnește.

„Justiția nu e noroc. Justiție nu înseamnă să ai norocul de a întâlni un polițist sau un judecător bun care să se aplece asupra cazului tău, care să vadă omul din spatele plângerii, care să depășească ideile preconcepute, care să fie specializat într-o interacțiune cu persoane vulnerabile. Justiția chiar înseamnă echitate și de aceea trebuie creat un sistem compact de specialiști care să interacționeze. Pentru că în acest moment lipsește coordonarea unui astfel de sistem. 

Trebuie să existe un fir roșu de la momentul raportării violenței până la momentul la care totul s-a încheiat și victimizarea, ca efect, a fost înlăturată. Adică un sistem facil pentru victime în care fiecare să știe unde sună și la cine apelează. Pentru ca victimei să i se asigure sentimentul de securitate și siguranță trebuie să fie ghidată către un reprezentant al fiecăreia dintre instituțiile implicate în răspunsul la victimizare.

Toate acestea generează stres şi presiune psihologică. Stresul este prezent la momentul formulării sesizării, al primelor audieri realizate de poliţist, la momentul controlului medico-legal, mai ales în cazul victimelor juvenile, la audierea desfăşurată de procuror. Experienţa traumatizantă culminează cu audierea în sala de judecată, rece, în care victima nu înțelege cine sunt actorii sociali prezenți, ce rol are fiecare, care este rolul ei, mai ales că nu este la prima audiere și se naște întrebarea ‘De ce trebuie să povestesc de mai multe ori? Oare nu sunt crezută?’”.

Aproape 58.000 de cazuri de violență domestică raportate în 2023

În 2023, au fost semnalate poliției 57.851 de cazuri de violență domestică, cu 4,8% mai multe față de 2022. Creșterea numărului de infracțiuni penale din sfera violenței domestice indică, pe de o parte, amploarea fenomenului, dar și faptul că victimele au tot mai multă încredere să sesizeze poliția.

Fundația Vodafone România a dezvoltat aplicația mobilă gratuită Bright Sky în parteneriat cu Poliția Română, Asociația Necuvinte și Asociația Code for Romania, cu scopul de a oferi asistență și sprijin specializat victimelor violenței domestice, sau celor îngrijorați de siguranța cuiva cunoscut sau a unui membru al familiei.

Lansată în mai 2020 în România, aplicația și versiunea web a acesteia are peste 90.000 de accesări și aproximativ 10.000 de utilizatori unici activi. Ghidurile au rămas cea mai accesată funcție din aplicație, în special cele despre formele de abuz și despre siguranță online. Chestionarul de evaluare a siguranței într-o relație și funcția de căutare a celui mai apropiat serviciu de asistență și sprijin se numără, de asemenea, printre cele mai accesate funcționalități.

Aplicația Bright Sky este disponibilă în Google Play și App Store, în trei limbi (română, engleză, maghiară) și nu solicită sau stochează date personale.

Articol realizat cu sprijinul Fundației Vodafone România.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp